Mintea liniștită și senină

pag. 44-45

UN ADEVÃR, O RELIGIE

Același principiu ne poate ajuta să examinăm un alt aspect important. Practicanții individuali ai diferitelor religii au nevoie să creadă că religia lor este pentru ei adevărul ultim și singura învățătură autentică. Ei ar putea-o numi ”singurul adevăr, singura religie”. Și totuși, din moment ce toate tradițiile spirituale și filosofiile există datorită diferitelor interese și mentalități ale persoanelor, reiese că toate, într-un sens, trebuie să fie ”corecte sau adevărate”. Dar dacă există toate aceste religii și filosofii autentice, și totuși numai una dintre ele este privită ca fiind corectă, nu este aceasta o contradicție? Se pare că trebuie să ne obișnuim cu două moduri de gândire simultan: ideea că toate religiile sunt bune și ideea că religia pe care o practicăm este cea autentică.
Așa cum am menționat mai înainte, în cadrul învățăturilor buddhiste, o persoană pentru care școala Numai Mintea este cea mai potrivită și a cărei minte este înclinată spre această abordare, va fi un adept al acestei școli și în consecință o va socoti drept cea mai bună. Adepții școlii Numai Mintea vor folosi viziunea propriei școli pentru a evalua punctul final de vedere al școlii Calea de Mijloc, adică starea finală a Buddhai-tății, și vor trage concluzia că sensul școlii Calea de Mijloc, așa cum este explicată de către adepții săi, nu e autentic. Ei sunt sortiți inevitabil să spună asta pentru că ei simt că școala Numai Mintea este abordarea cea mai potrivită capacităților și înclinațiilor lor. Din moment ce această viziune îi servește în acest fel, vor gândi: ”Aceasta este cea mai profundă; aceasta este cea mai bună. Așadar, a noastră trebuie să fie explicația lipsită de eroare și finală a stării de Buddha.” Vor trebui să simtă astfel, nu-i așa?
în același timp, cineva care este mai imparțial va ști că adepții Divinului Buddha, indiferent pe care dintre cele patru școli de filosofie buddhistă o susțin - Vaibhashika, Sautrantika, Numai Mintea, sau Calea de Mijloc - sunt cu toții adepții unuia și aceluiași învățător, cu toții dependenți de bunătatea sa. Așadar, această persoană imparțială îi va vedea cu aceeași credință, respect și devoțiune pe adepții oricărei școli buddhiste.
Așadar, putem spune că afirmația că există un singur adevăr este complet validă și autentică pentru un anumit individ, din punctul său personal de vedere, Dar dintr-un punct de vedere global, referindu-ne la un grup de mulți indivizi, trebuie să spunem că există multe adevăruri și mai multe căi autentice, în acest fel, cred că nu există nicio contradicție. Pentru a rezuma: din punctul de vedere al unui singur individ sau din al propriei voastre practici spirituale poate exista numai un singur adevăr. însă din punctul de vedere al unei mulțimi pot exista mai multe [adevăruri].
Consider că diferitele religii și filosofii ale lumii - creștinismul, iudaismul, islamul, sau oricare dintre numeroasele ramuri ale hinduismului - sunt extrem de binefăcătoare și pot ajuta cu adevărat mulți oameni. De aceea, eu le admir și le respect pe toate. Nu am niciodată intenția de a denigra sau de a găsi greșeli în celelalte tradiții. Bineînțeles, dacă uneori întâlnesc o persoană foarte sectară sau încăpățânată, pot să simt că ea exagerează și să fiu ușor iritat, dar acestea sunt cazuri izolate! în general, am o venerație și o apreciere profundă pentru toate marile tradiții religioase ale lumii. Așadar, prieteni spirituali, aș vrea să vă invit să gândiți la fel. Ar trebui să recunoaștem că toate religiile sunt într-adevăr minunate și folosesc la a ajuta multe persoane. Și pentru noi există un beneficiu în a dezvolta o asemenea apreciere față de celelalte religii. Acesta este un aspect important.
Spunând toate acestea, se poate întâmpla ca cineva ai cărui părinți urmează o anumită religie să hotărască să adopte o alta. Am putea lua cazul unei persoane dintr-o familie...

