Mistica apuseană (Colecția MISTICA spiritualitate nr. 17)

„Dacă Dumnezeu este imobil, iar actele omului, fără niciun scop sau mobil, atunci, se întreabă Eckhart însuși, ce rost mai are rugăciunea, atât de necesară, în «asceza exterioară», cum numește el asceza misticii creștine clasice? În rugăciune noi credem că putem să mișcăm imobilitatea divină, făcându-o să se plece spre durerea noastră, spre slăbiciunea noastră. Dar, răspunde Eckhart, se schimbă, se modifică, se înduplecă Dumnezeu și care e esența simplă și imobilă, sub puterea rugăciunii noastre?”

Ioan Scotus Eriugena

Francisc de Assisi
I. Viața și Opera

II. Izvoarele

III. Pregătirea si desăvârșirea

Meister Eckhart

I. Mediul și Opera

II. Opera

III. Crearea lumii

IV. Concepția despre om, suflet și despre nașterea divină

V. Doctrina mistico-ascetică

Prin cultura și personalitatea lui, apariția sa pare oarecum singulară și enigmatică, chiar pentru această perioadă care abia își contura caracteristicile în cadrul istoriei și al culturii.

Ca loc de origine din Irlanda, după cum mărturisesc ambele prenume pe care le poartă: Scotus – de la Scotia Major, cum încă se numea până în veacul al XI-lea Irlanda, și Eriugena, tot după aceeași Irlandă, adică țară a Eriilor, cum sună numele celtic, Erini sau Erin, al aceleiași provincii, cuprins și el în acest de al doilea nume al scriitorului nostru. Chemat de Carol Pleșuvul, regele Franței, la Paris, ca și conducător al Școalei sale palatine, Scotus întreprinde aici traducerea operelor lui Dionisie Areopagitul, opere pe care regele Franței Ludovic cel Pios le primise ca dar prețios încă din 824 de la împăratul bizantin Mihail Balbul, dar care ședeau neutilizate, din lipsa cunoscătorilor limbii grece și cărora Scotus le adaugă scrierile altor autori greci pe care-i traduce în latinește, cum sunt: Grigorie de Nyssa și Maxim Mărturisitorul.

Aplicarea lui Scotus către scrierile mistice ale Areopagitului și către altele de același gen, ale lui Maxim Mărturisitorul și Grigorie de Nyssa, de exemplu, ne arată că avem de-a face, în acest misterios personaj din Evul Mediu timpuriu, cu un temperament de formație și înclinație mistică bine pronunțată.

Acest lucru se vede și mai limpede din propria sa scriere De Divisione naturae, pe care el o compune îndată după terminarea traducerilor sale din grecește, care-i serviseră de îndemn și inspirație, după propria sa mărturisire, chiar dacă în această operă a sa el nu a rămas fidel, nici ca spirit, nici ca doctrină, inspiratorilor săi.

Unii cred că îl apără pe Eriugena, atribuind lunecările doctrinare din opera sa insuficientei sale cunoștințe de greacă. Credem că nu este cazul. Raportarea sa la opera Areopagitului, pentru a-și susține erorile, dovedește o voință și o conștientă îndepărtare de textul marelui mistic, pentru a-și susține părerile proprii, păreri la care el nu a renunțat nici chiar atunci când, condamnat de către oficialitatea bisericească, i s-au arătat rătăcirile de doctrină.

în orice caz, fapt cert este că în Scotus Eriugena avem de-a face cu un gânditor de marcă, de vădită formație mistică, apărut la începutul Evului Mediu apusean.

De obicei, Scotus Eriugena este denumit părintele antiscolasticii, ca în cele mai multe tratate de filosofie și teologie.

Denumirea este însă improprie. Nu putea să fie Scotus Eriugena părintele antiscolasticii, deoarece pentru ca să existe o direcție antiscolastică, pe care el s-o patroneze sau s-o inițieze, trebuia să existe, în primul rând, o direcție scolastică. Or, o atare direcție încă nu exista sau, dacă exista, era abia în formație.

Scolastica începe să ia ființă doar mai târziu și faptul că Anselm e numit „părintele scolasticii” dovedește că această mișcare începe abia cu el sau se precizează prin el, deci abia la două sute de ani după Eriugena.

Că demnitatea de părinte al antiscolasticii dată subtilului cugetător irlandez este improprie recunoaște, între alții, și Maurice de Wolff, adânc cunoscător al începuturilor Evului Mediu, care rezervă totuși lui Scotus Eriugena locul și rolul de „inițiator”, dacă nu pe acela de „părinte” al unei direcții antiscolastice.

De drept, denumirea justă care i s-ar cuveni lui Scotus Eriugena este aceea de inițiatorul sau, dacă se vrea, de reanimatorul cugetării mistice din Apus. El este acela care, în locul și dincolo de eforturile oarecum meschine și epigonice ale cărturarilor de pe vremea lui, introduce nota nouă și viguroasă a unei cugetări originale, după modelul izvoarelor orientale pe care le cercetase și de la care se inspirase.

