Jung și post-jungienii

1. ȘCOLILE DE PSIHOLOGIE ANALITICÃ

Găsirea reperelor în lumea jungiană contemporană nu este un lucru ușor. Poziția lui Jung ca psiholog teoretician și analist, mai degrabă decât ca guru sau profet, este consolidată de psihologii de orientare analitică și de scrierile post-jungienilor. Profilul lui nu se mai sprijină doar pe moștenirea de douăzeci de volume ale Operelor Complete și pe carisma lui considerabilă. Într-un fel, Jung are nevoie de post-jungieni la fel de mult cât au ei nevoie de el pentru ca opera lui să dăinuie. Perspectivele de viitor ale psihologiei analitice sunt o preocupare comună și moștenirea jungiană a devenit o țesătură conceptuală complexă care i-a inspirat, influențat, provocat și, în unele cazuri, înfuriat pe cei care i-au urmat.

Ar trebui să luăm în considerare măsura în care post-jungienii s-au simțit În stare să conteste sau să atace opera lui Jung, deseori contrazicându-l pe baza unor critici stringente din partea non-jungienilor, precum și adaptând și integrând dezvoltări paralele din alte abordări psihologice și din discipline complet diferite. Dacă eu atrag constant atenția asupra diverselor obiecții serioase la adresa operei lui Jung, fac acest lucru deoarece ele au avut un mare impact asupra post-jungienilor. Uneori, Jung anticipează și influențează, dar alteori greșește; uneori, un alt gânditor ajunge la o concluzie oarecum similară cu a lui, dar o face într-o manieră mai coerentă sau mai bine documentată.

În cartea Jungian Psychotherapy: A Study in Analytical Psychology (1978a), Fordham arată că „s-a scris foarte puțin despre dezvoltarea diverselor școli de psihologie analitică”. Am decis să răspund acestei chemări, având În minte afirmația lui Fordham (ibid., p. ix) că „psihologia analitică este o disciplină de sine stătătoare [ ... ] ideile și practicile ei pot fi evaluate independent de persoanele care le-au inițiat”. Această carte intenționează să fie diferită de lucrarea lui Brown, Freud and the post-Freudians (1961), deoarece, spre deosebire de freudieni, post-jungienii nu s-au organizat Încă În școli recunoscute oficial, deși procesul a avut loc cu siguranță la nivel informal. Există în prezent școli de psihologie analitică care împărtășesc idei comune, iar dogmatismul și conflictul dintre aceste grupuri n-a fost evitat. Dar cititorul are mai puține șanse să afle despre aceste lucruri din literatura jungiană decât din cea freudiană.

Există „jungieni”?

Discuția despre jungieni, post-jungieni și despre școlile de post-jungieni este ea Însăși o problemă controversată. Jung a spus că există pur și simplu un singur jungian – el însuși. El a ocolit orice ambiție de a întemeia o școală de psihologie. Îmi imaginez că avea În minte o Încercare de a evita ceea ce considera a fi fost excesele de autoritate rabinică ale lui Freud și toată istoria timpurie dureroasă a psihanalizei, încărcată de atât de multe chestiuni de ordin personal. Mai mult, în calitate de ideolog al individuării, care pune accent pe devenirea personală și diferențierea de ceilalți, nemaivorbind de observația lui că temperamentul și psihologia individuale joacă un rol în credințele cuiva, nu putea să nu dorească să lase la latitudinea capacității personale a individului modul în care acesta va fi „Jungian”. Cu toate acestea, așa cum arată Henderson, „există acum un corp de cunoștințe fundamentale jungiene ce nu permit o experimentare ori teoretizare nelimitate”. Dar tot el continuă spunând că Jung „detesta sistematizarea de orice tip și acest lucru a fost unul din motivele pentru care formarea școlii lui a durat atât de mult” (1975 a, pp. 120-1).