pag. 74-75

IMPERMANENȚA SUBTILÃ ȘI CEA EVIDENTÃ

Una dintre cele mai profund înrădăcinate credințe este aceea că lucrurile rămân la fel de-a lungul timpului. Să luăm un lanț muntos, de exemplu. Există acolo de milioane de ani. Credem că munții la care ne uităm astăzi sunt aceiași cu cei pe care i-am văzut ieri sau alaltăieri. Acest fel de atitudine, de a considera că lucrurile sunt la fel ca într-un un moment anterior de timp, pare instinctiv. Bineînțeles, când vorbim despre cel mai evident mod în care par lucrurile, asta este chiar corect. Munții pe care îi vedem astăzi au fost acolo de secole, însă, ce ar fi dacă am investiga în realitatea lor adevărată, dincolo de aparența lor de continuitate? De exemplu, la nivel subatomic, aceste stânci se schimbă mereu, într-un flux continuu. Nu există vreo clipă în care ele să nu se schimbe. Oricâte milioane de ani au fost acolo, va veni o vreme în care materia din care sunt făcute se va dezintegra. Munții de ieri sunt tot acolo, păstrându-și aparența de continuitate, dar dacă ne gândim mai profund la ei, particulele lor subatomice s-au schimbat foarte mult față de ziua de ieri. De fapt, dacă lucrurile nu ar fi într-o schimbare continuă, nu ar putea avea loc nicio schimbare pe care o vedem în lumea din jurul nostru. Și nimic nu s-ar putea dezintegra atunci când i-ar veni sfârșitul. Prin urmare, după cum par să fie lucrurile, ele ne apar ca și cum ar fi exact la fel cum au fost în trecut; dar privite din punctul ultim de vedere, și ele se schimbă mereu, în fiecare moment.
Aceasta demonstrează că modul în care percepem realitatea nu este și modul în care este ea de fapt; cu alte cuvinte, maniera în care lucrurile ne par nu este în acord cu maniera în care lucrurile sunt cu adevărat. Să luăm un alt exemplu. Am putea să alegem o experiență prin care trecem în mintea noastră, sau ceva ca această floare pe care o pot vedea în fața mea. Dar fie că este vorba despre o experiență mentală sau despre un obiect solid din lumea exterioară, mai devreme sau mai târziu se va dezintegra și va înceta să mai existe. Acesta este un fapt, un adevăr, și nu ceva care trebuie demonstrat prin puterea noastră de a raționa. Florile se vor ofili, se vor usca și vor muri. Putem vedea asta întâmplându-se. Acest proces continuu de dezintegrare și impermanență este cel mai evident gen de impermanență - ceva ce putem vedea direct, cu ochii noștri. El se datorează schimbărilor care au loc moment de moment, care duc în final la distrugerea obiectului în discuție. Dacă ceva nu s-ar schimba moment de moment, nu ar înceta niciodată să existe.

APARIȚIA DEPENDENTÃ

Care este cheia acestui proces al schimbării? Atunci când vorbim despre schimbarea continuă, aceasta nu implică o dezintegrare moment cu moment în sensul în care un obiect întâlnește în primul moment o cauză nouă pentru dezintegrarea în momentul următor, după care lucrul care exista în primul moment se dezintegrează, ci înseamnă că tocmai acea cauză care a produs inițial ceva face ca ceea ce apare să fie ceva ce, prin însăși natura sa, se va dezintegra. Lucrurile sunt impermanente datorită naturii lor. Repet: nu spunem că lucrurile sunt mai întâi produse de o anumită cauză care le face să apară, și că mai târziu ele sunt făcute să se dezintegreze prin întâlnirea cu o altă cauză care le produce distrugerea. Cauza apariției lor este ea însăși cauza distrugerii lor. Ele apar posedând deja caracterul de lucruri perisabile (sau nepermanente). Aceasta înseamnă că, moment după moment, cauza apariției lor se schimbă în cauza distrugerii lor.
Deci orice fenomen produs de cauze în acest fel este dependent de acele cauze. Dacă lucrurile ar exista prin propria...

