Reflecții religioase asupra cunoașterii

INTRODUCERE

Pentru un gânditor creștin, adevărul, binele și frumosul sunt idealuri, sau mai precis aspecte ale idealului, care este transcendent prin natura sa”. Gândirea dogmatică situată la acest nivel își asigură astfel permanența, asemenea ideilor platonice, ale căror certitudine izvorăște din poziția gânditorului platonician, nesupus experienței etern deschise și acceptării înecului în natură. Fuga de transcendent înseamnă căutarea adevărului, binelui și frumosului la un nivel al existentei unde nu sunt de găsit, absolutul neaparținând naturii. În ultima analiză – animalism.

Când omul caută adevărul, prima lui dificultate apare în aventura căutării, fiindcă, cu toată „identitatea” dintre eul material și non-eul empiric, nu poate înlătura tensiunea polară dintre subiect și obiect”. Eul transcendental al lui Kant are aceeași situație ca și cel sensibil, fiind dependent de „experiența posibilă, arhitectonic a lui fiind înșelătoare dacă este aplicată la transcendent și în acest caz neîntemeiată”. (Critica rațiunii pure). Ideea platonică este intuitivă – noesis – nu discursivă – dianoia – astfel distingându-se de concept, cum a observat Schopenhauer. Dar eul pur? Este greu de conceput la scară umană, ca și intenția pură, prin faptul sediului spiritului în corp – unitate a lor nefiind [astfel] posibilă, iar acordul lor fiind orânduit de Dumnezeu. Acest acord ne amintește de acea „armonie prestabilită” a lui Leibniz. Apoi, omul nu este zeu, iar materialitatea lui de aici nu are calitatea celei de dincolo. Omul contemplativ, dacă nu este inspirat, și este redus la el însuși, este captivul lumii concrete ca și cel activ. Însingurarea face ca visul cel mai îndrăzneț să se izbească de podeaua senzorială ca și lumea din afară în calea ei spre conștiință. Omul activ, care crede că „cunoaște cunoscând”, cum spune Hegel, „nu știe cunoscând”, cum a spus Sf. Augustin, citat de Hamilton, adevărul aparținând sferei „necondiționatului, ininteligibilului”, omul fiind permanent limitat în actele sale de cunoaștere.

Înaintarea omului în natură nu-l apropie de adevăr, fiindcă adevăr = Absolut. Omul este copleșit de mulțimea lucrurilor întâlnite și de „relațiile constatate” (Coblot), la care se mai adaugă și dificultățile legate de materialitatea sa, el neputând nici defini, nici trăi întregul său și întregul cosmic, structurile stabilite fiind „sisteme raționate” exterioare naturii lucrurilor. Ceea ce omului i se pare constant este variabil. Este impasul din care s-a născut aporetica, produs spiritual firesc al omului care încearcă să iasă mitologic din hățișurile lumii aparente și care constată limitele puterii aici și faptul că aparenta este ceea ce-i spune numele. Este maya ontică, ceea ce face ca omul să confunde „o sfoară încolăcită pe nisipul unei plăji însorite cu un șarpe”, cum s-a spus. Este intuiția purului eleat, care fără prezența Zeului revelator este iluzoriu ca și aparenta, fiindcă purul nu se confundă cu formalul, deci nu are izvorul în gândire, în acest sediu al ficțiunilor. Depășirea neliniștilor sterile ale spiritului nu poate avea loc prin invocarea „Ființei parmenidice, nenăscută, indestructibilă, indivizibilă, imobilă, fără nevoi și fără stricăciune” (Aram Frenkian, Les origines de la theologie negative de Parmenide à Platon). Și pentru ca lucrurile create să nu dea naștere unei dualități, „principiile din care au izvorât sunt formulate negativ: (Produs, după Friedlein, cit. de același”). Păstrarea purității absolute, de care se leagă ,,imobilitate a și eternitatea Ființei parmenidice”, situată în afara devenirii, încremenește” această ființă înainte de începuturile firii. „Cauza primă și scopul atins al lucrurilor sunt exprimate de Par meni de prin negație” (cit. din același). Dacă în dialogul Parmenide al lui Platon, „Unul este unul, care nu poate primi nici un atribut pozitiv” (cit. din același), atunci universul eleat” este iluzoriu, neputând fi dedus dintr-un principiu negativ, care, cu toată puritatea, majestatea și eternitatea lui, face imposibilă înțelegerea creației.

Gândirea umană are aceste forme legate de adevăr: cosmogonică, psihogonică, gnoseologică, logică, metafizică, teologică, eshatologică, soteriologică – iar acestea, gândite religios devin obiect al teologiei ca știință în care se încearcă să se exprime adevărul, în afara cauzei transcendente și scopului transcendent neexistând adevăr. „Un teolog nu poate practica antropocentrismul și cosmocentrismul, ci teocentrismul” (Bulgakov-‚), fiindcă omul și natura oferă precizii și ficțiuni, exactitatea neținând de limbajul natural, sau convențional al omului autonom”. Așadar, omul se mișcă în mod necesar între cauzalitatea transcendentă și finalitatea transcendentă, numai așa putând să cunoască adevărul. Astfel cele trei idei kantiene, Dumnezeu, libertatea și nemurirea nu rămân simple” principii regulative”, ficțiuni cu funcții în gândire a morală, pură, fără conținut. Nu se poate scoate ideea creației din arhitectonica gândirii. Creația creștină ex nihilo 25 pornește de la logosul pozitiv considerat ca „putere rațională” (Filon). Ființa eleatică, Demiurgul lui Platon, divinitatea teologiei negative – subtilă construcție teologică, situată în vecinătatea neantului – absolutul ca necondiționatul limitat, ca fascicul de negații, al lui Hamilton rămân – sub raport cosmogonic, biogonic, antropogonic, psihogonic, gnoseologic, eshatologic și soteriologic – simple formule fără răspunsuri. Cine nu confundă realul cu aparentul face metafizică sau teologie, și nu consideră conceptele pure windige Hupothesen” sau cel mult principii regulative, cum a gândit Kant, ci principii constitutive, ideile atestând existența spiritului purtător. Este spiritul nemuritor, purtător al ideilor de aceeași esență cu el, din Fedon. Goblot consideră „Ființa pură, absolut unică, când este definită negativ, ca fiind ininteligibilă, inexistentă (relativism, fenomenism) sau incognoscibilă (agnosticism)”.

