Relatările unui discipol despre maeștrii spirituali din Himalaya

CAPITOLUL 2. ÎNVÃȚÃTURILE MAESTRULUI MEU

Vârsta tânără este perioada de înflorire spirituală a ființei. Ea are nevoie atunci de mare protecție, astfel încât diversele opinii ale celorlalți să nu creeze confuzie în mintea sa. O minte sensibilă poate fi ușor dezorientă. O ghidare plină de dragoste și un ajutor înțelept este de mare importanță în această perioadă. Foarte importantă este atitudinea părinților față de copil în această perioadă. Aceasta este perioada în care se modelează caracterul copilului.

A ÎNVÃȚA SÃ DÃRUIEȘTI

Aproape toți copiii sunt destul de egoiști. Ei nu doresc să dăruiască altora ce le aparține. Maestrul meu m-a învățat cu multă dragoste și răbdare cum să elimin această tendință. În copilărie, când trăiam în peșteră, mi se oferea de mâncare doar o dată pe zi. Mâncam o bucată de chapati, un fel de pâine indiană, câteva legume și un pahar cu lapte. Într-o zi, în jurul orei unu după-amiaza, după ce m-am spălat pe mâini, m-am așezat la masă să mănânc mâncarea care îmi fusese pusă în față. Tocmai când mulțumeam Divinului pentru acest dar, maestrul meu a intrat în peșteră și mi-a spus: „Stai puțin.”

Mirat, l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat?”

El mi-a spus: „Un swami bătrân a venit la noi în vizită. El este foarte flămând și tu o să îi dăruiești mâncarea ta, lui.”

„Nu”, am zis eu, „nu o să fac așa ceva, chiar dacă el este un swami. Și mie mi-e foame și eu nu am să mai primesc altă mâncare până mâine. Și eu sunt mic și trebuie să cresc.”

Dar maestrul a insistat, spunându-mi: „N-o să mori. Dăruiește-i lui mâncarea și nu i-o dărui doar pentru că eu ți-am spus să o faci. Dăruiește-o cu toată dragostea ta.”

„Mie mi-e foame, cum aș putea simți dragoste față de cineva care vrea să îmi mănânce mâncarea?” l-am întrebat supărat.

Pentru că nu a putut în niciun fel să mă convingă să-i ofer de bună voie mâncarea lui swami, în final mi-a spus: „Eu îți ordon să îi dai mâncarea ta acestui swami.”

În timp ce noi discutam, swami tocmai a intrat înăuntru. Era un om foarte în vârstă, cu părul alb și cu barbă. Nu avea decât o pătură pe el, un baston, iar în picioare purta sandale din lemn. El călătorea singur prin Himalaya. Maestrul meu i-a spus: „Mă bucur așa de mult că ai venit la noi! Te rog, binecuvântează acest copil pentru mine.”

Dar eu am spus supărat: „Eu nu am nevoie de binecuvântările lui! Eu am nevoie de mâncarea mea! Mie mi-e foame!”

Maestrul s-a întors spre mine și mi-a zis: „Dacă tu îți pierzi controlul doar pentru o porție de mâncare, cum vei câștiga bătălia vieții?” Te rog, dăruiește mâncarea ta lui swami. Dar mai întâi, du-te și ia niște apă și spală-i picioarele.”

Am făcut cum mi s-a spus, dar fără niciun fel de plăcere și fără să-l înțeleg pe maestrul meu. L-am ajutat să își spele picioarele și apoi l-am rugat să se așeze și i-am dăruit mâncarea mea. Mai târziu am aflat că el nu mâncase nimic de patru zile. A luat porția de mâncare și a spus: „Dumnezeu să te binecuvânteze. De acum încolo nu îți va mai fi niciodată foame până când nu va exista mâncare în fața ta. Aceasta este binecuvântarea mea pentru tine.”

Vocea sa încă este vie în mintea mea. Din acea zi nu am mai suferit de foame, acea foame care mă făcea deseori să mă vait copilărește.