De fapt, Jung a fost implicat de-a lungul întregii sale vieți în „politica” psihologiei. Citind scrisorile Freud-Jung (ed. McGuire, 1974), este izbitor tiparul în care Jung este cel care avansează constant ideea unei „lovituri” sau alianțe În timp ce Freud (presupus a fi extravertitul dintre cei doi) îl potolește, îndepărtându-l de la atacurile la persoană excesive. Mai târziu, în anii 40, căutând să unifice psihoterapeuții la nivel internațional, Jung a înaintat o propunere în paisprezece puncte în jurul cărora credea că pot fi coagulate ideile tuturor. Dată fiind excepționala fragmentare postbelică a psihologiei și psihoterapiilor, știm acum că propunerea lui avea șanse infime de reușită, dar relevanța episodului este aceea că Jung nu se încadrează în imaginea geniului solitar, indiferent față de lumea reală sau chiar față de (sau în special față de) profesia lui (vezi mai jos, pp. 434-5, comentarii suplimentare la cele paisprezece puncte).

O altă trăsătură notabilă a coagulării treptate a jungienilor într-un grup larg este seria de prefețe pe care Jung le-a scris atât de des la cărțile primilor săi discipoli. Era, evident, important din diverse motive (nu În ultimul rând comerciale) ca ei să primească „amprenta patriarhală”, dar, așa cum atestă Fordham (1975, p. 108), Jung părea să aibă sentimente autentice legate de acest demers. Cunosc prefețe scrise pentru cărțile lui Adler, F. Fordham, M. Fordham, Harding, Hannah, Jacobi, E. Jung, Neumann, von Franz, Wickes, Wilhelm – sunt poate și altele.

Acest lucru sugerează că Jung știa foarte bine că, pentru toți acești scriitori, el a funcționat și ca persoana care i-a introdus în atenția unui public mai larg, și ca un nucleu sau punct de referință. Cu siguranță, nu este nimic rușinos sau infantilizant în acest lucru, dar perpetuarea negării lui Jung a existenței „jungienilor” chiar pare vătămătoare.

Nu l-am cunoscut pe Jung și nu contest că era ostil ideii unor adepți sau „jungieni”. Dar toate relatările ni-l prezintă ca fiind o personalitate extraordinar de diversă și multifațetată, cu o paletă foarte largă de cunoștințe și interese. Acesta este motivul pentru care opera lui originală a generat puncte de vedere diferite. Argumentul meu este că, alături de disprețul față de adepți, Jung a dezvoltat multe din caracteristicile așteptate ale unui lider, în special în dorința ca ei să-i „continue opera” (Adler, 1973, p. 481). În piesa lui Shakespeare Julius Cezar, atunci când conspiratorii se temeau că Cezar s-ar putea să nu meargă la Capitoliu, Decius le-a sugerat să-i încredințeze lui această sarcină; el știe cum să-l manevreze pe Cezar. Printre variatele tehnici de manipulare a marelui om, Decius îl sfătuiește neîncetat că lingușitorii sunt trădători: Dar când îi spun că îi urăște pe lingușitori, El mă aprobă, fiind atunci nespus de lingușit (Act 2, scena 1).

Sugerez că am putea inversa ideea: Jung își flatează adepții spunând că nu-l dorește. Multe cărți post-jungiene includ afirmația ajunsă deja rituală că Jung nu a dorit discipoli, cu implicația că, datorită acestui fapt, scriitorul n-are cum să fie considerat drept un simplu adept sau discipol. Prin aparenta sa eschivă față de calitatea de lider, s-ar putea ca Jung să fi ajutat la menținerea ei.

Într-o biografie a lui Jung destinată marcării centenarului nașterii lui, Fordham (1975) a furnizat dovezi suplimentare ale faptului că Jung era conștient de rolul său patern. Membrii analiști ai ,,Analytical Psychology Club” din Londra – o organizație care, oferea un loc de Întâlnire pentru toți jungienii, dar nu era un corp profesional –, negociau separarea și fondarea unei organizații profesionale, cunoscută ulterior ca „Society of Analytical Psychology”. Probabil, unii membri s-au simțit dați la o parte, iar faptul că ei au fost etichetați deschis ca „pacienți” n-a fost un lucru util. Dar s-a dovedit că Jung a promovat acest conflict În mod activ, deoarece simțea că orice „familie” trebuie să aibă conflictele ei. Cred că, în această carte, am cartografiat cursul vieții familiei jungiene și neînțelegerile ei sănătoase.