Ființa eleatică nu răspunde, prin formularea ei negativă și prin imobilitate, acestor termeni ai gândirii: purul real, creația, mișcarea, devenirea, aparența, părerea (doxa), simțurile ca factori trezitori supuși evoluției, materialitatea lumii existente și o altă materialitate nepercepută de om, aici și acum. Totul rămâne în lumea ficțiunilor, sugestiilor, observației ca formă rudimentară de cunoaștere și a ipotezelor. Rațiunea autonomă nu poate defini termenii respectivi, la nivelul ei nefiind posibile definiții [propriu-zise], fiindcă definisantul nu coincide cu definitul, așa-zisele definiții fiind produse ale voinței – decizii, omul dorind să le aibă, cum spune Pascal. Omului îi lipsește puritatea Zeului și întinderea puterii lui, de aceea gândul său nu se află în acord cu harul și cu fapta. Omul, spre deosebire de Zeu, nu hotărăște adevărat, ci incomplet și nesigur. În acest context se impune o listă de probleme legate de creație și de conștiința umană – teoretică, practică și tehnică. Am ales pe cele considerate de mine ca importante:

• originea lumii și mișcării – formă, materie și schimbare;

• timpul pur și timpul empiric, spațiul pur și spațiul empiric „ziua pământeană” (Faust);

• existență și neant;

• antinomii: „lumea are un început și este limitată în timp și în spațiu / lumea n-are început și este infinită în timp și în spațiu; substanța constă din părți egale și nu există nimic în afară de ceva simplu și de ceea ce este alcătuit din el / nimic în lume nu este alcătuit din părți egale, și nimic simplu nu există în lume; cauzalitatea după legile naturii nu este singura din care pot fi deduse fenomenele lumii, acestea pot fi explicate și prin libertate / nu există libertate, totul în lume se întâmplă după legile naturii; există o Ființă necesară, care este cauza lumii, înăuntrul sau în afara lumii, / nu există o Ființă necesară, nici în lume nici în afara lumii, ca o cauză a lumii; sunt antinomii ale rațiunii întâlnite în efortul de a gândi” (după Kant, cit. de H. Schmidt”):

• adevărul, natura lui transcendentă și revelația ca formă de cunoaștere;

• creația, descoperirea, invenția, imitația și meșteșugul;

• esență, fenomen, existentă integrală creștină;

• spiritul mitic, magic, rațional și mistic;

• Dumnezeu, lumea și omul;

• titanismul;

• inspirația în înțeles laic – pseudoinspirația – și în înțeles religios;

• inițierea laică și cea rituală – templul;

• îndoiala ca atitudine globală, ca metodă în actul căutării, sau ca atitudine față de lumea de aici, [față de] pseudoveșnicie;

• dogma sau certitudinea, prin situarea spiritului deasupra devenirii

• devenire a, sau jocul înșelător al nuanțelor;

• justul, injustul, dreptul, ne dreptul – în teologie, filosofie, morală, drept, știință și artă;

• haosul primordial și haosul perpetuu, lumea fizică precuantică (de Broglie) – ficțiune și ipoteză, observație și adevăr;

• Stilul ca matcă (Blaga) sau ca expresie a formelor combinate; armonia în artele plastice, proprietatea termenilor, esențialitate și completitudine în cele discursive; adecvarea și inadecvarea la obiect în artă și în general la scară umană; închipuire, rațiune, intelect, simțuri, jocul aparențelor; iluzia artei pure;

• eroarea ca fapt psihologic pozitiv sau ca nimic prin inadecvarea spiritului la obiect (Spinoza);

• arhitectonic a gândirii – categoriile lui Kant, la care Simmel adaugă nuanțele (psihologism); inactualitatea gândirii categoriale (Planck): ineismul, apriorismul, conceptele ca expresii logice ale experienței:

• spirit și materie, problema unității corp-suflet; Nietzsche optează pentru corp – el decide, nu demonstrează; sufletul ca formă pură, cunoscător prin percepții (Toma din Aquino); din nou: închipuire, rațiune, sentimente, instincte, simțuri ca organe trezitoare, sau cunoscătoare; intelectul activ (Aristotel);

• mirarea primordială și cea actuală;

• faptul istoric ca adevăr, în forma „conceptului individual” (Xenopol) și ca întâmplare, care arată „imperfecțiunea omului” (Jaspers), în desfășurarea lui în timp și-n spațiu;

• luciditatea – Hellsehen, clairoovance” – raționalitatea și senzorialitatea;

• realitate a ca lucrul în sine – natura lucrurilor

• aparența, constanța, transformarea – mutația, codificația – cognoscibilul, incognoscibilul, misterul ca esență eficace, revelat celor aleși; harul, libertatea ca

Pag. 15 – 21