Oculta mondială contra României

Moto:

„Vai de acele nații, unde un mic
număr de cetățeni își întemeiază
puterea și fericirea lor pe robirea
gloatelor” – Nicolae Bălcescu

„Între regi, între popoare, între particulari, cel mai tare își dă drepturi asupra celui mai slab și aceeași regulă este urmată și de animale, de materie, de elemente etc., astfel încât totul se execută în univers prin forță și această orânduire, pe care noi o dezaprobăm cu oarecare aparență de justiție, este legea cea mai generală, cea mai absolută și cea mai veche a naturii” se arată în aforismul 4513 din cunoscuta carte a lui Theofil Simenschy „Un dicționar de înțelepciune”, Lumea a fost, este și va fi stăpânită de cei puternici. Toleranța față de cei slabi, înțelegerea față de cei insuficient adaptați, ajutorarea celor în necaz etc., sunt niște vorbe, niște minciuni frumos ambalate, cu care sunt hrăniți cei încrezători. Astfel, sunt manipulate interesat mari mase de oameni sufocați de sărăcie și mizerie. „Pe valurile lumii, ca și pe undele mării nu plutesc decât acei care știu să înoate” arată A.I. Cuza.

Lupta pentru existență reprezintă în fapt o manifestare practică a luptei pentru putere. Ea apare și își are originea în structurile intime ale legilor naturii.

Între două fire de iarbă care cresc în’ apropiere apare o competiție, iar cel mai puternic, cel mai dotat va crește mai rapid și îi va face umbră celui mai slab, sau va căuta să preia cât mai multă apă și mai multe săruri minerale din pământ, va crește și se va dezvolta. Când competiția se va tranșa, cel puternic va prelua liber lumina solară, iar firul de iarbă slab va rămâne pipernicit sau pur și simplu se va’ ofili. Într-o comunitate de lei, liderul este cel care se va hrăni primul din prada prinsă de ceilalți (cel mai des, liderul nu participă la acțiunea de vânătoare), iar în ceea ce privește urmașii, el va fi masculul care își va face datoria, ca urmașii să fie din sângele său.

„Lupta pentru existență, manifestată prin putere creează în mod obiectiv o competiție și o selecție naturală care împarte lumea în învingători și învinși adică într-o mare masă de învinși; cei slabi neputincioși, iară voință sau pur și simplu lipsiți de viclenie și abilitate și învingători, câțiva, care se impun și au un comportament dominant.

.De subliniat că, Morgenthau afirmă că lupta pentru putere este, inerentă naturii umane” și ea reprezintă o forță biologică, analoagă „luptei pentru existență”. În acest sens, Charles Darwin a enunțat cunoscuta teorie a evoluției speciilor. Trebuie subliniat că lupta pentru cucerirea puterii în colectivitățile ‚omenești are nu numai un specific strict natural, ci comportă și’ o gamă completă de aspecte psihice având conotații morale, religioase, politice, sociale, economice, culturale, etc.

Există o dorință arzătoare a omului de a căuta puterea, care-l atrage ca un magnet, aducându-i bucurii, satisfacții și privilegii deosebite; ea stârnește pasiuni, implică patimi, îi gâdilă orgoliul și-l face se „simtă ca un adevărat Dumnezeu pe pământ. Iată o întâmplare care dorește să demonstreze cele prezenta te de noi mai sus:

„Era o zi de aprilie a anului 1655. Ludovic al XIV-lea, tânărul rege al Franței (n-avea atunci nici douăzeci de ani) a venit grăbit la parlament în costum de vânătoare, cu botfori în picioare și cu cravașa în mână. Nervos și plin de aroganță;”; regele l-a întrebat pe președinte de ce parlamentul se opune aprobării unui edict al său.

«Fiindcă apără interesele statului» a răspuns președintele. Nervos, frământând cravașa în mână, regele a replicat autoritar: «L’etat c’est moi!» «Statul sunt eu!». Aceste trei cuvinte rezumă nu numai principiul monarhiei absolute, ci și ce semnificații are puterea în structura ei. Sfidând pe parlamentari, călcând în picioare dreptul lor de a-și spune cuvântul într-o instituție a statului, tânărul rege, cu cravașa în mână, reprezintă plenar puterea. În situația în care ar fi avut loc un caz de nesupunere parlamentară, orgoliosul suveran Ludovic al XIV-lea, cu siguranță ar fi luat măsuri constrictive. Parlamentarii care nu s-ar fi supus voinței suveranului, ar fi fost pedepsiți exemplar. Viața demonstrează permanent că omul este o ființă egoistă, însetată de putere, orgolioasă, pătimașă, răzbunătoare. Fiecare om s-ar dori a fi un dictator, un șef care să stăpânească lumea, iar semenii lui să-i fie sclavi, supuși tuturor dorințelor sau intereselor lui. „Omul este cel mai desăvârșit dintre animale” arată Dante Alighieri.