Formarea În psihologia analitică

Aceste considerații ne conduc spre problema formării în psihologia analitică și aici trebuie să diferențiem, din nou, între ce a spus și ce a făcut Jung. Nu există nicio îndoială că avea sentimente amestecate față de instituirea programelor formative formale, fie la Zurich, fie altundeva. Când ea a apărut, Jung a participat activ la alcătuirea unei programe și a insistat asupra necesității examenelor (Hillman, 1962, Fordham, 1978a). Jung s-a înclinat în fața standardelor colective și a permis schimbări ale vechiului sistem În care vocația, conjugată cu analiza desfășurată Împreună cu el sau cu altcineva, și prezența la seminariile lui constituia tot necesarul formării unui analist. În acest etos, analiza unui potențial analist era, desigur, centrală. Freud (1912) a recunoscut că Jung a fost primul care a formulat principiul că analistul trebuie analizat (în Collected Works 4, par. 536). Cu toate acestea, A-M. Sandler datează instituția „analizei formative” în psihanaliză din anul 1918 (Sandler, 1982, p. 386).

O dezvoltare mai subtilă apărută la Zurich (care nu a fost copiată, din câte știu eu, În altă parte) este posibilitatea de a asista la anumite cursuri fără un angajament prealabil de a deveni analist. „Mulți chemați, puțini aleși”, iar în prezent există o tendință globală ca institutele de formare în psihologia analitică jungiană să acorde o atenție specială problemelor selecției.

Aceste aspecte ale poziției lui Jung față de formare merită menționate deoarece contrabalansează imaginea unui Jung ca o figură care „hirotonisește” spontan analiști. Jung ar fi fost conștient de dificultățile de care s-au izbit primele sale generații de studenți din cauza lipsei unei baze profesionale pentru munca lor. În plus, o structură mai formală ar putea permite o libertate mai mare prin expunerea la o varietate de perspective, deși riscul este lipsa spontaneității. Deci faptul că Jung a susținut practica examenelor și calificărilor ar putea impulsiona, în mod paradoxal, dezvoltarea profesională individuală, ca și asigurarea unei mai mari mobilități și acceptări profesionale.

Locul teoriei

Evident, trebuie să avem acum în vedere locul teoriei în psihologia analitică. Ar putea fi profitabil să examinăm perspectivele lui Jung asupra rolului teoriei și apoi contribuțiile unor post-jungieni la acest subiect.

Jung a exprimat odată, posibil În glumă, preferința pentru dogmă în defavoarea teoriei, deoarece pentru un anumit tip de mediocritate intelectuală caracterizată de un raționalism iluminat, o teorie științifică care simplifică lucrurile este un mijloc foarte bun de apărare datorită credinței enorme pe care omul modern o are în orice poartă eticheta de „științific” [ ... ] În ea însăși, orice teorie științifică, indiferent cât de subtilă, are cred o valoare mai mică din perspectiva adevărului psihologic decât dogma religioasă, din simplul motiv că o teorie este necesarmente foarte abstractă și exclusiv rațională, pe când dogma exprimă un ansamblu irațional prin intermediul imageriei. Aceasta garantează o transpunere mult mai adecvată a unui fapt irațional precum psihicul.

În altă parte, (CW 17, p. 7), Jung spune:

În psihologie, teoriile sunt diavolul În persoană. Este adevărat că avem nevoie de anumite puncte de vedere pentru valoarea lor de orientare și euristică, dar ele trebuie întotdeauna privite ca fiind doar concepte ajutătoare ce pot fi lăsate oricând la o parte.

Aici este necesar să stabilim cum se raporta Jung la teorie.

Multe din scrierile lui nu dezvoltă deloc un corpus teoretic, ci au fost concepute ca prelegeri distincte - de exemplu, prelegerile pentru pastorii elvețieni, pentru clinica Tavistock din Londra ori prelegerile Terry din Statele Unite.

EI a fost tot timpul conștient că, în cercetarea psihologică, există o suprapunere mai mare între observator și fenomenul observat decât se întâmplă în mod obișnuit și că preferințele personale și factorii constituționali joacă un rol însemnat. Dar

Pag. 12 – 17