Este o barieră foarte îngustă între altruism și egoism, între dragoste și ură. După ce ai depășit-o, doar atunci te poți bucura în a dărui și a-i ajuta pe ceilalți, neașteptând niciodată nimic în schimb. Aceasta este cea mai mare bucurie posibilă și este un pas esențial în calea unui aspirant spiritual. O ființă egoistă nu își poate imagina niciodată o astfel de bucurie pentru că ea rămâne întotdeauna în limitele construite de ego-ul său. Altruismul este o caracteristică comună tuturor marilor înțelepți, sfinți ai acestei planete. Nimic autentic spiritual nu poate fi obținut fără un serviciu dezinteresat. Toate ritual urile și cunoașterea scripturilor sunt în van dacă acțiunile pe care noi le realizăm nu sunt altruiste și realizate cu dragoste.

CUM ÎȘI TESTEAZÃ UN MAESTRU DISCIPOLII

Maeștrii întotdeauna își testează discipolii. Maestrul meu mi-a cerut să meditez în fiecare zi la o anumită oră. Într-o zi, în timpul orei mele de meditație, el a venit și s-a așezat în fața mea în timp ce eu stăteam cu ochii închiși, meditând. Nu îmi reușise foarte bine meditația sau nu eram foarte conștiincios în acea zi. El mi-a spus: „Ridică-te.”

Eu nu i-am răspuns. Atunci el a vorbit și mai tare, întrebându-mă: „Mă auzi? Știi că sunt aici?”

„Da” – i-am răspuns, păstrând încă ochii închiși.

El m-a întrebat: „Meditezi?”

I-am răspuns: „Nu, astăzi nu am reușit să mă concentrez prea bine.”

„Atunci de ce nu te-ai sculat când ți-am spus?” – m-a întrebat maestrul pe un ton dur.

Eu doar mă prefăceam că meditez, dar eram de fapt total conștient de prezența sa. Deseori maeștrii procedează astfel pentru a testa onestitatea și puterea noastră de a ne disciplina. Adesea el spunea unuia dintre noi un secret și apoi îl șoptea și la urechea altui discipol, spunându-i fiecăruia: „Să nu spui nimănui ce ți-am spus.” Mai mult ca sigur că cei doi inși își dezvăluiau secretul unul altuia. Astfel, el afla că nu suntem încă pregătiți pentru a păstra un mare secret. Apoi venea și ne spunea cu căldură: „Eu ți-am spus să nu spui. De ce ai făcut-o?”

Alți maeștri realizau teste și mai severe. Uneori ei spuneau: „Stai aici” – și nu se întorceau timp de trei zile. Putea fi iarnă, putea să ningă, să plouă, dar se întorceau după câteva zile ca să te ia de acolo. Există numeroase teste pe care maeștrii le oferă discipolilor. Puterea unui discipol trebuie deseori testată, astfel încât el să aibă cât mai multă încredere în sine. Maeștrii, prin testarea discipolilor lor, îi învață autodisciplina și încrederea în sine. Pentru a descoperi progresele spirituale pe care discipolul le-a făcut, testarea este foarte importantă, mai ales pentru discipol. Testarea îi ajută pe discipoli să își evalueze propriile progrese și să își descopere greșelile de care, poate, nu erau conștienți până atunci.

O CÃLÃTORIE DE O NOAPTE PRIN PÃDURE

În drumul nostru din Nepal către Tanakpur am stat o noapte întreagă în pădure. Maestrul meu mi-a zis: „Hai să mâncăm ceva.”

Era două noaptea când m-a rugat: „Du-te să iei ceva de mâncare din Tanakpur. Este la 20 de kilometri de-a lungul acestei cărări prin pădure.”

Mai era cu noi un alt swami care era însoțit de un discipol. El l-a întrebat pe maestrul meu: „De ce îl trimiți singur la ora asta prin noapte? Nu aș face asta niciodată cu discipolul meu.”

