Mituri precolumbiene

pag. 26-27

Toltecii au existat?

Câțiva savanți care au cercetat existenta toltecilor au afirmat că trebuie să vedem în ei doar o populație cu semnificație mitică. Ei își bazează această teorie pe faptul că perioada de domnie a mai multor regi tolteci își are frecvent sfârșitul după exact cincizeci și doi de ani, durata marelui ciclu mexican al anilor, care fusese adoptat în așa fel încât calendarul ritual să coincidă cu anul solar. Circumstanța e fără îndoială suspicioasă, la fel și faptul că multe dintre numele regilor tolteci sunt, în același timp, cele ale principalelor zeități nahua, și aceasta face ca întregul lanț dinastic să aibă o valoare îndoielnică.
Dr. Brington recunoaște în tolteci pe acei Oameni ai Soarelui care, ca și frații lor din mitologia peruviană, au fost trimiși din cer cu scopul de a civiliza neamul omenesc; această teorie a sa nu este subminată în niciun fel de faptul că Quetzalcoatl, o zeitate cu semnificație solară, se suprapune în miturile nahua cu regele toltecilor. Recentele descoperiri și interpretări i-au obligat totuși pe cei care se ocupă de acest subiect să accepte existența toltecilor ca populație de sine stătătoare. Eu mi-am ex-primat opinia despre această problemă în altă parte4 și nu fac parte dintre cei care admit existența toltecilor fixată din punct de vedere istoric. De curând, o autoritate care merită întreg respectul, spune la fel că ”relatările despre istoria curentă a toltecilor până la cucerire, conțin un nucleu de adevăr substanțial”, și scrie convingător: ”A te îndoi că a existat odată în Tollan o evoluție superioară celei care a predominat la nahuas până la cucerire, și că poporul de aici a răspândit civilizația sa pretutindeni în Anahuac, ca și în regiunile din est și din sud, ar însemna să respingi o concepție universal întreținută, și ea trebuie mai degrabă confirmată decât să fie negată prin eforturile făcute în ultimul timp, cu scopul de a realiza pentru Pueblo ceva de natura unei istorii”.

O tradiție persistentă

Teoria noastră privind existența istorică a toltecilor este mai degrabă non-angajantă. Noi admitem că un foarte persistent corp al tradiției legat de existența lor a câștigat o recunoaștere generală printre nahuas, și că anul 1055 al așa-zisei dispersări e admis ca dată aproximativă și probabilă de acest corp al tradiției. Noi admitem de asemenea că situl Tollan-ului cuprinde ruine care sunt fără îndoială mult mai vechi decât cele aparținând arhitecturii nahua așa cum se afla la cucerire, și că există numeroase probe ale unei civilizații anterioare. Mai credem că primii cuceritori nahua se aflau într-o condiție mult prea primitivă pentru a reuși să evolueze de unii singuri până la un înalt nivel de cultură. Prin urmare pare logic ca ei să fi adoptat elementele unei civilizații mai vechi.

Poporul fără nume

Dacă acest lucru ar fi adevărat, s-ar reuși să se dovedească faptul că un popor de o cultură relativ înaltă a existat într-o perioadă nu prea îndepărtată pe platoul mexican. Dar care era numele lui sau afinitățile sale rasiale, nu putem pretinde că știm. Mulți oameni de știință i-au numit tolteci si vorbesc cu ușurință despre ”perioada toltecă”, sau ”arta toltecă”. Poate părea pedant să refuzi să recunoști că oamenii cultivați care locuiau în Mexic în timpurile pre-nahua erau ”toltecii”. Dar în absenta unor veritabile si autorizate relatări scrise autohtone, care să se ocupe de această problemă, noi rămânem rezervați în privința denumirii exacte a misterioasei...

