Bucuriile înțelepciunii

pag. 20-21

Această descoperire surprinde, în esență, unul dintre beneficiile majore ale practicii meditative budiste: posibilitatea de a folosi condiții dificile/neprielnice — și emoțiile tulburătoare care le însoțesc de obicei — pentru a da frâu liber puterii și potențialului minții umane.
Mulți oameni nu descoperă niciodată această capacitate de transformare, nici amploarea libertății interioare la care ea conduce. Simpla confruntare cu provocările interne și externe care apar zilnic nu mai îngăduie mult timp pentru reflecție, adică pentru momentul când ar trebui să facem un așa-zis „pas mental” înapoi pentru a ne evalua reacțiile obișnuite la evenimentele de zi cu zi și pentru a ne gândi că, probabil, mai sunt și alte opțiuni. în timp, se instalează un simț paralizant al inevitabilului: Așa sunt eu, așa e viața, nu pot face nimic pentru a o schimba. în cele mai multe cazuri, oamenii nici măcar nu conștientizează felul acesta de a se vedea pe ei înșiși și lumea din jurul lor. Această atitudine fundamentală de deznădejde se instalează în noi ca un strat de mâl pe fundul albiei unui râu, prezent acolo, dar nevăzut.
Deznădejdea îi afectează pe oameni indiferent de împrejurările în care trăiesc. în Nepal, unde am crescut eu, confortul material era foarte rar întâlnit. Nu aveam electricitate, nici telefoane, nici încălzire centrală sau aer condiționat, nici chiar apă curentă. în fiecare zi, cineva trebuia să coboare un deal înalt până la râu și să umple un ulcior cu apă, apoi urca dealul, vărsa ulciorul într-o cisternă mai încăpătoare, după care pornea înapoi până la râu ca să umple din nou ulciorul. Era nevoie de zece drumuri dus-întors pentru a lua suficientă apă doar pentru o zi. Mulți oameni nu aveau mâncare pentru a-și hrăni familiile. Deși asiaticii sunt, prin tradiție, rezervați când e vorba să discute despre sentimentele lor, anxietatea și disperarea se puteau citi pe fețele oamenilor și în felul în care se comportau în timp ce duceau lupta zilnică pentru supraviețuire.
Când am făcut primul meu turneu de conferințe în Occident, în 1998, am presupus cu naivitate că, având la îndemână tot confortul modernității, oamenii ar trebui să fie mult mai încrezători și mai mulțumiți de viețile lor. în schimb, am descoperit că și aici era tot la fel de multă suferință pe cât văzusem și acasă, deși această suferință lua forme diferite și provenea din surse diferite. Mi s-a părut un fenomen foarte curios. „De ce se întâmplă asta?” mi-am întrebat gazdele. „Totul este atât de bine aici. Aveți case frumoase, mașini frumoase și slujbe bune. De ce e, atunci, atât de multă nefericire?” N-aș putea să spun cu certitudine dacă occidentalii sunt pur și simplu mai deschiși și mai dornici să vorbească despre problemele lor sau dacă oamenii pe care i-am întrebat erau doar politicoși. Dar, fără să aștept prea mult, am primit mai multe răspunsuri decât aș fi crezut.
Pe scurt, am aflat că blocajele în trafic, străzile aglomerate, termenele limită de la serviciu, plata facturilor și cozile lungi de la bănci, de la poștă, aeroporturi sau de la magazine se numără printre factorii obișnuiți ce provoacă tensiune, iritare, anxietate și mânie. Problemele relaționale de acasă sau de la lucru au fost și ele menționate printre cauzele frecvente ale tulburărilor emoționale. Am constatat că viețile multor oameni erau atât de încărcate cu tot felul de activități, încât, ajunși la sfârșitul unei zile lungi de lucru, tot ce mai puteau dori aceștia era ca lumea și toți cei din jurul lor să dispară și să-i lase în pace pentru o vreme. Și dacă oamenii reușeau până la urmă să treacă cu bine de o zi de lucru și apucau să se întindă, să stea cu picioarele sus...

