Sandwork expresiv

Metoda a fost dezvoltată de Eva Pattis Zoja pornind de la practica psihanalitică de abordare jungiană. Ea și-a dovedit succesul încă din anii 1990, în programe aplicate în grădinițe și orfelinate din China, cât și în cartiere sărace din Africa de Sud. Sandwork expresiv a fost pentru prima dată aplicat cu succes la scară largă în anul 2008, ca terapie dedicată tulburărilor cauzate de stres posttraumatic.

Cartea vorbește și despre aspectul social al psihanalizei, importanța jocului și limbajul simbolic al psihicului. Oferind informații detaliate și practice despre proiectele de sandwork expresiv, este de un real folos nu numai psihoterapeuților, dar și celor interesați în aspectele transculturale ale psihoterapiei și profesioniștilor care lucrează în situații de criză socială.

Mulțumiri
Introducere

1. ASPECTUL SOCIAL AL PSIHANALlZEI: POLICLINICA LUI FREUD

2. ASPECTUL TRANSCULTURAL AL PSIHOLOGIEI ANALITICE

3. TEHNICA LUMII A LUI MARGARET LOWENFELD ȘI SANDPLAY-UL DOREI KALFF

4. PSIHOTERAPIA ÎN SITUAȚII DIFICILE

5. TRAUMA ȘI „TIMPUL DIN NOU STÃPÂNIT”

6. SANDWORK EXPRESIV

Importanța jocului
Grupul
Exprimarea conținuturilor psihice înseamnă deja schimbarea lor
Simptomele
Tăvița cu nisip
Nisipul
Miniaturile
Spațiul liber și protejat
Timpul liber și protejat
Atitudinea facilitatorului
Discuția cu părinții
Conținuturile din jocul copiilor

7. SANDWORK EXPRESIV ÎN AFRICA DE SUD

Departe, foarte departe
Fug să chem poliția
Ceea ce nu poate fi rostit
Sangoma
Camera video
În lanțuri
Un loc protejat
Soul City
Bunicul
Inițierea

8. SANDWORK EXPRESIV ÎN CHINA

Psihicul și scrisul pictografic
Sandwork în grădinițe
Fratele ascuns
Într-un orfelinat din Guangzhou
Lunga călătorie prin deșert
Păpușa Barbie
Perturbarea spațiului liber și protejat
Cutremurul – elevii din Beichuan
Depășirea unei experiențe traumatice

9. SANDWORK EXPRESIV ÎN AMERICA LATINÃ, COLUMBIA

Trăirea violenței față de exprimarea ei în Sandwork
Somnul vindecător
Ordonare, structurare și găsirea protecției
A venit căluțul!

10. SANDWORK EXPRESIV ÎN BUCUREȘTI, ROMÂNIA

Note
Bibliografie
Index

1. ASPECTUL SOCIAL AL PSIHANALlZEI:

POLICLINICA LUI FREUD

...să aliem aurul pur al analizei...

Cu toate că Primul Război Mondial nu se încheiase, orașul Viena își pierduse în mare parte strălucirea de centru cultural și politic. Locuitorii se vedeau puși în fața unui viitor lipsit de semnificație istorică. Propunerea distinsului psihiatru Săndor Ferenczi ca cel de-al Cincilea Congres Internațional de Psihanaliză să fie organizat În Budapesta este acceptată, acest oraș fiind considerat mai sigur decât Viena. Fiul unui jurnalist și editor cu convingeri radicale, Ferenczi aparținea unui cerc de intelectuali și artiști unguri progresiști, printre care se numărau și Gyorgy Lukacs și Bela Bartok.

De la începutul războiului, psihanaliștii pe care Freud îi adunase în jurul său la Viena fuseseră împrăștiați pe tot întinsul Europei, mulți dintre ei fiind nevoiți să-și îndeplinească datoria militară față de țara din care proveneau. Fiecare știa că exista riscul ca într-o bună zi să fie obligați să-și înfrunte prietenii și colegii aflați în rândul inamicilor. Mulți dintre ei s-au confruntat cu toate consecințele psihologice ale războiului, sub forma tulburării de stres posttraumatic (cum este cunoscută în zilele noastre). Principalul scop al conferinței era analizarea costurilor psihologice ale războiului și căutarea unor metode pentru tratarea nevrozelor rezultate. La congres participau și reprezentanți oficiali ai Puterilor Centrale, care erau interesați de Înființarea unor saloane psihiatrice conforme cu noile criterii. Aveau așteptări ridicate de la psihanaliză: daunele psihologice cauzate de război trebuiau reparate”.