pag. 101

era întotdeauna asociat cu teotl, zeul, și cultul său se prezenta ca un fundal pentru cultul tuturor celorlalți zei. Numele său mexican, Ipalnemohuani (Cel prin care oamenii trăiesc) arată că era privit ca o sursă-cadru a viului, iar inima, simbolul vieții, era văzută ca sacrificiul său special. Cei care se trezeau în zori pentru a pregăti hrana zilnică, îi ofereau la răsărit inimile animalelor ucise pentru a fi gătite; chiar inimile sacrificiilor pentru Tezcatlipoca și Huitzilopochtli erau la început oferite soarelui, acesta fiind primul care avea drept asupra jertfei, înainte de a fi așezată în vasul de copal de la picioarele idolului. Exista credința că astrul se bucura atunci când i se oferea sânge și că sângele constituia singura hrană ce i-ar fi putut da suficientă vigoare pentru a întreprinde călătoria-i zilnică spre ceruri. Este deseori prezentat mpinturas lingând sângele victimelor sacrificate pentru el, cu limba sa lungă de raze. Soarele trebuia să o ducă bine pentru a continua să dea lumină vieții și căldură umanității.
Mexicanii, cum am spus deja, credeau că astrul pe care-1 cunoșteau fusese precedat de alții, fiecare dintre ei fiind stins de un anumit cataclism natural înfricoșător. Eternitatea, de fapt, era împărțită în epoci marcate de distrugerea succesivilor aștri solari. în perioada premergătoare celei în care trăiau, un potop puternic i-a luat soarelui viața și acest gen de catastrofe era așteptat cu groază la sfârșitul fiecărui ”mănunchi” de cincizeci și doi de ani. Vechii sori erau morți, iar soarele actual nu era mai nemuritor decât ei. La sfârșitul unuia dintre ”mănunchiuri” și el se va stinge.

Susținând Soarele

Era de aceea necesar ca soarele să fie susținut prin hrana zilnică a sacrificiului uman, căci numai împărtășindu-se din viața umană el putea fi satisfăcut. în mod firesc, un popor cu o asemenea credință va căuta în afara granițelor proprii mijlocul prin care să-și potolească divinitatea. Și era mai comod de găsit printre locuitorii statelor învecinate. Astfel...

pag. 157-158

Enigma scrierii maya

Cele mai valoroase surse ale istoriei maya sunt în prezent pecetluite pentru noi. Ne referim la manuscrisele maya și la inscripții ale căror scrieri încă nu pot fi descifrate. Câțiva dintre primii călugări spanioli care au trăit în timpurile imediat următoare stabilirii în țară a omului alb erau capabili să citească și chiar să scrie în acest sistem, dar din nefericire l-au privit numai ca pe o invenție a diavolului, sau, fiindcă era un sistem autohton, ca pe un lucru lipsit de valoare. în câteva generații toată cunoașterea descifrării lui s-a pierdut și sistemul de scriere a rămas doar ca o carte pecetluită pentru lumea modernă, deși știința a risipit cu dărnicie pentru el toate mecanismele logicii și deducției, și oameni de o abilitate incontestabilă și-au dedicat viețile problemei dezlegării lui, privit ca una dintre cele mai mari și mai misterioase enigme căreia omenirea îi așteaptă încă rezolvarea.
Povestea descoperirii sistemului hieroglific egiptean de scriere e bine cunoscută. Timp de secole simbolurile etalate pe templele și monumentele din țara Nilului, picturi și semne erau lipsite de înțeles pentru învățații Europei, până când descoperirea pietrei de la Rosetta a făcut posibilă elucidarea lor. Această piatră purta aceeași inscripție în greaca populară și în hieroglife, și astfel descoperirea ”alfabetului” scrierii tainice a devenit o sarcină relativ ușoară. Insă America Centrală nu a avut o piatră Rosetta și nici nu e posibil ca un asemenea ajutor să fie găsit vreodată. într-adevăr, asemenea ”chei”, așa cum au fost descoperite sau avansate de oamenii de știință, s-au dovedit nefolositoare în cea mai mare parte.