pag. 114-115

Atunci când spunem Dharma, sau învățătura lui Buddha, noi înțelegem că ea se ocupă în principal de Nirvana sau iluminare. De fapt, ați putea spune că însușirea definitorie a Buddhadharmei este Nirvana, care este descrisă ca ”pacea trecerii dincolo de durere și întristare, libertatea supremă față de pasiuni”. Practicile celor trei antrenamente - disciplina, meditația și înțelepciunea - care ne permit atingerea Nirvanei, fac de asemenea parte din ceea ce considerăm ca fiind Buddha-dharma, însă scopul nostru cel mai important este atingerea eliberării și ceea ce se numește bunătatea supremă. Deși acesta rămâne obiectivul nostru final, pentru a-l putea atinge încercăm totodată să obținem o renaștere favorabilă în stările superioare ale existenței; însă acesta este numai un obiectiv temporar, un mijloc pentru a obține condițiile care duc la scopul ultim: bunătatea supremă.
Deoarece obținerea acestor stări superioare este un obiectiv temporar pe Cale, metodele pentru a le atinge apar în învățăturile lui Buddha. însă nu cred că ele sunt ceea ce caracterizează cu adevărat buddhismul. în primul rând, în alte religii se pot găsi învățături similare despre obținerea tărâmurilor superioare. Să luăm, de exemplu, îndemnul de a te abține să ucizi, care este inclusă în învățăturile buddhiste în disciplina evitării celor zece acțiuni negative. Acolo este predat că trebuie să ne abținem să luăm viața celorlalți, să evităm să luăm ceea ce nu ne-a fost oferit, să evităm comportamentul sexual greșit, și așa mai departe. însă numai a te abține de la a lua viața nu se socotește neapărat ca fiind o practică buddhistă. Interdicția uciderii se regăsește în multe alte religii și poate fi găsită chiar și în legile laice care nu au nimic în comun cu religia sau cu spiritualitatea. Amintiți-vă că Buddhadharma este tot timpul preocupată în primul și în primul rând de eliberare. Dacă respectați disciplina evitării celor zece acțiuni negative cu scopul de a dobândi o renaștere favorabilă, dar o faceți anume pentru a obține eliberarea, atunci aceasta devine Buddhadharma. De aceea spun că Buddhadharma este preocupată în principal de Nirvana.
Atunci, ce este Nirvana? Când spunem că Nirvana înseamnă a trece dincolo de, sau a transcende durerea și întristarea, aceasta indică în principal transcenderea cauzelor suferinței, care sunt întinările mentale. Așa cum am văzut, toate fenomenele sunt lipsite de o existență adevărată; a te agăța de ele ca fiind reale este ignoranța care stă la baza Samsarei, și care ne face să ne învârtim în cercul existenței ciclice. Baza sau fundația pentru eliberarea completă de Samsara este Nirvana naturală, adică faptul că toate fenomenele sunt goale în mod natural de existență inerentă. Așadar motivul pentru care e posibil să obținem Nirvana constă în faptul că ea este în acord cu natura efectivă a lucrurilor, pe care o numim Nirvana naturală. Putem câștiga libertatea totală față de acest ciclu al existenței samsarice, din moment ce motivul pentru care suntem aici este înțelegerea greșită a adevăratei naturi a lucrurilor.
Datorită acestei Nirvane naturale, celelalte tipuri de Nirvana sunt posibile - Nirvana inferioară, despre care se vorbește ca Nirvana cu rest și Nirvana fără rest, și mai marea Nirvana fără suport (sau fără rămânere), care înseamnă transcenderea atât a existenței samsarice cât și a limitării calmului pasiv al Nirvanei inferioare.