Cu siguranță trebuie să mulțumim psihanalizei pentru prima descriere generală a daunelor psihologice postbelice din istoria omenirii. Conform raportului oficial al armatei gerrnane, „Între anii 1914 și 1918, un total de 613.047 soldați internați în spitale militare fuseseră tratați de „afecțiuni nervoase”. Aceasta însemna aproape zece la sută din aproximativ 6,5 milioane de soldați. Termenul folosit la acea perioadă era „isterie de război’”, iar forma de tratament cea mai des întâlnită în spitalele militare erau șocurile electrice. Nu mai încăpea îndoială că psihiatria și mai ales psihanaliza erau puse în fața unei grele încercări, în contextul în care cea din urmă dovedise deja că putea trece dincolo de pragul cabinetelor de consultație, împărțindu-și cunoașterea cu publicul larg. Venise vremea ca „metoda de vindecare psihanalitică să fie pusă la dispoziția unor arii mai largi ale populației’”.

Era momentul perfect pentru a pune în aplicare ideea lui Sigmund Freud și Sandor Ferenczi de a deschide accesul către psihoterapie, la nivel global. Propunerea a fost comunicată pentru prima dată la congres și s-a bucurat de un sprijin important”. În discursul său, Freud afirma: „Omul sărac ar trebui să aibă dreptul la asistență În problemele legate de mintea sa, la fel cum, În prezent, are dreptul la intervenții chirurgicale care îi salvează viața”.

Drumul către acceptarea propunerii a fost ușurat mai ales de o circumstanță care ținea și de evenimentele politice ale vremii. Anii de război conduseseră către o lipsă de pacienți În Viena și Întreaga avere a lui Freud căzuse pradă inflației. Despărțirea de psihiatrul elvețian C. G. Jung avusese loc cu patru ani În urmă, iar acum Freud își putea concentra toată atenția în dezvoltarea psihanalizei în conformitate cu propriile sale idei. Printre acestea se număra și înființarea de institute de formare. De-a lungul următorilor ani, în cercurile psihanaliștilor au început să fie ridicate o serie de noi Întrebări: „Cum ajunge cineva psihanalist? Unde ar trebui să se înființeze institute de formare? Cum ar trebui să decurgă supervizarea? Pot fi formați și analiști nespecializați (psihanaliști care nu au absolvit medicina)?”. În orice caz, viitorii practicanți aveau nevoie de un număr ridicat de pacienți. Așa că, dată fiind starea psihologică precară a întregii populații, pacienții nu mai proveneau exclusiv din clasele sociale înalte ale Europei. Prin urmare, ideea unei clinici În care pacienții să fie tratați gratuit părea atractivă și din acest punct de vedere.

Propunerea lui Freud era și expresia unui moment istoric special de schimbare la nivel socio-politic, În care idealurile liberale și sociale erau Îndeajuns de puternice pentru a combate atitudinile conservatoare, monarhiste și clerice.

În aceste condiții vor fi deschise instituții și clinici ambulatorii, iar femeile care aproape au cedat sub povara lipsurilor și copiii care nu au de ales decât să-și dea frâu liber pornirilor sau să cadă în nevroză vor putea fi ajutați, prin analiză, să facă față vieții și să fie capabili să desfășoare o muncă eficientă. Astfel de tratamente vor fi gratuite.”

Ideea lui Freud a fost foarte apreciată și a prins rădăcini în mințile psihanaliștilor cu ușurință, pentru a se transforma, în scurt timp, În realitate.

În februarie 1920, Ernst Simmel și Max Eitington au deschis prima policlinică de psihanaliză la sanatoriul Schloss Tegel din Berlin. Festivitatea de inaugurare era caracteristică spiritului vremii: discursul de deschidere ținut de Karl Abraham, pasaje din Cartea orelor de Rainer Maria Rilke, citite de Ernst Simmei și muzică de Chopin, Schubert și Schonberg. Toți erau pătrunși de optimism. Lista psihanaliștilor care au fost de acord să dedice o cincime din timpul lor de muncă pentru clinica gratuită poate fi considerat un index al pionierilor în domeniu: Karl Abraham, Paul Federn, Therese Benedek, Otto Fenichel, Edith Jacobson, Karen Horney, Erich Fromm, Helene Deutsch, Hanns Sachs, săndor Rada, Wilhelm Reich, Annie Reich și Melanie Klein. Încă de la început, clinica a fost atât de populară, Încât fondatorii au decis să oprească acțiunile de promovare și publicitate.