Manuscrisele maya

Principalele manuscrise maya care au scăpat de ravagiile timpului sunt codexurile din bibliotecile din Dresda, Paris și Madrid. Acestea sunt cunoscute drept Codexul Perezianus, păstrat în Biblioteca Națională din Paris: Codexul Dresda, privit mult timp ca un manuscris aztec, și Codexul Troano, astfel denumit de unul din proprietarii lui, senor Tro y Ortolano, găsit la Madrid în 1865. Aceste manuscrise tratează în principal despre mitologia maya.

Sistemul de scriere

”Tableta Crucii” oferă o bună imagine despre înfățișarea generală a sistemului de scriere al vechilor popoare din America Centrală. Stilul variază oarecum în multe din manuscrise și inscripții, dar este general admis că toate sistemele folosite au plecat la început dintr-o sursă comună. Se spune că figurile pătrate care apar ca o încâlceală de chipuri și obiecte sunt ca niște calculi, sau au formă granuloasă, o descriere câtuși de puțin nepotrivită, și se știe din vechile manuscrise spaniole că erau citite de la cap la coadă, două coloane în același timp. Ca toate limbile native americane, limba maya punea întreaga frază într-un singur cuvânt pentru a exprima o idee; se credea că mai multe simboluri sau părți din fiecare pătrat sau schiță formau o expresie compusă.
Prima cheie (așa numită) a hieroglifelor Americii Cen-trale a fost cea a episcopului Landa, care în jurul anilor 1576 a încercat să scrie alfabetul maya din surse native. Din păcate, el era foarte nepopular printre autohtoni, ale căror comori literare aproape că le-a distrus complet, și aceștia, pentru a se răzbuna, l-au indus în eroare în mod deliberat în legătură cu adevărata semnificație a diferitelor simboluri.
Primul pas real în citirea scrierii maya a fost făcut în 1876, de către Leon de Rosny, care reușește să interpreteze semnele care marchează cele patru puncte cardinale. Așa cum s-a întâmplat în cazul atâtor descoperiri importante, semnificația acestor semne a fost simultan descoperită și de Cyrus Thomas. în două dintre aceste patru semne a fost...

pag. 249

Mituri locale ale creației

în unele din văile cele mai izolate ale Peru-ului întâlnim mituri locale ale creației. De exemplu, pe coasta văii Irma, Pachacamac nu era considerat creatorul soarelui, ci un descendent al lui. Prima ființă umană creată de el fu izolată degrabă, așa că bărbatul muri de foame, dar femeia reuși să supraviețuiască trăind cu rădăcini. Soarelui i se făcu milă de ea și-i dărui un fiu, pe care Pachacamac îl ucide și-l îngroapă. Dar din dinții lui crescu acolo porumb, din coastele sale rădăcinile lungi și albe ale maniocului, iar din carnea sa diferite plante comestibile.

Caracterul civilizației Inca

Excepție făcând tratamentul aplicat populațiilor supuse, cârmuirea monarhilor inca era una luminată și conținea elementele unei civilizații înalte. Nu este foarte clar dacă incașii au sosit în țară la o dată când puteau profita de adoptarea artelor și științelor populației andine care i-a precedat.
Dar se poate afirma că sosirea lor a avut loc la mult timp după căderea imperiului megalitic al andinilor, așa că în realitate civilizația lor a fost o realizare proprie. Ca arhitecți nu au fost deloc inferiori populației preistorice, iar priceperea inginerească cu care au străpuns tuneluri lungi și drepte în interiorul munților și au înălțat poduri peste trecători aparent de netrecut încă mai stârnesc uimirea experților moderni. Au construit drumuri lungi și drepte, templele și palatele erau decorate cu imagini și ornamentații din aur și argint, iar în locuințele nobilimii au fost descoperite băi somptuoase cu apă caldă și rece adusă prin intermediul conductelor trase pe sub pământ pământ.

pag. 300-301

...mamacuna (mame). Aceste matroane le instruiau sistematic pe protejatele lor în treburile casnice și în ritual. Reședințe sau mănăstiri numite aclla-huasi (case pentru Cele Alese) le erau puse la dispoziție în principalele orașe.