pag. 204-205

ADEVÃRATA RÃBDARE ȘI TOLERANȚÃ

Atunci când ne enervăm pe oameni, se întâmplă în general datorită vătămării pe care aceștia ne-au produs-o. însă ceea ce ajută într-adevăr în acest fel de situație este să facem o distincție clară între fapte și persoana care le făptuiește; aceasta este legată de dezvoltarea răbdării sau toleranței. De departe, răbdarea este cea mai importantă calitate care ne împiedică să ne înfuriem sau să avem resentimente față de cineva care ne face rău.
Răbdarea nu ar trebui interpretată ca numai a accepta pasiv tratamentele rele din partea celorlalți, fără să le înfruntăm. Trebuie să înțelegem asta în mod corect - așa cum am spus mai devreme, mulți dintre noi cred că oamenii care arată sentimente puternice de atașament și agresiune sunt cei puternici și capabili, pentru că ei își iau singuri apărarea. Ați putea crede în mod greșit că o ființă liberă față de dorință și furie, care cultivă compasiunea și practică răbdarea înseamnă că pur și simplu suportă abuzurile verbale și fizice din partea celorlalți Dar lucrurile nu așa stau. Nu ar trebui să acceptăm tratamente rele din partea nimănui, ci să le înfruntăm și să acționăm pentru oprirea lor. în același timp, totuși, nu ar trebui să simțim deloc furie sau răutate față de persoana care este cauza vătămării.
Sunt anumite motive speciale pentru a simți compasiune față de acea persoană. Ar trebui să reflectăm puțin la acest lucru. De fiecare dată când noi înșine facem ceva greșit și mai târziu simțim remușcare și ne cerem iertare pentru ceea ce am făcut, facem deosebire între greșeală și noi cei care am fâcut-o. însă, atunci când ceilalți ne fac rău, nu facem imediat acea separație între faptă și făptuitor. Folosim acțiunea vătămătoare ca pe o scuză pentru a ne enerva pe persoana care a făcut-o. în loc de asta, ar trebui să facem acea deosebire, așa cum am făcut și în cazul nostru.
Apoi, așa cum am vedea fapta noastră rea ca pe o greșeală, ar trebui să înțelegem că, victimă a sentimentelor perturbatoare ca dorința și furia, cealaltă persoană face și ea o greșeală. De aceea ar trebui să simțim compasiune. Din propria noastră experiență știm exact cum este, cât de rău este să fim copleșiți de sentimentele irezistibile de atașament și aversiune. Dacă ne amintim că prin asta trece și cealaltă persoană, vom simți în mod natural compasiune față de individul care ne face rău. Aceasta este adevărata răbdare și toleranță. în același timp, dacă acțiunile sale sunt nedrepte și nejustificate, ar trebui să le înfruntăm, să le tratăm cu hotărâre, și să încercăm să le oprim.

LIPSA DE SINE PERSONAL: VACUITATEA LUI ”EU” ȘI ”AL MEU”

în învățăturile lui Buddha, calea pentru a împiedica atașamentul și aversiunea nu este pur și simplu de a le vedea neajunsurile și de a le înlătura pentru moment, ci de a ajunge la însăși rădăcina lor: aderarea sau agățarea de senzația unui sine sau al unui ”eu”. Există mai multe tipuri de agățare, dar în acest caz înseamnă a adera la ideea unui sine existent și substanțial care este cumva autonom sau independent față de agregatele psihofizice, și pe care le-ar controla. Așa pare să fie șinele, iar credința că într-adevăr este așa cum pare o numim agățarea de un sine.
Așadar, începem prin a stabili că această bază autonomă pentru agățarea noastră de un sine nu există. Apoi devenim tot mai obișnuiți cu acest fapt, prin reflecția și gândirea profundă la el, iarăși și iarăși. într-o anumită etapă, deși acea noțiune de sine continuă să apară cu încăpățânare datorită obișnuinței noastre puternice, atingem un punct în care putem vedea noi înșine că atunci când căutăm acest ”eu” sau sine nu îl putem găsi deloc, nicăieri, de la vârful capului și...