Numai în următorii doi ani și jumătate, 700 de pacienți au cerut să fie admiși: „de la copilul de 6 ani până la bărbatul de 67, de la muncitori la servitoare, la fete de general’”. Tratamentul psihanalitic a fost recomandat pentru aproximativ jumătate dintre pacienți. Analiza era gratuită dacă pacienții declarau că nu aveau posibilitatea să plătească pentru tratament. Altfel, trebuiau să plătească „cât de mult sau de puțin pot sau cât consideră că pot”. Într-un final, s-a găsit și sprijinul financiar adecvat pentru subvenționarea clinicii. Ernst Simmel a scris ministerului la momentul potrivit, explicând că grupul de pacienți care aveau cea mai mare nevoie de tratament era de obicei format din cei care nu dispuneau de resurse financiare, tocmai din pricina psihonevrozelor pe care le dezvoltaseră.

La început, Freud avea rezerve în privința unei clinici în Viena. Nu considera că ar fi fost orașul potrivit pentru o clinică în care nevoiașii să fie tratați pe gratis și ar fi preferat Budapesta. Într-adevăr, inițiativa a întâlnit rezistențe un timp îndelungat. Asociația medicilor și-a exprimat îngrijorarea că o asemenea clinică ar putea aduce prejudicii statutului și imaginii doctori lor. Cu toate acestea, Viena, aflată sub influența social-democraților, Întreținea o atmosferă favorabilă. În 1922, Eduard Hitschmann, Helene Deutsch și Paul Federn înființează Viena Ambulatorium, aflat În incinta clinicii universității, pe strada Pelikangasse nr. 18. Ca și În cazul Berlinului, la început nu a existat nici o formă de finanțare, iar pacienții erau tratați în camerele secției de cardiologie, rămase libere în timpul după-amiezelor. „Canapeaua” consta dintr-o masă de tratament, strâmtă, netapisată, dedicată pacienților cu probleme cardiace și era atât de înaltă, că pacienții erau nevoiți să se urce pe ea folosind un scăunel. Chiar și În aceste condiții, încă de la început, analiștii abia dacă puteau face față afluxului de pacienți. Meșteșugari, funcționari publici, maici, muncitori în fabrică, servitoare, avocați și studenți se prezentau cu toții la ambulatoriu. Între 1920 și 1931, sute de pacienți de toate vârstele – mulți dintre ei cazuri sociale – au fost tratați de boli psihosomatice, depresii și fobii”. Cel mai comun diagnostic era isteria, urmat de compulsia nevrotică. Printre psihanaliștii care activau se numărau Anna Freud, Wilhelm Reich, Siegfried Bernfeld, August Aichhorn, Willi Hofer și Grete Bibring. Cu toții priveau ambulatoriul ca pe un instrument de reformă socială și erau convinși că vor reuși să producă o schimbare care să conducă spre creșterea dreptății sociale. Serviciile gratuite au fost extinse și către analiști, mai exact, Pappenheim își aduce aminte cum „fiecare analist supervizor din Viena era obligat să formeze pe gratis doi studenți”!’.

Una dintre prioritățile ambulatoriu lui era tratarea copiilor și adolescenților.

Interesul Vienei pentru nevoile și drepturile copiilor a crescut odată cu apariția noilor studii științifice ce urmăresc dezvoltarea și educarea timpurie a copilului, cât și crearea de tehnici de tratament inovatoare. Însăși analiza copiilor a evoluat datorită contextului social radical și a posibilității de asistență.”

Anna Freud susținea o serie de seminarii despre relația dintre psihanaliză și educația copiilor, în timp ce August Aichhorn, fost profesor și director al unei grădinițe municipale, dezvoltase un model psihanalitic de asistență socială pentru adolescenți cu tulburări sau delincvenți”.

La policlinica din Berlin, până la zece la sută din pacienții tratați în fiecare an erau copii de vârstă școlară. Erau mai întâi supuși unei examinări medicale și neurologice generale, pentru ca mai apoi să fie încredințați unui psihanalist. Sesiunile aveau loc de trei ori pe săptămână, la fel ca în cazul adulților.

Într-un dosar de externare din 1921 cu titlul „Istoria cazului și diagnostic” apare un comentariu de Max Eitingon:

Adus din centrul de tineri din Wilmersdorf. Furt minor (a spart un dulap al școlii la inițiativa lui [?], alt băiat) și agresare sexuală a fetelor mici. Mediu foarte dificil; se pare că a fost încurajat de soră să fure de la o vârstă foarte fragedă. Plânge când este întrebat dacă știe că a făcut ceva greșit. La început vorbește foarte puțin, este vizibil intimidat, în ciuda faptului că în alte instanțe prezintă multe dintre caracteristicile unui copil dezinhibat, crescut într-un cartier mărginaș. Are dificultăți de învățare, dar nu dă semne de retard mintal.”