Încă din fragedă copilărie, oamenii învață că puterea este generată. din .forță, prin violență. Pentru a acapara și deține puterea, omul face orice și folosește forța, violența, minciuna, delațiunea, trădarea. El va utiliza manipularea, va plăti recompense și va promite orice pentru a-și atinge scopul. Toate acestea îl determină pe Lamartine să afirme: „Mărginit prin natura sa, infinit în dorințe, omul este un zeu care-și amintește de cer”. De fapt, așa cum ține să arate Nietzsche „Omul este o funie legată între animal și supraom – o funie peste un abis”. Schema hegeliană ilustrată prin legătura dintre „stăpân și servitor”, în fapt, ilustrează clasica luptă permanentă pentru putere. Rudolf Kjellen, părintele geopoliticii, susținea ideea că omul este produsul propriului său mediu natural și de aceea ideile, motivările și interesele sale nu sunt decât o reflectare a mediului în care el trăiește.

Silviu Brucan, în lucrarea ,,Dialectica politicii mondiale” arată: „Potrivit lui Morgenthau, interesul național trebuie definit în termenii conceptului de putere și nu în termeni legii sau ideologici, care mi’ fac decât să camufleze realitățile inerente luptei pentru putere”.

Trebuie subliniat că între „puterea politică” și „forță” există o strânsă legătură și că, nu rareori, atât relațiile dintre indivizi sau între comunități (mai’ mici, mai mari, state și chiar imperii) pot exista poziții amiabile, de competiție economică (socială, culturală, de civilizație) sau politici „de pe poziții de forță”.

Un important politician american, Henry Kissinger suideea că în relațiile internaționale trebuie să existe un for conducător, o autoritate centrală care să conducă, să dispună de tribunale, poliție, etc. Pentru Kissinger dacă nu exista un asemenea for conducător, va predomina starea naturală, iar lupta pentru putere va fi mobilul-politicii internaționale (conform conceptului lui Morgenthau) iar violența va fi legitimă. (R. Aron).

Alfred Adler numit de unii exegeți „un Socrate modern” arată; ,,În ceea ce privește structura sa naturală”, omul este o ființă inferioară. Dar această inferioritate constitutivă, pe care și-o conștientizează ca pe un sentiment de neîmplinire și de insecuritate acționează permanent ca un ‚stimulent în direcția descoperirii unei căi de adaptare la viață, unde să-și creeze situații în care să fie echilibrate dezavantajele poziției omului în natură. Este vorba, în fond, tot despre organul psihic care are capacitatea de a realiza adaptarea și securitatea” ( ... ) „Gorila, scrie Adler, căreia îi admirăm forța, tigrul, cel mai redutabil dintre animale, nu au nevoie de comunitate. Omul, dacă ni-l reprezentăm, lipsit de toate beneficiile culturii, despuiat de toate mijloacele ce i le-a procurat inteligența, ar fi pierdut încă din prima zi, fără cooperare, în pădurea virgină. Observația noastră ne duce și mai departe. Achizițiile cele mai prețioase’ ale omului i-au venit de la inferioritatea sa”. În fapt, Darwin încearcă să explice evoluția speciilor prin adaptabilitate. Freud se străduiește să demonstreze că la originea unor fenomene sociale, în special desprinderea omului din „hoarda primitivă”, ar sta „complexul lui Oedip”, în timp ce Adler pune întregul Univers sub stăpânirea „unui complex de inferioritate” primordial.

Același Alfred Adler arată că: „Viața omului este determinată de un scop. Niciun om nu poate gândi, voi sau chiar visa, face ca toate acestea să fie determinate, condiționate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în față”. Tot Adler concluzionează spunând: „Toți cei care cred că viata psihică umană se bazează (numai) pe cauzalitate se înșeală”.