pag. 291-292

Atunci când se întâmplă ceva care ne ajută sau ne vatămă în vreun fel, și experimentăm plăcerea sau durerea, faptul acesta nu este rezultatul unei singure cauze sau condiții, ci se datorează unei încrengături complexe de foarte multe cauze și condiții legate între ele. Atunci când efectiv vedem acest lucru noi înșine, el ne oferă în mod firesc o perspectivă mult mai amplă asupra lucrurilor.
în mod obișnuit, de fiecare dată când reacționăm cu atașare sau cu aversiune și ne supărăm, se întâmplă pentru că avem o tendință de a pune fericirea sau suferința noastră pe seama unei singure cauze. Dacă se întâmplă ceva rău, dăm vina pe un singur factor și îl facem ținta învinuirilor noastre. Atunci când se întâmplă lucruri bune, tindem de asemenea să credem că sunt datorate unui singur lucru. De fapt, niciunul dintre lucrurile bune sau rele care se întâmplă nu sunt rezultatul unei singure cauze sau condiții. Ele sunt rezultatul a nenumărate cauze și condiții care se întâlnesc, toate depinzând una de alta. Dacă am putea recunoaște asta, ne-ar fi de mare ajutor! Atunci când nu mai dăm vina pe un singur obiect ca fiind sursa atașamentului sau a furiei noastre, se reduce și puterea emoțiilor care este intensificată de con¬centrarea pe un singur obiect.

DEPENDENȚA DE CEILALȚI

Studiul psihologiei umane ne arată că atunci când suferim de vreo boală sau durere fizică, există o reacție naturală în corp care face ca anumite substanțe chimice, endorfine și encefaline, să fie eliberate pentru a atenua durerea. Cred că aici există o paralelă cu însușirile minții noastre, care ne pot elibera de suferința interioară. Atunci când oamenii sunt în dificultate, noi simțim în mod natural și spontan un sentiment de iubire și de preocupare, și încercăm să îi ajutăm. Când ne sprijinim unul pe altul în acest fel, se creează un sentiment de încredere reciprocă și astfel, atunci când noi înșine suntem confruntați cu probleme, știm că avem pe cineva pe care ne putem baza. A fi de încredere și a avea o inimă bună; sinceritatea, onestitatea și naturalețea; afecțiunea și tandrețea - acestea sunt într-adevăr calități umane fundamentale. Dacă le posedăm, oamenii vor avea imediat încredere în noi și se vor împrieteni cu noi, și fie că vom întâmpina sau nu probleme, ne vom simți în mod natural mai relaxați și mai liniștiți. Chiar dacă avem proble¬me și altcineva nu ni le poate rezolva, nu va mai conta atât de mult, pentru că va fi de ajutor simplul fapt de a putea să vorbim despre problemele noastre cu o altă persoană. Aceasta este chiar natura noastră umană.
Așadar, când vine vorba despre suferința mentală, despre problemele emoționale și psihologice, noi, ca ființe umane, avem o tendință naturală de a ne preocopa unii de ceilalți, de a fi cinstiți și prietenoși, și de a ne ajuta reciproc. Avem în mod natural această tendință de a acționa ”ca o ființă umană bună”, și aceasta este o calitate minunată. Este foarte important să recunoaștem această tendință pozitivă și să-i conștientizăm valoarea. Nu ar trebui să o neglijăm sau să o subestimăm, ci să vedem cât de importantă și de necesară este, pentru că ne va ajuta într-adevăr să trecem prin problemele vieții. Aceasta nu are nimic de-a face cu viețile trecute și viitoare sau cu religia; este ceva folositor oricând ne confruntăm cu greutățile vieții.
Dacă ne gândim la existența noastră ca ființe umane, din momentul în care ne-am născut și până la un anumit mo¬ment dat din copilăria noastră, pentru a supraviețui, suntem complet dependenți de ceilalți. în niciun caz nu am putea supraviețui singuri și de aceea există o legătură intimă care se dezvoltă între mamă și copilul ei. La anumite animale, lucrurile stau altfel. Să luăm cazul țestoaselor de mare. După ce mama țestoasă și-a făcut cuibul și și-a depus ouăle, ea nu mai..