Niciodată împreună?

Camryn Bennett, o tânără în vârstă de douăzeci de ani, crede că știe exact în ce direcție se îndreaptă viața ei. Însă după o noapte de pomină la cel mai extravagant club din Raleigh, North Carolina, șochează pe toată lumea – inclusiv pe sine – când se hotărăște să renunțe la singura viață pe care a cunoscut-o vreodată și să ia totul de la început. Având la ea doar poșeta și telefonul mobil, Camryn se urcă într-un autobuz Greyhoud, gata să se găsească pe sine însăși. În schimb, îl găsește pe Andrew Parrish.

Sexy și provocator, Andrew o face să simtă dragostea și pasiunea în feluri pe care Camryn nu și le-;ar fi imaginat niciodată. Însă bărbatul din viața ei ascunde un secret. Îi va apropia acesta definitiv sau îi va distruge ireversibil?

„Niciodată împreună? te face dependent de stilul său alert și seducător. Empatizezi cu povestea lui Camryn, o tânără insensibilă la orice emoție. Singurul care o poate face să renască este fermecătorul Andrew – deviza lui e trăiește clipa!

1

Natalie tot răsucește aceeași șuviță de păr de vreo zece minute și începe să mă scoată din minți. Clatin din cap și îmi trag cana de cafe-frappe spre mine, punându-mi strategic buzele pe pai. Natalie este așezată vizavi, cu coatele înfipte în masa rotundă și mică și cu fața sprijinită într-una din palme.

— Este superb, spune ea, holbându-se la tipul care tocmai se așază la coadă. Serios, Cam, vrei, te rog, să-l privești?

Îmi dau ochii peste cap și mai iau o înghițitură.

— Nat, spun, așezându-mi băutura înapoi pe masă, ai deja un iubit – chiar e nevoie să-ți reamintesc mereu acest lucru?

Natalie îmi trimite un zâmbet șăgalnic.

— Parcă ai fi maică-mea!

Își mută repede privirea dinspre mine către matahala sexoasă care stă în picioare în fața tejghelei, comandând cafea și prăjiturele.

– Și, în plus, lui Damon nu-i pasă dacă-mi fug ochii – atâta vreme cât îmi desfac picioarele pentru el în fiecare noapte, este în regulă.

Expir sonor, roșind.

— Hopa, spune ea, zâmbind cu gura până la urechi. Ți-am smuls un zâmbet. Se întinde peste masă și își bagă mâna în poșeta ei mică, purpurie. Trebuie să-mi notez asta, spune, și trage dinăuntru telefonul și deschide tableta electronică. Sâmbătă. 15 iunie. Își mișcă degetele pe ecran. 1:54, după-masă – Camryn Bennett a râs la una dintre glumele mele sexuale.

Apoi își îndeasă telefonul înapoi în poșetă și mă privește cu genul acela de privire gânditoare pe care îl are mereu atunci când e gata să comute pe modul „terapie”.

— Uită-te și tu doar o dată, spune ea, glumind.

Doar ca să-i fac pe plac, îmi întorc ușor bărbia într-un unghi din care să pot arunca o privire rapidă către acel tip. El se depărtează de casă, îndreptându-se către capătul tejghelei unde își trage băutura de pe margine. Înalt. Pomeții obrajilor, perfect sculptați. Ochi verzi fermecători, de model, și păr șaten și țepos.

— Da, sunt de acord, uitându-mă din nou la Natalie, este sexy, și ce-i cu asta?

Natalie a trebuit mai întâi să-l privească cum iese printre ușile duble din sticlă și cum se îndepărtează de fereastră. Abia apoi se uită la mine pentru a-mi da un răspuns.

— O, Doamne, spune ea cu ochii larg deschiși, parcă nevenindu-i a crede.