Terapia recomandată pentru băiat: Încercare de analiză cu Frau Klein. Tânărul pacient a fost rugat să se întindă pe canapea și să facă asociații libere. Se pare că ambele cerințe întâlneau de fiecare dată rezistențe”. Deși erau planificate mai multe ședințe (trei pe săptămână), au avut loc numai paisprezece (din aprilie 1921 până la 9 iunie – ultima ședință), deoarece, conform lui Melanie Klein, „mama lui vitregă făcea tot posibilul pentru a-l ține departe de mine”. Frustrarea analistei este ușor de observat”. Era una dintre primele analize cu copii, începută cu interpretarea asocierilor băiatului
pe complexul lui Oedip, urmând metoda lui Freud. A încercat să Înțeleagă ce este în mintea băiatului apelând la eseul lui S. Freud „Verbrecher aus Schuldbewusstsein” (1916)19, dar și-a luat notițe și despre ce nu corespundea neapărat teoriei. În cele șapte pagini cu note de ședință apar două referiri la „fanteziile despre electricitate” ale băiatului. „Electricul” (tramvaiul) deraia În drumul de la ședințele de terapie către casă, iar conductorul nu voia să ofere bilete pasagerilor pentru alt tramvai.

Frica băiatului de deraiere/derapaj (în germană cuvântul denumește mai ales comportamentul imoral) și imposibilitatea de a provoca schimbări în lipsa unei autorități paternale pozitive (conductorul), sunt evidente pentru zilele noastre. A doua oară când Melanie Klein se referă la fantezie, adaugă că băiatul este „preocupat de lifturi și cabluri care s-ar putea rupe”.

Mai târziu, analista remarcă „interesul nou descoperit al băiatului pentru piesele metalice și detaliile de construcție ale lifturilor”. E ușor de imaginat că, la acel moment, băiatul Începuse să-și recapete speranța și că În el se activaseră noi dinamici intra psihice.

Asocierile de imagini făcute de băiat pe canapea ar fi putut lua o formă similară dacă ar fi stat la o masă cu hârtie și creioane colorate sau la o tăviță cu nisip cu jucării – de exemplu, ar fi putut lăsa un tren de jucărie să deraieze. Este posibil ca, în condițiile sugerate, tânărul pacient să nu mai simtă nevoia de rezistențe atât de puternice, ușurând situația de ambele părți. (Mai târziu în decursul vieții, Melanie Klein a dezvoltat o formă de tratament pentru copii, folosind jucării în miniatură.) Există, totuși, o diferență importantă între cele două metode, prin modul de exprimare a materialului inconștient. În fanteziile asociate liber pe canapea, băiatul este cel care stă În tramvai În timp ce acesta deraiază. Însă, în cazul unui tren de jucărie, el păstrează o anumită distanță față de eveniment. Evident, În ambele cazuri există avantaje și dezavantaje pentru progresul terapiei.

Psihanaliza băiatului din suburbiile Berlinului nu a putut fi încheiată cu succes. Melanie Klein informează că „băiatul nu a comis nici măcar un act agresiv în timpul analizei sale sporadice”, dar că în perioada de întrerupere s-a întors la o viață de delincvent și a fost închis într-o casă de corecție”. Întreruperea a durat câteva luni și s-a datorat „absenței din Berlin din motive personale” a analistei, după cum declară aceasta. Mai târziu, ea afirmă cu regret: „După întoarcerea mea, toate încercările de a-l aduce înapoi în analiză au dat greș. În aceste condiții, nu am nici cea mai mică îndoială că băiatul a urmat o carieră de criminal”. Nu putem ști dacă punctul de vedere al lui Melanie Klein a fost mult prea pesimist. Totuși, dacă ținem cont de starea caselor de corecție pentru tineri din Germania anilor 1920, suntem siliți să-i Împărtășim temerile.

O sută de ani de psihanaliză mai târziu, nu ne lipsesc materialul analitic, empatia sau tehnicile de tratament, cum, probabil, nu lipseau nici pe atunci. Ceea ce se înțelegea prin „asociație liberă” este și astăzi, în mare parte, nucleul tratamentelor care folosesc psihologia inconștientului. Cu toate că, Între timp, am dezvoltat o Întreagă gamă de metode de exprimare a conținuturilor inconștiente, cât și diferite sisteme teoretice de interpretare. Mai mult, În abordările prezente, ca și în cazul
celor din 1920, apare, mai ales În rândul terapeuților, tendința de subestimare a efectului transformator și vindecător al relației terapeutice. Simpla prezență a terapeutului, ca persoană cu gânduri și sentimente proprii despre copil, este trăită ca

Pag. 9 – 15