Șamanii din Tuva

Când sufletul se desparte de om, viața acestuia este în pericol. Pentru a putea face apelarea magică a sufletului plecat vremelnic de la omul viu, era invitat cel mai puternic șaman. Întâlnirea nevăzută cu sufletul plecat o pot realiza numai șamanii, deoarece ei au legătură cu deer haiirakan, adică dumnezeirea cerurilor, cu cer eezi, adică spiritele pământului. Față de șamani, tuvinii nutreau o adâncă considerație, deoarece respectivii pot să vadă, să audă și să prezică, ceea ce nu le este
la îndemână oamenilor simpli...

Câteodată sunetul tamburinei șamanului este prelung, ca un ecou în timpul zilei. Sau pătrunzător, ca lovitura de copită atunci când herghelegiul călărește prin stepă în noapte. Sunetul tamburinei este o mare taină mistică, știută la perfecție numai de șamanii din Tuva...

La tuvini, în virtutea unui șir de cauze istorice, șamanismul s-a păstrat considerabil mai mult în timp și s-a manifestat într-o formă mai strălucitoare decât la celelalte popoare ale Siberiei. Șamanismul a fost, este și va rămâne în istoria omenirii. Șamanismul nu va dispărea deoarece el este în mod firesc legat de natura umană.

• M.B. Kenin-Lopsan

Cuvânt de început

Comoara vie a șamanismului
Introducerea autorului

PARTEA ÎNTÂI
CULTELE ȘAMANISMULUI TUVIN

Capitolul 1

ȘAMANISMUL TUVIN ÎN LITERATURA ETNOGRAFICÃ

Capitolul II

RÃDÃCINILE MITOLOGICE ALE ȘAMANILOR TUVINI

Capitolul III

MISTERUL ȘAMANILOR TUVINI

Capitolul IV

RECUZITA ȘAMANILOR TUVINI

Capitolul V

PROFEȚI AI ȘAMANILOR TUVINI

Capitolul VI

MOARTEA ȘI FUNERALII LE ȘAMANILOR TUVINI

ÎNCHEIERE

PARTEA A DOUA
FOLCLORUL ȘAMANILOR TUVINI

Introducere

SECȚIUNEA 1

Lumi în care „se află” șamanul în timpul ritualului

SECȚIUNEA II

Compoziția ritualului șamanului

SECȚIUNEA III

Ritualul șamanului adresat obiectelor sale de cult

SECȚIUNEA IV

Ritualul șamanului adresat bolii

SECȚIUNEA V

Ritualul șamanului adresat copiilor

SECȚIUNEA VI

Ritualul șamanului închinat rugăciunii

SECȚIUNEA VII

Ritualul șamanului invitat special

SECȚIUNEA VIII

Ritualul șamanului adresat tutunului

SECȚIUNEA IX

Ritualul șamanului închinat animalelor domestice

SECȚIUNEAX

Ritualul închinat devorării reciproce a șamanilor

Încheiere

ANEXA: COORDONATELE SUFLETULUI LA TUVINI

VIAȚA ȘI OPERA LUI MONGUȘ BORAHOVICI KENIN-LOPSAN

La granița dintre milenii lui Monguș Borahovici Kenin-Lopsan, clasic al literaturii tuvine, păstrător al înțelepciunii și tradițiilor populare, în orașul Kîzîl, capitala republicii Tuva, în cadrul unei ceremonii, i-a fost înmânat titlul de „Om al Secolului”. Așa cum a anunțat ziarul „Centrul Asiei”, premiul-unicat a fost executat în atelierul de giuvaeruri „Saianî” din Kîzîl. Pe soclu se află copia în miniatură a obeliscului „Centrul Asiei”, executată din serpentin și silueta unui om având capul din piatră de „ochi de tigru”. În mâinile acestuia se află o placă pe care stă scris „Omul Secolului”, executată din aur. Pe soclu, ajurată cu aur, apare cifra ,,2000”.

Valoare de simbol are și faptul că cel căruia i-a fost sortit să devină „omul secolului” și „comoara vie” s-a născut în anul 1925, pe data de 10 aprilie, în anul Vacii după calendarul din Tuva, pe malul râului Honderghei-Dzun, comuna Hemciksk, care a fost numit în popor „Râul cântător”. Am avut fericita ocazie să-i iau un interviu. Iată ce a răspuns Monguș Borahovici la întrebarea mea despre strămoși:

„Eu m-am născut la vremea transhumanței de primăvară.

Iurta a fost așezată pe un imens pat de frunze. Alături curgea râul Ceaș-Tal. Așa că eu pot fi numit fiu de nomad. Tata știa bine limbile mongolă și chineză. Odată, în iurta noastră a venit un lama rătăcitor din Tibet. Acesta nu vorbea nici limba tuvină, nici mongola. Tata a vorbit cu el în tibetană și a cerut să-i dea un nume fiului său. Călugărul tibetan mi-a dat numele de Kenin- Lopsan. ceea ce în traducere înseamnă Prostul-Genial.