pag. 84-85

Unele dintre ele par foarte directe și simple: dreapta sau stânga, înalt sau scund, zgomotos sau tăcut, picioare sau mâini, noapte sau zi. Altele necesită ceva mai mult discernământ: Fructul ăsta este prea copt sau nu e încă îndeajuns de copt? Oare este acesta un preț rezonabil pentru produsul de față sau aș putea găsi un produs similar, dar mai ieftin, la un alt magazin? Iar alte distincții presupun o reflecție chiar mai profundă — o situație pe care o întâlnesc foarte frecvent în rândul părinților care se întreabă dacă sunt prea aspri sau prea blânzi când vine vorba de disciplinarea propriilor copii. Un caz similar îl întâlnim în rândul oamenilor care vin să ceară sfaturi pentru a gestiona certurile și conflictele dintre soți sau dintre parteneri de cuplu: Am spus noi oare ceea ce am spus și am făcut ceea ce am făcut pentru că am avut o zi proastă sau din cauza vreunei nepotriviri mult mai profunde? Am mai auzit întrebări de același fel venind de la cei care caută consiliere cu privire la conflictele de la locul de muncă: Judec eu această persoană cu ostilitate? Muncesc prea mult și nu îmi rezerv suficient timp pentru mine și pentru familia mea?
Cel mai important lucru pe care îl putem reține e că toate deosebirile sunt în principiu relative — ideile, judecățile și senzațiile se construiesc pe baza comparațiilor.
Pentru a recurge la un exemplu foarte simplu, dacă pui un pahar de zece centimetri lângă unul de cincisprezece centimetri, primul pahar va părea mai mic decât al doilea. Dar dacă pui un pahar de cincisprezece centimetri lângă unul de douăzeci de centimetri, cel de-al doilea — care mai înainte trecea drept un pahar mare — va părea acum mai mic. în același mod, stânga are sens doar în legătură cu dreapta, noaptea are sens doar în raport cu ziua, iar căldura poate fi înțeleasă numai în comparație cu frigul. Aceasta este o scurtă prezentare a ceea ce este cunoscut în învățăturile budiste drept realitatea relativă: un nivel al experienței definit prin distincții.
Ceea ce înțeleg eu în urma discuțiilor purtate cu diverși oameni de știință este că această capacitate de a face distincții a evoluat ca un instrument de supraviețuire. Există, fără îndoială, un avantaj în a deține abilitatea de a distinge, să zicem, între plante și fructe otrăvitoare și surse vitale de hrană. în mod similar, ar fi foarte util să distingem între ceva ce poate fi mâncat și ceva care ne-ar putea mânca pe noi!
Reacțiile oamenilor în fața acestui proces de realizare a deosebirilor sunt complexe, fapt care poate fi explicat atât în termeni biologici, cât și în termeni psihologici.
Din punct de vedere strict biologic, orice act de percepție presupune trei elemente esențiale: organele de simț — ochii, urechile, nasul, limba, pielea; un obiect care cade sub incidența simțurilor, ca de pildă o floare; în al treilea rând, capacitatea de a prelucra și de a răspunde la semnalele pe care le primim de la organele de simț. Acestea din urmă, împreună cu diverse zone din creier care le sunt asociate și cu legăturile dintre ele, sunt alcătuite în mare măsură din celule cunoscute sub numele de neuroni. Creierul uman este compus din miliarde de neuroni, mulți dintre ei fiind organizați astfel încât să formeze structuri legate de funcțiile de învățare, memorare și emotivitate. Interacțiunea dintre aceste structuri poate fi foarte complicată.
Să presupunem că te uiți la o floare: un trandafir roșu, ca să fiu mai exact. Acesta este obiectul — ceea ce în termeni științifici e denumit stimul. Când privești trandafirul, celulele din compoziția ochilor percep mai întâi im obiect alcătuit dintr-un număr de componente de culoare roșie,...

