Farmecul Tărâmului Zânelor

INTRODUCERE

O POVESTE CU ZÂNE

Un om pe nume Brian își ducea traiul strângând vreascuri și făcând coșuri pentru a le vinde. Într-un an, nu găsea vreascurile potrivite pentru a face coșurile de calitatea pentru care devenise renumit. Era un moment dificil pentru Brian și nu știa ce ar trebui să facă.

Întâmplarea făcea ca în afara satului său să se afle o vale îngustă unde se găseau vreascuri de foarte bună calitate. Dar nimeni nu îndrăznea să le taie, pentru că toată lumea considera că este o vale a zânelor. Brian nu credea cu adevărat povestea, dar o respecta în ciuda necredinței sale.

Lucrurile fiind dificile, Brian decise că va trebui să meargă în vale oricum. În dimineața următoare se trezi devreme. Pomi către vale și, nu după mult timp, strânse două legături frumoase de vreascuri. Pe când le lega împreună și se pregătea să plece, o ceață cuprinse valea în jurul lui. Fiindu-i frică să se miște, se așeză, sperând că aceasta va trece. Însă ceața se înteți și mai mult, și în scurt timp devenise atât de deasă și întunecată încât nu-și putea zări nici mâna întinsă în fața ochilor săi.

Fiindu-i frică să mai aștepte, el decide să-și încerce norocul și se străduiește să găsească drumul spre casă. Cum rătăcea orbește prin vale, zări o lumină îndepărtată și pomi către ea. Curând ajunse la o casă mare. Ușa era deschisă și o lumină delicată se revărsa prin ușă și ferestre.

Când Brian își băgă capul pe ușă, el văzu un bătrân și o bătrână stând lângă foc. Ei i-au zâmbit și l-au invitat să stea lângă foc. Din vorbă în vorbă, bătrânul îl rugă pe Brian să-i spună o poveste cu zâne.

Brian spuse: „Așa ceva nu am mai făcut niciodată în viața mea. Eu nu cred în zâne și nu știu nicio poveste cu zâne.”

„Cel puțin atunci”, spuse bătrâna, „adu-ne niște apă pentru ospitalitatea noastră.”

Brian luă găleata și se duse la fântâna de afară. În timp ce scotea apa, răsturnă din greșeală găleata în fântână. Încercând să ajungă la ea își pierdu echilibrul și se rostogoli după ea. Cădea din ce în ce mai adânc, până când a aterizat ușor la fund. Dar nu era niciun strop de apă pe fundul acestei fântâni.

Cu toate acestea, era o lumină și pe măsură ce se îndrepta către ea zări o casă și mai mare. În interiorul ei se afla un grup de oameni adunați pentru o petrecere. O fată frumoasă păși înainte și îl întâmpină pe Brian.

„Ce bine că ai sosit în acest moment, Brian!” exclamă ea.

„Câțiva oameni voiau să plece în căutarea unui violonist ca să putem începe să dansăm cu toții. Și apoi ai apărut tu – cel mai bun violonist din Irlanda!”

„Asta e ceva ce nu am mai făcut niciodată în viața mea. Nu știu nimic despre viori sau despre cum să cânt la ele.”

„Nu mă face mincinoasă,” spuse frumoasă fată, și cu un zâmbet îi dădu lui Brian un arc și o vioară.

Brian -se uită la ea și apoi o ridică la bărbie. Și începu să cânte, Oamenii râdeau și dansau, și exclamau că nu au mai auzit pe nimeni cântând la vioară atât de bine precum Brian.

Brian zâmbi, cu adevărat uimit de el însuși. Și apoi un om intră pe ușă, căutând un preot care să facă liturghia.

Frumoasa fată a stat și a spus: „Ei bine, nu mai căutați în altă parte. Brian este cel mai bun preot din Irlanda.”

„Asta e ceva ce nu am mai făcut niciodată în viața mea. Nu știu nimic despre liturghie sau despre a fi un preot”, protestă Brian.

„Nu mă face mincinoasă”, spuse frumoasa fată.

Și până ce Brian să-și dea seama, el stătea într-un altar, îmbrăcat în ‚veșminte de preot. Rosti rugăciunile liturghiei și toată adunarea exclamă că nu au auzit pe nimeni spunând rugăciunile mai bine.