Noi în iurtă eram zece surori și șase frați. Printre numeroasele rubedenii se numărau ciobani și păstori, fierari și barcagii, născocitori și șamani. Mama era meseriașă și născocitoare, tatăl vânător, felcer, cunoscător al datinilor populare și al binecuvântărilor; de la el am învățat frumusețea cuvintelor. Dinspre partea tatălui am avut un șaman celebru și meșter popular în persoana lui Dulus Donduk. Vărul nostru Sat Sirtekei, samanul făcător de minuni, putea să danseze în picioarele goale pe jar, să cheme ploaia, să alunge grindina. Din partea mamei avem femei-șaman de toată cinstea, precum Sat Vevilbaa și Kuular Handijap, Bunica Kuular Handîjap era preamărită în popor drept Ulug-Ham sau Marea Șamaniță, Deer- Ham sau Șamanița Cerurilor, deoarece după datinile din Tuva era interzis să-i spui pe nume unui om respectabil și, după cum se știe, în comunitatea din Tuva șamanii și femeile șaman erau la vremea aceea cei mai respectabili oameni.

Din anul 1929 bunicii i-a fost retras dreptul de a alege, iar în anul 1938 fiul ei a fost arestat și împușcat, fiind declarat dușman al poporului și spion japonez. Peste douăsprezece zile de la arestarea fiului, au arestat-o și pe analfabeta bunică șaman, ea fiind condamnată „pentru activitate contrarevoluționară” la cinci ani privare de libertate. În anul 1949, șamanița în vârstă de 63 de ani a fost condamnată din nou la 15 ani. Șamanița Handîjap a ispășit în lagărul de concentrare din orașul Cernogorsk. Fără să cunoască limba, comunica cu toată lumea. Ea a fost considerată printre pușcăriași ca fiind zeiță-șaman și clarvăzătoare. Arându-se în lagărul de concentrare, ea a prezis data morții lui Iosif Stalin. După moartea lui Iosif Stalin a fost eliberată. A murit în drum spre iurta natală. În ianuarie 1969 a fost reabilitată post-mortem. Când eu aveam nouă ani, bunica Kuular Handîjap mi-a făcut prima sfințire și mi-a prevestit soarta de „mare șaman alb”.

În iurta părintelui Monguș, cu inima cât un purice, ascultam legende, datini, povestiri epice, repetam recitările rapide ale frazelor sfinte. Mă frapau reflecțiile copilului de odinioară despre stâncile răzlețe de piatră ce se înălțau în stepă, Mai târziu el scria:

Ca o pavăză, tăcută și imensă,
Ea se înalță, deschisă tuturor.
Și cu privirea fixă se uită drept în față-mi
Strângând în mână vasul din granit...

Pe tine anii nu te pot îmbătrâni.
Cine te-a creat, minune pământească?
Tu ești cartea cunoașterii pentru poporul meu.
Uitându-te la noi misterios și cu mare înțelepciune”.

Încă din copilărie atenția lui Monguș a fost îndreptată către desenele de pe stânci, letopisețul de pe pietre. Despre aceasta ne vorbește în poezia lui „Sîîn-Ciurek-Inimă de Maral” – așa se numea un deal singuratic din stepă, ale cărui stânci sunt acoperite de figuri de oameni și animale scrijelite în piatră.

Aici, în copilăria dragă și îndepărtată,
Se întâmpla că pășteam o turmă de capre.
Și-am înlemnit cumva, din întâmplare
Uitându-mă la stânca cea de piatră.

Uite așa am văzut eu pentru întâia oară
Pe luciul fin al peretelui de piatră
Marali, la fel precum cei vii
Și desenați acolo odinioară.
Zburau, cu corpurile lor lungi

Și cu capul tras spre spate ....
Oare ce veste-n veacul nostru vroia el
Să ne trimită, strămoșul meu și pe-atunci nomad?

Îmi place-asupra cărților să mă aplec.
Dar chiar și azi – este lucru mare –,
Văd printre-acele multe pagini
Anume pagina aceea de pe piatră!

Odată cu apariția în Tuva a scrierii, Monguș a fost printre primii care a învățat să-și scrie numele singur: Iarna zăpada era pentru el coala de hârtie, iar bățul de lemn-creionul. A învățat carte în iurta roșie, școala de vară pentru copii, după aceea în capitala Tuvei, orașul Kîzîl, la școala generală. Monguș știa pe de rost Fata căpitanului de A.S. Pușkin, tradusă în limba tuvină. El singur a scris un roman imens ce imita cartea Război și pace a lui L.N. Tolstoi. A devenit redactorul gazetei de perete și al almanahului manuscris „Valurile Ulug-Hem”. Tânărul capabil și dornic de cunoaștere a fost observat de scriitori și a fost invitat la seminarul literaților. Ziarul „Tineretul Tuvei” a publicat poezia sa „Bucuria Tuvei”, dedicată intrării Republicii Populare Tuva în componența URSS. Fiind printre cei mai buni absolvenți ai școlii din Kîzîl, acesta a fost trimis la Leningrad pentru continuarea studiilor.

Kenin-Lopsan a avut fericirea să nimerească în singura din istorie grupă din Tuva, formată pentru trimiterea la studii la Facultatea de Științe ale Orientului a Universității din Leningrad. „Care au fost impresiile dumneavoastră inițiale despre marele oraș ?” – m-am interesat eu.