— Este doar un tip, Nat, spun și îmi pun din nou buzele pe pai. Ai putea mai bine să-ți pui un indicator pe frunte pe care scrie „Obsedată”. Ești complet obsedată și este evident că-ți lasă gura apă.

— Glumești, nu? Expresia ei se transformă în șoc. Camryn, ai o problemă gravă. Știi asta, da? Se lăsă pe speteaza scaunului. Ai nevoie să-ți mărești doza de medicamente. Serios.

— Nu le mai iau din aprilie.

— Ce? De ce?

— Deoarece este ridicol, spun cu convingere. Nu am tendințe suicidale, așa că nu văd niciun motiv să le mai iau.

Scutură din cap spre mine și-și încrucișează brațele peste piept.

— Crezi că ei prescriu acele medicamente numai celor cu tendințe suicidale? Nu. Nu-i așa. Arată cu degetul spre mine și apoi îl ascunde la loc în cuta brațului ei îndoit. Este ceva legat de un dezechilibru chimic sau o prostie de genul ăsta.

Îi arunc un zâmbet plin de suficiență.

— Aa, serios? Și de când te-ai făcut tu așa expertă în probleme de sănătate mentală și medicamente pe care ei le folosesc pentru a trata sute de diagnostice?

Îmi ridic sprânceana doar puțin, suficient cât să înțeleagă că știu cât de ignorantă e pe subiectul ăsta.

Atunci când îmi răspunde, strâmbând din nas, îi zic:

— O să mă vindec în ritmul meu și nu am nevoie de o pastilă ca să regleze asta în locul meu meu.

Explicația mea începuse cu un ton amabil, dar, în mod neașteptat, vorbele mele au devenit mai aspre. Asta se întâmplă des.

Natalie oftează și zâmbetul îi dispare complet de pe față.

— Îmi pare rău, spun eu, regretând că am repezit-o. Uite, știu că ai dreptate. Nu pot să neg că am ceva probleme emoționale și că uneori pot fi o nesuferită...

— Uneori? murmură ea odată, dar zâmbește din nou, semn că deja m-a iertat.

Și asta se întâmplă la fel de des. Îi zâmbesc cu jumătate de gură.

— Vreau doar să găsesc răspunsurile de una singură, înțelegi?

— Ce răspunsuri să găsești?

Deja o enervez.

— Cam, spune ea, aplecându-și capul într-o parte ca să pară înțeleaptă. Urăsc să spun asta, dar poți s-o pățești rău de tot. Trebuie să găsești o soluție. O să scapi de asta făcând lucrurile care te ajută să te simți fericită.

OK, poate, la urma urmelor, nu este chiar așa de slabă la partea terapeutică.

— Știu că ai dreptate, spun eu, dar...

Natalie ridică o sprânceană, așteptând.

— Ce? Haide, termină cu asta!

Arunc o privire rapidă spre perete, gândindu-mă la ce mi se întâmplă. Foarte des mă gândesc la viață și îmi pun întrebări despre fiecare aspect al ei. Mă întreb ce naiba fac aici. Chiar și acum. În această cafenea cu această fată pe care o cunosc practic de-o viață. Ieri mă gândeam la nevoia de a ne trezi la exact aceeași oră ca și cu o zi înainte și de a face ce am făcut și cu o zi înainte. De ce? Ce ne împinge pe fiecare dintre noi să facem anumite lucruri când, în adâncul nostru, o parte din noi nu vrea decât să se elibereze de toate? Întorc fața de la zid, uitându-mă direct la cea mai bună prietenă a mea, care știu că nu va înțelege ceea ce sunt pe cale să-i spun, dar din nevoia de a mă elibera, încep să-i vorbesc.

— Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să călătorești cu rucsacul în spate prin lume? Fața lui Natalie devine perplexă.

— Hm, nu prea, spune ea. S-ar putea să fie... nașpa.