Metode ale tămăduitorilor incași

O relatare bizară cu privire la metodele vracilor din Anzii peruvieni ilustrează probabil felul în care superstițiile unui popor primitiv evoluează către un ritual impresionant. O prezentăm alăturat:
”Nu poate fi negat că mohanes (preoții) strângeau, prin practică și tradiție, cunoștințe despre multe plante și otrăvuri, cu care făceau tratamente surprinzătoare de vindecare pe de o parte, și făceau mult rău pe cealaltă parte, dar mania de a atribui totul unei virtuți supranaturale le-a dat ocazia să amestece practica cu mii de farmece și superstiții. Cea mai obișnuită metodă de vindecare era să așeze două hama-curi apropiate unul de celălalt fie în locuință, fie în aer liber: într-unui dintre ele era întins pacientul iar în celălalt stătea mohane (sau agorero). Ultimul, în contact cu omul bolnav, începe să se legene pe sine, apoi continuă, chemând păsările, patrupedele și peștii ca să-i dea sănătate pacientului. Din timp în timp se ridică de pe locul său și face o mulțime de gesturi neobișnuite asupra omului bolnav, căruia îi aplică prafuri și ierburi, sau îi suge părțile rănite sau bolnave. Dacă starea se înrăutățea, agorero, unindu-se cu mulți alți oameni, cânta un imn scurt, adresat sufletului pacientului, cu acest refren: «Tu nu trebuie să pleci, tu nu trebuie să pleci». Repetând aceste cuvinte el se unea în cântec cu oamenii până când, în cele din urmă, se auzea o zarvă teribilă, aceasta crescând atât de mult încât omul bolnav devenea din ce în ce mai istovit, și la sfârșit își astupa urechile. Dacă toate farmecele erau nefolositoare și moartea se apropia, mohane sărea din hamac și începea să alerge în mijlocul unei mulțimi de bețe, pietre și bulgări de pământ care ploua asupra lui.
Pe rând, toți membrii comunității, împărțiți în grupuri, se apropiau de bolnav spunând (dacă cel din agonie era un războinic): «Unde te duci tu? De ce ne părăsești? Cu cine vom continua lupta contra dușmanilor (aucas)?
Apoi grupul îi reamintește faptele eroice săvârșite, numărul de dușmani uciși și plăcerea simțită trăind alături de el. Acest lucru se făcea în tonuri diferite, unii ridicau vocea, ceilalți o coborau, si bietul bolnav era nevoit să îndure aceste hărțuieli fără să cârtească, până când primul simptom al morții apropiate își făcea apariția. Apoi era înconjurat de o mulțime de femei, câteva dintre ele închizându-i cu forța gura și ochii, altele înfâșurându-l în hamac, apăsându-1 cu întreaga lor greutate, provocându-l să-și dea duhul înainte să-i fi sosit ceasul, iar altele, la urmă, alergau să stingă feștila și să împrăștie fumul, încât sufletul, nefîind în stare să perceapă gaura prin care poate scăpa, să poată rămâne în¬curcat în structura acoperământului. Ca lucrul să se poată face repede și pentru a preveni reîntoarcerea lui în interiorul locuinței, femeile înconjurau intrările cu murdărie de duhoarea căreia el putea fi alungat”.

Moarte prin sufocare

”îndată ce muribundul este sufocat prin închiderea gurii și nărilor și e înfășurat în cuvertura patului său, cel mai precaut indian, bărbat ori femeie, îl ia în brațe în cel mai bun mod posibil, și scoate un țipăt duios, căruia i se răspunde prin lamentațiile dureroase ale rudelor apropiate, și prin strigătele unei mare număr de bătrâne aduse pentru acest eveniment. Atât timp cât acest bocet lugubru continua, bătrânele erau supuse unui efort neîncetat, ridicându-și palma mâinii pentru a-și îndepărta lacrimile și coborând-o pentru a o șterge de pământ. Rezultatul acestei acțiuni alternante era că un cerc de țărână, care le dădea cea mai hidoasă înfățișare, se strângea în jurul pleoapelor și frunții lor, și ele nu se spălau până când dimineața nu se sfârșea.