Maestrul meu i-a răspuns: „Vei face din el un fricos și nu un swami. Eu doresc cu adevărat să educ acest băiat. El trebuie să meargă.”

Așa că s-a întors spre mine și mi-a zis: „Uite aicea, băiete. Ține lampa asta. Are suficient gaz pentru toată noaptea și ia și chibriturile și ține-le bine în buzunar. Mergi până la prăvălia cu cereale și cumpără grâu și orez pentru trei-patru zile.”

„Bine, gurudeva, așa voi face”, i-am răspuns și am plecat.

De multe ori, în timpul acelei nopți, tigri și șerpi mi-au traversat calea. Iarba era foarte înaltă, mult mai înaltă decât mine. Auzeam nenumărate sunete ciudate, a căror cauză nu o cunoșteam, și care făceau să se zbârlească părul pe mine.

Cu ajutorul micii mele lămpi am călătorit 20 de kilometri până la magazin. După ce am cumpărat tot ce dorise maestrul meu, m-am întors cât am putut de repede, ajungând înapoi la șapte dimineața.

Când m-a văzut, maestrul m-a întrebat cum mă simt, iar eu am început să îi povestesc plin de mândrie din peripețiile drumului. În final, după ce m-a ascultat câteva minute, mi-a zis: „Hai să preparăm mâncarea.”

Lipsa de frică este esențială pentru o ființă care dorește să atingă iluminarea. A te elibera de toate fricile este un mare pas către desăvârșirea spirituală.

TRAVERSAREA UNUI RÂU ÎNVOLBURAT

Aspiranți yoga sunt mulți, dar discipoli adevărați sunt puțini.

Mulți aspiranți veneau la maestrul meu și îl rugau să îi accepte ca discipoli. Toți își arătau devotamentul față de el servindu-l, cântând, învățând și practicând disciplinele indicate de el. Dar el nu le răspundea cu foarte multă căldură. Într-o zi, gurudeva ne-a chemat pe toți în jurul lui. Eram atunci 20 și ne-a zis: „Hai să mergem.”

Toți l-am urmat, îndreptându-ne spre malul râului Tungbhadra din sudul Indiei. Tocmai se revărsase și era foarte mare și periculos. Când am ajuns acolo, ne-a spus: „Cel care poate străbate acest râu este discipolul meu”.

Unul dintre elevi a zis: .Maestre, știi că pot să o fac fără probleme, dar știi că mi-am luat angajamentul să îndeplinesc mai multe îndatoriri la peșteră, așa că eu mă întorc”.

Altul a spus: .Maestre, dar eu nu știu să înot”. Imediat după ce ne-a spus de ce ne-a adus acolo, eu am sărit în apă, grăbindu-mă să ajung pe malul opus. El s-a așezat pe malul râului și m-a privit cum străbat râul. Era foarte larg, existau mulți crocodili în acel râu și bucăți gigantice de copaci sfărâmați veneau cu viteză, duse de curenți. Dar nu-mi făceam nici un fel de griji. Mintea mea era focalizată asupra testului pe care trebuia să îl parcurg. Îmi plăcea să fiu testat și acceptam aceste provocări cu mare bucurie. Era un mod interesant pentru a-mi exprima propriile-mi puteri.

De fiecare dată când oboseam mă lăsam să plutesc și astfel am reușit să traversez râul. Maestrul meu, când am ajuns pe malul opus, le-a spus celor din jurul său: „Vedeți? El nu a spus niciodată că este discipolul meu, dar a sărit”. Eu fusesem mult timp în preajma lui și cunoșteam modul său de a gândi și de a acționa. Astfel că m-am gândit că, dacă el dorește cu adevărat să trecem râul, o voi face și că nu este niciun pericol, pentru că el este aproape de mine. Așa că de ce să nu o fac? Atât de fermă era credința mea în maestru și hotărârea mea.