pag. 160-161

Mintea este, însă, atât de intim legată de felul în care ne raportăm la noi înșine și la lumea din jurul nostru, încât este dificil să o observi la început. După cum spunea unul dintre profesorii mei, a observa mintea este ca și cum ai încerca să-ți vezi fața fără să ai o oglindă. Știi că ai o față și probabil că ai o oarecare idee despre cum arată, dar ideea aceea este un pic neclară. Trăsăturile feței sunt estompate de straturi de impresii care se schimbă permanent, în funcție de atitudinile noastre, de emoții și de alte împrejurări care ne afectează ideea pe care ne-am format-o despre fața noastră.
în același fel, știm că avem o minte, dar însușirile ei sunt umbrite de gânduri, sentimente și senzații care se suprapun, de gânduri și sentimente despre gândurile, sentimentele și senzațiile noastre, de gânduri, sentimente și senzații despre gândurile sentimentele noastre și așa mai departe. Se îngrămădesc unele peste altele precum mașinile implicate într-un accident în lanț. ¥Trebuie să ascult cu atenție aceste învățături despre vid. Nu ascult suficient de concentrat. N-o să învăț niciodată. Toți ceilalți par să asculte și să înțeleagă. De ce nu pot și eu? Păi poate pentru că mă doare spatele. Și nici nu am apucat să dorm prea mult azi-noapte. Dar asta nu ar trebui să conteze, nu? Mintea mea este un vid, la urma urmei. Durerea mea de spate ține tot de vid. Dar nu pricep. Nu se comportă deloc ca și cum n-ar exista.” Și în mijlocul acestui noian de gânduri ar putea să apară ceva fără nicio legătură cu restul: ¥Unde mi-am lăsat telefonul mobil?” sau poate o amintire: ¥Prostia aia pe care am spus-o lui cutare sau cutare acum zece ani — nici acum nu pot să cred că am spus așa ceva” sau chiar o dorință: ¥Ce mi-ar plăcea să mănânc o bucată de ciocolată chiar acum.”
Mintea este mereu activă: face distincții, evaluează, apoi face alte distincții în funcție de evaluările ei și reevaluează în funcție de alte distincții mai noi sau mai rafinate. De cele mai multe ori, ne trezim că suntem captivați de toată această activitate. Pare la fel de normal și de natural ca și când te-ai uita printr-o fereastră la traficul de pe o stradă aglomerată. Chiar dacă strada pe care locuim nu este deosebit de aglomerată, tot avem tendința să privim pe fereastră și să verificăm cum e vremea. Ninge? Plouă? Este cerul înnorat sau senin? Poate ne deplasăm de la o fereastră la alta ca să aruncăm o privire la curtea din față, la curtea din spate, la aleea din mijlocul curții sau la casa vecinului.
Purtați de deprinderea de a privi pe fereastră și de a ne defini experiența în funcție de ceea ce vedem prin această fereastră, nu ne mai dăm seama că fereastra în sine e cea care ne permite să ne uităm afară. A manevra mintea astfel încât să ne observăm mintea chiar cu ajutorul ei este ca și cum te-ai uita la fereastră în loc să te concentrezi exclusiv la priveliște. Astfel, ajungem treptat să recunoaștem că fereastra și ceea ce vedem prin ea apar simultan. Dacă ne uităm pe fereastră într-o direcție, de pildă, vom vedea traficul, norii, ploaia și așa mai departe dintr-un anumit unghi. Dacă privim într-o altă direcție, vom vedea lucrurile puțin diferit: norii pot părea mai aproape sau mai întunecați, în timp ce mașinile și oamenii pot părea mai mici sau mai mari.
Dacă facem însă un pas înapoi și privim întreaga fereastră, putem începe să recunoaștem aceste perspective limitate sau unidirecționale ca fiind aspecte diferite ale unei panorame cu mult mai vaste. De la fereastra noastră putem experimenta o gamă practic nelimitată de gânduri, emoții și senzații trecătoare, însă fereastra în sine nu este afectată în niciun fel.