Pe când ieșea din biserică, tânăra îl aștepta. Lângă ea se aflau patru bărbați ce țineau un coșciug. Trei dintre bărbați erau scunzi iar al patrulea era atât de înalt, încât atunci când au ridicat coșciugul pentru a-l căra, acesta părea instabil și înclinat.

Unul dintre bărbați spuse: „Trebuie să aducem un doctor pentru a scurta picioarele uriașului pentru a putea căra coșciugul”.

„Ei bine, nu căutați mai departe. Brian este cel mai bun doctor din Irlanda,” exclamă tânăra.

„Asta e ceva ce nu am mai făcut niciodată în viața mea. Nu cunosc nimic despre medicină.” Brian protestă încă o dată.

„Nu mă face mincinoasă,” râse tânăra fată, și-i dădu lui Brian o geantă de doctor.

Brian luă un instrument din geantă și-i tăie picioarele uriașului chiar de sub genunchi. Apoi scoase o părticică din ambele jumătăți pentru a le scurta. Fixă apoi picioarele la loc. Uriașul era acum de aceeași înălțime ca și ceilalți trei. Brian era uimit de ceea ce făcuse.

Cei patru bărbați au ridicat coșciugul și au început să-l care.

Tânăra îi urmă. Se întoarse și-i făcu semn lui Brian să vină și el. Cum se grăbea să-i ajungă din urmă, nu a văzut fântâna deschisă de pe drum. Călcă pe ea și căzu în interior. Se rostogoli, căzând din ce în ce mai adânc. Și ateriză apoi ușor pe iarba de lângă fântâna din afara casei bătrânului și a bătrânei.

Își recăpătă răsuflarea și apoi umplu cu apă găleata ce se afla lângă el. Duse găleata înapoi în casă. Bătrânul și bătrâna ședeau acolo unde i-a lăsat, chiar lângă foc. Era ca și cum el nu dispăruse deloc. Puse găleata jos și se așeză între ei.

„Acum Brian”, spuse bătrânul, „ne poți spune o poveste cu zâne?”

,,Pot”, răspunse Brian ușurat. „Sunt un om care cu siguranță crede în zâne, și am o poveste de spus.”

Nu-mi aduc aminte de o perioadă din viața mea când să nu văd și să nu aud zânele. Ca și copil, unele dintre cele mai puternice amintiri de-ale mele sunt întâlnirile cu cei din tărâmul zânelor în timpul citirii unor simple povești cu zâne. Eram un cititor avid și orice conținea chiar și un strop de fantezie și tradiție despre zâne mă fermeca. Îmi amintesc multe nopți când citeam și reciteam anumite povești cu zâne în timp ce stăteam ghemuit în pat sau într-un scaun.

De multe ori simțeam prezența altora, deși nu îi puteam vedea întotdeauna. Uneori, mici adâncituri apăreau pe pat în jurul meu, ca și cum, totodată, și alții se așezau pentru a se bucura de povești. Primele apariții erau cele ale unor lumini care licăreau și ale unui omuleț cu barbă care aprinde a o pipă în timp ce se rezema de peretele de la capul patului meu.

Dădea din cap ca și cum îmi spunea să citesc în continuare, și pe măsură ce citeam, părea că îmi aude gânduri le ca și cuvinte, ca și cum i-aș fi citit cu voce tare. Rareori vorbea, dar își făcea gândurile bine cunoscute. În cea mai mare parte, părea mulțumit doar să asculte, deși trăsăturile lui robuste se schimbau brusc dacă în cadrul poveștilor se descriau elfi sau pitici într-o manieră ce era evident ofensivă și falsă. În astfel de momente gâfâia și părea dezgustat. Apoi îmi făcea semn cu mâna pentru ca eu să continui.

Uneori citeam cu voce tare – în șoaptă – și în acele momente luminile deveneau mai puternice în jurul meu și întotdeauna păreau să fie mai mulți. Mult mai târziu când am citit povestea lui Peter Pan, eram mereu uimit de asemănarea propriei

Pag. 9 – 13