Credința și fermitatea interioară sunt două trepte esențiale în calea către Eliberare. Fără ele, cuvântul Eliberare poate fi spus, scris, dar niciodată realizat. Fără credință putem atinge un anumit grad de cunoaștere intelectuală, dar doar cu credință putem pătrunde în cele mai subtile unghere ale ființei noastre. Fermitatea este puterea care ne ajută să depășim toate obstacolele și frustrările. Ea ne ajută să ne dezvoltăm voința, ce reprezintă baza succesului în evoluția noastră. Este scris în scripturi că, cu ajutorul lui Sankalpa Shakti, puterea fermității, nimic nu este imposibil. La baza marilor realizări ale acestor mari înțelepți stă această calitate. Când această putere a fermității există, ființa, în mod inevitabil, își va atinge țelul.

DARUL MEU PENTRU MAESTRU

Vă veți întreba ce i-am oferit eu maestrului meu în anii pe care i-am petrecut alături de el. Vă voi spune. Când am primit a doua treaptă de inițiere, la vârsta de 14 ani, nu aveam nimic care să îmi aparțină (prima inițiere a lui swami Atmananda a avut loc la vârsta de trei ani, când maestrul i-a revelat mantra. Această a doua inițiere l-a introdus în tehnici mult mai avansate). Atunci eu m-am gândit: „Toți acești oameni vin la maestrul meu cu coșul plin de fructe, flori, cu bani pe care îi oferă, dar eu nu am nimic să-i dăruiesc”.

Așa că într-o zi, l-am întrebat pe maestru: „Ce ar fi cel mai minunat lucru pe care eu aș putea să ți-l ofer cu toată dragostea, gurudeva?”

El mi-a răspuns: „Adu-mi un braț de bețe uscate”.

Atunci m-am gândit: „A, sigur... Dacă îi voi aduce aceste bețe uscate, sigur mă va bate cu ele”. Cu multă teamă am făcut ceea ce m-a rugat.

El a simțit că i le ofer cu teamă în suflet, așa că mi-a spus:

„Dăruiește-mi-le cu toată inima, mintea și sufletul tău”.

M-am uitat cu ochii mari la el și m-am gândit: „El este atât de înțelept și o ființă atât de educată, Ce s-a întâmplat cu el astăzi?”

Înțelegând ce gândesc, mi-a spus: „Acesta este cel mai mare dar pe care mi-l poți face. Oamenii care vin aici doresc să îmi dăruiască aur, argint, pământuri, case. Aceste valori nu au nicio însemnătate pentru mine”.

Maestrul mi-a explicat că, atunci când dăruiești un braț de bețe uscate unui guru, aceasta înseamnă că ești pregătit să pășești pe calea către Eliberare. Aceasta, de fapt, înseamnă: „Te rog, eliberează-mă de trecutul meu și arde-mi toată gândirea negativă în flacăra cunoașterii”.

El mi-a zis: „Voi arde acest bețe uscate, astfel încât karma ta trecută să nu îți afecteze viitorul. Îți dăruiesc o nouă viață. Nu mai trăi în trecut, trăiește acum și aici, urmărind în permanență calea care te va duce către lumină și adevăr”. Multe persoane sunt încătușate de trecut și nu știu cum să trăiască în prezent. Aceasta este una dintre principalele cauze ale suferinței lor.

SINGURÃTATEA

Nu m-am simțit niciodată singur. O ființă este singură numai atunci când nu este conștientă de bogăția universului ființei sale. Când devii dependent de ceva exterior, neavând posibilitatea de a descoperi realitatea din tine, atunci cu adevăratte simți singur. Întregul drum către Eliberare este o călătorie interioară în care trebuie să devii conștient că tu ești în esență perfect. Trebuie să descoperim că suntem ființe desăvârșite. Nu avem nevoie de nimic exterior nouă. Indiferent ce se întâmplă, în orice situație dificilă a vieții te-ai afla, nu ai voie să te simți singur.

Într-o zi, când aveam 16 ani, stăteam în fața peșterii noastre din Himalaya și am văzut un grup de oameni ce se apropiau de

Pag. 39 – 45