pag. 236-237

Următorul pas este să te concentrezi asupra respirației ca modalitate de a trimite orice stare de fericire ai trăit sau trăiești în prezent către toate ființele vii, absorbind, concomitent, suferința lor. Când expiri, imaginează-ți că toate bucuriile și privilegiile pe care le-ai dobândit în viață emană din tine sub forma unei lumini strălucitoare. Această lumină se răspândește către toate ființele și se dizolvă în interiorul lor, satisfăcând orice nevoi ar avea și eliminând orice urmă de suferință. Când inspiri, închipuie-ți că durerea și suferința tuturor ființelor vii este un fum negru și uleios pe care-l absorbi prin nări și care se dizolvă în inima ta. Pe măsură ce continui acest exercițiu, imaginează-ți că toate ființele sunt eliberate de suferință și sunt copleșite de fericire.
După ce exersezi astfel câteva momente, permite-i minții tale să se odihnească. Apoi reia exercițiul, alternând între perioadele de tonglen și perioadele de relaxare a minții.
Dacă te ajută să vizualizezi, poți să stai drept și să-ți așezi mâinile cu pumnii strânși ușor pe coapse. Când expiri, deschide-ți pumnii și mișcă-ți mâinile încet pe coapse înspre genunchi, în timp ce-ți închipui că emani lumină înspre toate ființele vii. Când inspiri, fă același exercițiu invers: adu-ți mâinile înapoi spre corp și strânge ușor pumnii ca și cum ai vrea să atragi și să prinzi fumul negru emanat de suferința celorlalți și să-1 dizolvi în sinele tău.
Lumea este plină de o sumedenie de ființe atât de diferite, încât este imposibil să ni le imaginăm pe toate, și cu atât mai puțin să oferim un ajutor direct și prompt fiecărei ființe în parte. Dar, prin practicarea exercițiului tonglen, îți deschizi mintea către nenumărate ființe și dorești ca ele să se bucure de o stare de bine. Rezultatul este că, într-un final, mintea ta se limpezește, se liniștește, se concentrează mai ușor și e mai conștientă de tot ceea ce se întâmplă în jur. Dobândești capacitatea de a-i ajuta pe ceilalți în nenumărate feluri, direct și indirect.

Bodhicitta

Ultima etapă este bodhicitta, un termen sanscrit tradus adesea drept „trezirea minții” sau „mintea trezită”. Este un termen compus care combină cuvântul sanscrit bodhi (care derivă din verbul sanscrit budh, care se traduce drept „a se trezi, a deveni conștient, a observa sau a înțelege“) și cuvântul citta (care se traduce de regulă prin „minte” și câteodată prin „spirit”, în sensul de „inspirație“).
în tradiția budistă recunoaștem două feluri de bodhicitta: absolută și relativă. Bodhicitta absolută se referă la mintea care s-a purificat complet prin parcurgerea tuturor nivelelor de pregătire și care, în consecință, vede natura realității direct, fără dubii și fără ezitare. Sămânța naturii latente a lui Buddha, care se regăsește în toate ființele vii, a crescut și s-a făcut un copac măreț. Fiind în stare să vadă și să cunoască totul, bodhicitta absolută presupune și o conștientizare intensă a suferinței îndurate de toate ființele atunci când ele își ignoră adevărata lor natură. Această stare presupune și dorința de a elibera toate ființele de această suferință atât de profundă. Este chiar starea pe care a atins-o Buddha, precum și cei care i-au urmat învățăturile pentru a ajunge la iluminare deplină.
însă, puțini dintre noi suntem capabili să ajungem la bodhicitta absolută de la început. în timpul vieții, Buddha a lucrat șase ani pentru a ajunge la această stare de conștientizare deplină. După cum spune legenda, el era în stare să atingă nivelul acesta de iluminare într-o perioadă atât...