— Păi, gândește-te la asta o secundă, spun eu, aplecându-mă peste masă și concentrându-mi toată atenția asupra ei. Doar un rucsac cu câteva lucruri necesare. Nu tu facturi. Nu tu trezit în fiecare dimineață la aceeași oră ca să mergi la o slujbă pe care o urăști. Doar tu și întreaga lume dinaintea ta. Nu știi niciodată ce o să-ți aducă ziua următoare, pe cine vei întâlni, ce vei mânca la prânz sau unde vei putea dormi.

Îmi dau seama că m-am pierdut așa de mult în această viziune, încât, pentru o secundă, eu însămi aș putea să par puțin obsedată.

— Începi să mă sperii, spune Natalie, pironindu-mă pe deasupra mesei, cu o privire nesigură. Sprânceana ei arcuită se aliniază la loc cu cealaltă, după care ea îmi spune:

— Nu uita de tot mersul pe jos, de riscul de a fi violată, ucisă și aruncată la marginea unei autostrăzi aiurea. Aa, și apoi mai este și tot drumul de făcut la picior.

E clar, crede că sunt dusă rău cu pluta.

— Și oricum, ce te-a făcut să te gândești la asta? întreabă ea, sorbind rapid din băutură. Sună ca un fel de criză a vârstei mijlocii. Oh, tu ai doar douăzeci de ani. Și se uită iar fix la mine, ca și cum ar vrea să sublinieze ceea ce rostește. Și nu ai prea plătit nicio factură în viața ta.

Mai ia o gură; urmează un zgomot asurzitor de sorbitură.

— Poate că nu, spun încet, aproape în gând, ca pentru mine, dar o să o fac odată ce mă mut cu tine.

— Adevărat, spune ea, bătând darabana în ceașcă. Totul se împarte pe din două... Stai, doar n-ai de gând să te retragi, nu?

Aproape că înlemnise, uitându-se îngrijorată la mine peste masă.

— Nu, rămâne cum am vorbit. Săptămâna viitoare o să mă mut din casa mamei și o să trăiesc cu o târfă în casă.

— Reao! râde ea.

Zâmbesc cu jumătate de gură și revin la urzelile mele, chestiile de dinainte care ei nu-i spuneau nimic, dar în care eu îmi puneam atâtea speranțe. Chiar înainte de moartea lui lan, mereu am avut idei mai năstrușnice. În loc să-mi bat capul, visând la noi poziții sexuale, cum face deseori Natalie, avându-l drept personaj central pe Damon, iubitul ei de cinci ani, eu visez la lucruri care contează cu adevărat. Cel puțin în lumea mea, ele contează. Cum aș simți pe piele aerul din alte țări, cum miroase oceanul, de ce sunetul ploii mă face să oftez. „Ești o gagică profundă”. Asta mi-a spus Damon și nu doar o singură dată.

— Doamne! spune Natalie. Chiar știi cum să deprimi omul, nu? Ea dă din cap cu paiul între buze.

— Haide, spune ea deodată și se ridică brusc de la masă. Nu mai suport chestiile astea filosofice și se pare că locurile micuțe și intime ca acesta îți fac și mai rău. În seara asta mergi la The Underground.

— Ce?... Nu, nu merg în locul ăla.

— Ba da. Mergi. Își îndeasă paharul din carton într-un coș de gunoi aflat la câțiva centimetri de noi și mă prinde de încheietură. De data asta mergi cu mine. Se presupune că ești cea mai bună prietenă a mea și nu voi accepta iar un refuz din partea ta.

Zâmbetul cu buzele lipite se răspândește pe toată fața ei ușor bronzată.

Știu că vorbește serios. Întotdeauna vorbește serios, atunci când îi apare în ochi privirea aceea: plină de nerăbdare și de hotărâre. Probabil că ar fi cel mai ușor să merg acolo de data asta și să se termine odată, altfel n-o să-mi dea pace niciodată cu imitațiile ei. Asta înseamnă un rău necesar, atunci când cea mai bună prietenă este așa de insistentă.