Michel Senellart scrie: „Sfinții Părinți ai Bisericii opuneau «produs regiminis» – greaua sarcină de a-i conduce pe ceilalți – poftei de dominare. În mijlocul secolului al XVIII-lea, Mirabeau, recomanda o strictă igienă guvernamentală – „a nu se promulga decât legile necesare” împotriva „înverșunării de a guverna cea mai funestă maladie a guvernărilor moderne. Într-un anumit sens, istoria pe care am parcurs-o nu este altceva decât povestea acestei înverșunări, născută din dorința de a liniști sufletele”. Din punctul de vedere al lui Sigmund Freud: „În 1917, am adoptat ipoteza lui Ch. Darwin potrivit căreia forma primitivă a societății umane ar fi fost reprezentată de o hoardă supusă dominației absolute a unui mascul puternic. Am încercat atunci să arăt că destinele acestei hoarde au lăsat urme de neșters în istoria ereditară a umanității și mai ales în evoluția toteismului care cuprinde începuturile religiei, ale moralei și ale diferențierii sociale, se află în legătură cu suprimarea violentă a sufletului și cu înlocuirea hoardei paterne cu o comunitate fraternă”.

N.C. Paulescu, într-o carte a sa, scrie: „Observarea atentă a societăților umane și animale, ne arată că relațiile dintreindivizii ce le constituie sunt determinate de niște instincte specifice, instinctele sociale, care prezidează constituirea și menținerea acestor societăți, instincte analoage în ceea ce privește esența lor, cu instinctele individuale de nutriție, de relație și de reproducere”. După Paulescu, instinctele sunt constituite din următoarele elemente:

a) o idee emotivă, însoțită de un sentiment de dorință, de trebuințe;

b) o reacție emotivă, adică o tendință sau un impuls de a executa acte complexe a căror îndeplinire provoacă un sentiment de plăcere.

Paulescu concluzionează spunând: ,,Actele instinctive se produc întotdeauna în vederea unui scop util, care însă este ignorat de ființa-om sau animal-ce le realizează. Dar omul poate transforma actele instinctive în acte voluntare atunci când ajunge să le cunoască scopul”

1.1. STRUCTURA PUTERII

Moto:

„Sclavii și conducătorii n-au
prieteni” – Friederich Nietzsche

„Sofocle, un mare înțelept și cunoscător al omului constata: „Există multe lucruri minunate pe lume, dar niciunul nu-i mai minunat decât omul”. Cu spiritul său vizionar și atotcuprinzător, Leonardo da Vinci definește ființa umană într-o chintesență divină: „Omul este modelul lumii”.

„Nimic nu-i mai presus de om (...) omul e mai presus de orice, mai presus chir de întreg Universul. Ce-ar fi Pământul fără omul care să-l vadă, să-l folosească, să-l măsoare, să-l înconjoare? Ca și Pământul, Universul prin om a devenit o realitate mai interesantă” arată Gros locotenentul evreu, erou al lui Liviu Rebreanu în romanul „Pădurea spânzuraților”.

În grădina naturii, floarea cea mai aleasă e însuși omul și la om, frumusețea spiritului său” definește cu multă dragoste și prețuire ființa umană, scriitorul român, Ion Agârbiceanu. Și totuși „Puterea poate duce la paranoia” spune un politician cu mare experiență, comunist convins și tot atât de convins democrat al jalnicei noastre transformări, Ion Iliescu. Realitățile vieții dovedesc că lupta pentru putere transformă omul, îi contaminează caracterul. În concordanță cu lupta pentru existență: „Omul este lup pentru om”. Ca un mare savant și un fin psiholog ce era, Blaise Pascal va arăta: „Esențialul pe Pământ e puterea, iar în ceruri, credința”.

„Dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună” se arată în primul vers al celebrei fabule „Lupul și mielul” a lui La Fontaine. Nu trebuie uitat niciodată că ,,Lumea este condusă de interese” așa cum ne atenționează Friedrich Schiller în ,,Moartea lui Wallenstein”. Din cele arătate mai sus, rezultă concluzia că „după legea naturii, dreptul stă în forță, în putere”. Chiar dacă ultimul citat este luat din „Protocoalele Înțelepților Sionului”, cititorii noștri trebuie să înțeleagă că, în sinea ei, PUfEREA reprezintă o manifestare a unor legi cu caracter general valabil, și vrând nevrând, ea nu poate fi ocolită. Manifestările puterii au la bază în speță factori biologici, economici, sociali, politici, etc., dar nu ocolesc nici pe cei de ordin moral, caracterul, etc.

„Virtutea și puterea supremă nu merg împreună” ne avertizează din timpuri străvechi Lucanus.”

Cu un rafinament specific unui suflet de mare poet, Alfred de Musset ne atenționează: „Viața e un trandafir, în care fiecare petală este o iluzie și fiecare spin o realitate”. La Mare Aurelius „Viața aceasta nu e joc, ci luptă, ori de unde

Pag. 11 – 17