pag. 304-305

Pasul al II-lea: încearcă ceva diferit

După cum am arătat anterior în secțiunea despre meditația pentru concentrarea atenției și a cunoașterii, este posibil să nu fie ușor să lucrezi în mod direct cu emoțiile intense sau cu tiparele emoționale de lungă durată. Dacă te confrunți cu o problemă similară când lucrezi cu empatia, încearcă să lucrezi cu o emoție de mai mică intensitate sau poate numai cu un singur aspect al unui tipar emoțional intens sau de lungă durată. Emoțiile intense sau tiparele emoționale bine cimentate sunt plasate adânc în interiorul nostru — la fel ca oceanele care par să nu aibă nici fund și nici sfârșit. înainte de a încerca să străbați oceanul înot, ar putea să fie o idee mai bună să începi prin a-ți dezvolta puterea exersând într-un bazin sau într-un lac.
De exemplu, dacă ai un respect de sine scăzut, dacă te simți singur, anxios sau depresiv, nu încerca să te ocupi de toate aceste sentimente deodată. Concentrează-ți atenția asupra unui singur aspect — poate asupra reacției tale la un lucru spus de altcineva, care a declanșat o introspecție dură, sau un sentiment de neputință sau oboseală, care prefigurează un episod depresiv.
Ai putea începe prin folosirea unei emoții de mai mică intensitate, cum ar fi frustrarea sau enervarea pe care o simți față de cineva care ți se bagă în față la coadă la magazin sau la o bancă. O altă opțiune ar putea fi să lucrezi cu bunătatea plină de iubire/compasiunea obișnuite. Un bărbat care suferea de o anxietate de durată a ales această cale. Când avea un atac de anxietate, își concentra atenția asupra bunicii sale, care era o persoană foarte anxioasă. Prin identificare cu aceasta, propria lui anxietate era disipată și, treptat, reușea să-și prelungească empatia către mai multe persoane. Amintirea unei emoții din trecut — cum ar fi teama sau furia — sau chiar durerea și rușinea că ai căzut dintr-un copac, așa cum am arătat mai devreme — te poate ajuta, de asemenea, să îți dezvolți forța pentru a face față unor emoții mai mari. Odată ce ți-ai dezvoltat forța exersând cu aceste probleme minore, vei putea începe să te ocupi de problemele mai mari ale autocriticii sau ale judecării celorlalți.

Pasul al III-lea: Un pas înapoi

în mod normal, când începem să practicăm exercițiile de meditație pentru empatie, credem că ar trebui să lăsăm deoparte emoțiile negative, propriul ego și așa mai departe, însă prin utilizarea practicii tonglen vom descoperi că emoțiile negative au un aspect cu totul și cu totul diferit. De exemplu, o femeie mi-a spus, în timpul unei consultații private, că are un temperament vulcanic și mi-a cerut să îi arăt o metodă prin care să-l poată controla. Am început prin a o învăța snamatna — dezvoltarea conștientizării propriului temperament. Ea m-a întrerupt, spunându-mi: ¥Am încercat deja asta; nu funcționează în cazul meu. Am nevoie de altceva.” Așa că am învățat-o meditația tonglen și la început a fost surprinsă. ¥Ce idee bună!” a exclamat. După ce s-a mai gândit câteva momente, a spus: ¥Nu cred că va funcționa, deoarece compasiunea este opusul temperamentului meu. Mi-e greu chiar și să-mi imaginez ideea de compasiune.” Am sfătuit-o să încerce, pur și simplu. ¥Vino din nou mâine și spune-mi ce s-a întâmplat.”
A doua zi, de dimineață, a revenit, strălucind. ¥Am fost surprinsă de mine însămi. în mod normal, când încercam să meditez asupra compasiunii, aveam de luptat cu temperamentul meu. încercam să rezist și să îl reduc la tăcere. Dar cu această tehnică, i-am dat voie temperamentului...