– Prima mea impresie a fost naiv spectaculară, ca a unui copil. Era interesant să mă uit la cupola catedralei Isakievski. Aici, în patria mea, eram obișnuit cu crestele de zăpadă, dar acolo am văzut o cupolă. Rotundă. După cum îmi părea mie, asemănătoare cu o iurtă mare. Mă uitam la neobișnuit de cocoșatul și curbatul pod mobil: pe ambele laturi ale sale merg oameni, trec mașini, iar pe sub acesta trece chiar și un vapor. La pod l-am văzut pe acela despre care am auzit în poveștile tatălui meu - leul! Din fontă! Cel mai bine îmi amintesc când ne-au dat cartele. Aceasta a fost prima mea temă practică – să cumpăr singur pâine pe cartelă în magazinul specializat de pe Nevski. Pentru mine cuvântul „pâine” era magic, sfânt, sublim.

La universitate, pe noi mai întâi ne-au numit „poporul mut”, cei care merg în liniște și nu vorbesc cu nimeni, deoarece noi nu vorbeam rusește. După primul an am început să vorbim și deja din anul doi prezentam cu succes rapoarte științifice. Eu chiar am primit porecla de „Cicero din Tuva”.

Tema primei lucrări științifice studențești a lui Kenin-Lopsan a fost „Înmormântarea în aer a șamanului din Tuva”. A fost binecuvântat pe drumul bun și dificil către lumea șamanismului din Tuva de celebrul profesor de științe ale Orientului Serghei Efimovici Malov.

După terminarea Facultății de Științe ale Orientului a Universității de Stat din Leningrad, pe colegii de clasă ai lui Kenin-Lopsan îi așteptau cariere strălucite în structurile sovietelor și de partid. Dar o asemenea cale a fost de neacceptat pentru el. Monguș Borahovici, exprimându-se în cuvintele unui poet rus, a zis că „am făcut carieră nepracticând-o”. A predat limba și literatura tuvină, a lucrat ca redactor la editura locală. Interesul pentru trecutul istoric al pământului natal, dorința de a păstra pentru urmași comorile și raritățile de aici I-au condus pe Kenin-Lopsan în martie 1966 către un post la Muzeul republican al ținutului Tuva. Aici se ocupă neobosit de colecționarea folclorului șamanilor, adună manuscrise și cărți, materiale etnografice, arheologice, materiale de numismatică, filatelie și participă activ la completarea fondului de negative fotografice. Din 1966 lucrează ca șef al secției de istorie a Republicii Populare Tuva. Colectează obiecte vechi de valoare, cărți rare, scrie articole științifice. Colecțiile de timbre din Tuva, samovarele rusești, diversele ceasuri, obiecte și straie ale șamanilor, obiectele de etnografie adunate de M.B. Kenin-Lopsan se constituie în „fondul de aur” al muzeului din Tuva. El a cules imnuri ale șamanilor timp de peste 50 de ani, a fost prin toate colțurile Tuvei, s-a întâlnit cu bătrânii șamani, a fost prieten cu cunoscătorii trecutului tuvin. Cea mai importantă în viața lui a rămas întotdeauna creația. Peniței lui Kenin-Lopsan îi aparțin o mulțime de romane, colecții de poezie și proză, traduceri în limba tuvină a operelor poeților ruși și străini, monografii științifice. Demersul cel mai de invidiat rămâne publicarea folclorului șamanismului tuvin, unde, într-o formă poetică, expune „algîși” – binecuvântări ale șamanului ancestral, „algîșul” șamanului primit de la fecioara din pădure, de la forța necurată și altele.

În anul 1982, Kenin-Lopsan își susține lucrarea de doctorat cu tema „Subiectele și poetica șamanismului tuvin. Experiența re construcției istorico-etnografice”. Îmi aduc aminte câte greutăți și piedici a trebuit să înfrunte, deoarece în vremurile acelea cercetările pe teme de acest gen erau interzise, acestea puteau fi scrise numai de pe poziția ateismului beligerant. El însă a abordat tema oarecum din interior, întocmai cum ar fi procedat nepotul măreței șamane, fiul de născocitor, omul cu suflet de șaman.

După susținerea cu succes a doctoratului, Kenin-Lopsan a încercat să se transfere la Institutul național de limbă, literatură și istorie al Republicii Tuva. El povestea cum a venit cu cererea la N.A. Serdobov, adjunctul directorului institutului, care mai întâi a întrebat despre planurile sale științifice. „Serdobov era un om cu aspect ascetic, cu privirea tăioasă și ochi pătrunzători, în închipuirea mea întotdeauna îl asociam cu un iezuit care vroia să pară mai sfânt decât Papa de la Roma. Întreaga lui prezență nu lăsa loc de vreo îndoială că este un marxist-leninist mai ortodox decât Salciak-Toka, pe care adesea îl numeau „Stalin din Tuva”. Serdobov i-a retezat-o brusc lui Monguș Borahovici. Spunea

Pag. 8 – 13