M-am ridicat și mi-am trecut cureaua poșetei peste umăr.

— Este de-abia ora două, spun eu.

Dau pe gât și ultima picătură de frappe și arunc cana goală în același coș de gunoi.

— Da, dar mai întâi trebuie să-ți cumpărăm o ținută nouă.

— A, nu, spun eu hotărât în timp ce mă conduce afară printre ușile de sticlă, în briza răcoroasă de vară. Să merg cu tine la The Underground este deja prea mult. Refuz să merg la cumpărături. Am o groază de haine.

Natalie își strecoară brațul în jurul meu în timp ce coborâm pe trotuarul în pantă, depășind o linie interminabilă de ceasuri de parcare. Ea surâde și îmi aruncă o privire.

— Bine. Atunci, cel puțin, lasă-mă să te îmbrac cu ceva din șifonierul meu.

— Dar ce nu-ți place la garderoba mea?

Ea își țuguiază buzele către mine și-și poziționează bărbia ca și cum m-ar certa, pe tăcute, că am putut să adresez o întrebare așa de ridicolă.

— Hei, mergem la The Underground, spune ea, ca și cum nu ar exista un răspuns mai evident.

În regulă, are și ea dreptate. Natalie și cu mine suntem cele mai bune prietene, dar cu noi este o situație de atracție a opuselor. Ea este o rockeriță care s-a îndrăgostit de Jared Leto din Fight Club. Eu sunt mai degrabă genul de fată retrasă care rareori poartă haine închise la culoare dacă nu merge la o înmormântare. Nu spun că Natalie poartă numai negru și că și-ar aranja părul în stilul emo, dar nici moartă nu ar purta ceva din șifonierul meu, fiindcă, spune ea, totul este prea comun. Îmi doresc din suflet să fiu diferită. Știu cum să mă îmbrac, iar tipii – îmi dădeam seama din privirile cu care se uitau la fundul meu îmbrăcat în blugii mei preferați – nu au avut niciodată de ce să se plângă de hainele pe care le port.

Dar The Underground a fost conceput pentru oameni ca Natalie, așa că am impresia că va trebui să îndur să mă îmbrac la fel ca ea pentru o noapte, ca să mă integrez în peisaj. Nu sunt genul de fan înfocat. Nu am fost niciodată. Dar, cu siguranță, voi deveni cineva care nu sunt eu timp de câteva ore. Asta mă va ajuta să mă amestec în mulțime, în loc să mă facă să mă simt ca nuca în perete și să atrag atenția.

***

Dormitorul lui Natalie este total opusul cuvântului curățenie. Încă un punct în care noi două suntem complet diferite. Eu îmi așez hainele pe culori. Ea le lasă pe ale ei într-un coș, la piciorul patului, săptămâni întregi, după care le aruncă din nou la spălat pentru că sunt șifonate. Eu îmi șterg praful în cameră zilnic. Nu cred că ea și-a șters vreodată praful din cameră, cu excepția prafului de două degete de pe tastatura de la laptop.

— Asta o să arate perfect pe tine, spune Natalie, ridicând un tricou subțire cu mânecă trei sferturi, mulat și alb pe care scrie, în față, numele unei formații rock –„Scars on Broadway”. Îți vine mulat și sânii tăi sunt perfecți. Pune tricoul pe pieptul meu să verifice cum mi-ar sta în el.

Mă strâmb la ea, nemulțumită de prima alegere. Ea se uită de jur împrejur, cu umerii coborâți.

— Bine, spune ea, aruncând tricoul pe pat.

Își bagă din nou mâna în dulap și scoate un alt tricou, ținându-l ridicat, cu un mare zâmbet pe față, care este în același timp și o tehnică de-a ei de manipulare. Zâmbete mari, cu toți dinții: adică nu vrea ca eu să-i desconsider eforturile.

Pag. 7 – 13