Contemporanii săi erau preocupați mai mult de strângerea și predarea datelor de cultură generală, câștigate până atunci, cum făceau cei mai mulți dintre ei, în frunte cu Alcuin, compatriotullui Scotus și teologii benedictini ai lui Carol cel Mare, care își începuse marea lui operă de organizare culturală și școlară nu numai în mănăstiri, ci si în afară de ele si mai ales în afară de ele, și nu numai pentru necesități, să zicem, birocratice, ci și pentru cerințe culturale proprii, în afara intereselor practice, cum erau cunoștintele eclesiastice sau cele științifice.

Acest exemplar aparte, care depășește cu mult epoca sa și care a fost Eriugena, își făurește un sistem propriu de cugetare, sistem îndrăzneț și eronat în parte, dar de care se va resimți cugetarea europeană până adânc în miezul Evului Mediu, chiar și atunci când scolastica ajunsese maniera dominantă a cugetării și culturii din această epocă.

Spre deosebire de intelectualismul și formalismul didactic al epocii, felul de cugetare al lui Scotus Eriugena se integrează și se afiliază curentului de simțire si sesizare a realităților divine și umane, preconizat de cugetarea și directiva mistica, inițiată și patronată de atâția dintre misticii perioadei patristice din Orient, dintre care cei mai proeminenți erau Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa sau Maxim Mărturisitorul, ca și de Fericitul Augustin, în Occident.

Căci tocmai de acești străluciți reprezentanți ai cugetării mistice fusese impresionat și alimentat Scotus Eriugena. De influența lui Augustin se resimte Eriugena în perioada sa de formație, și anume în școlile de acasă, unde știm că, datorită eforturilor călugărilor benedictini, domnea o înfloritoare dezvoltare culturală, datorită căreia Irlanda purta denumirea de „lumina Nordului” și unde se cultivau cu predilecție operele și spiritul doctrinei lui Augustin. De această influență s-a împărtășit desigur și Scotus Eriugena.

Din această perioadă datează chiar una din operele lui Eriugena, care a făcut atâta vâlvă mai târziu De predestinatione și care este întru totul pe linia preocupărilor augustinismului. Venit în Franța, spiritul său creator este cucerit de speculațiile mistice ale orientalilor cu care face cunoștintă acolo.

Bun cunoscător de limba greacă – lucru atât de rar pe vremea aceea în Occident –, ca urmare și încoronare a acestor lecturi, compune opera sa de căpetenie și de maturitate, De divisione naturae, care a dat naștere la atâtea controverse, nu numai printre contemporani, ci până târziu în lumea teologică și filosofică a Evului Mediu.

Prin această operă, Scotus Eriugena voiește să arate aderența sa la direcția de cugetare a marilor mistici orientali, pe care-i invoacă chiar atunci, și mai ales atunci când i se impută erorile panteiste, de care s-a făcut vinovat în această scriere. Dar indiferent de aceste erori, care au și împiedicat ca influența lui Eriugena să se bucure de toată amploarea pe care o merita profunzimea sa de cugetare și elanul de simțire mistică, ce se degaja din această operă, totuși influența sa a fost foarte mare.

Chiar repetatele condamnări, precum cea de la Valence, 855, apoi cea de la Langres 859, apoi cea de la Sena; 1225, și în sfârșit cea a Papei Honoriu al III-lea din același an, 1225, dovedesc cât de mare fusese influența sa printre contemporani, dacă oficialitatea bisericească a trebuit să intervină cu hotărâri atât de dese și rapide pentru oprirea citirii și răspândirii cărților lui, până la interzicerea totală a lor, prin hotărârea papală din secolul al XIII-lea.

Dar, cu toată hotărârea papală de totală interdicție a operei lui Eriugena, ea continuă să se citească încă in nonullis monasteriis ab aliis locis și până târziu. În veacurile al XIV-lea și al XV-lea ea se găsește în cataloagele bibliotecilor și între manuscrisele care circulau printre cei care se ocupau de problemele teologice și filosofice (Vezi Maurice de Wulf, Histoire de la philosophie medievale, vol. I, p. 129-130).

Evident, importanța și atracția operei subtilului și enigmaticului irlandez nu o făceau erorile sale panteiste și ultrarealiste, deci de natură mai mult scolastică, ci marele plan mistic ca și acea viziune unitară a universului, care se degaja din procesul de gradată desfășurare a creației și grației, prin dublul proces de ieșire din divinitate a creatoare – prin actul creației – egressus și reîntoarcerea către divinitatea creatoare, regressus, prin puterea grației.

Aceasta readuce totul spre Dumnezeu printr-un act de deificatie a naturii prin puterea grației, cum zice Eriugena, sau prin îndumnezeirea ei, theosis, cum zicea Dionisie și Maxim Confesorul, pe care Eriugena îi citează și la care în repetate rânduri apelează în expunerea sistemului său.

Această unitate de sistem, dar și acest elan de simțire mistică, de totală și intimă reîntoarcere a tuturor creaturi/ar spre Creator, această participare mistică prin puterea grației la ființa divină, care îngăduie nu numai o trăire, dar și o cunoaștere specială și imediată a divinității, teza de predilecție a misticilor în general, a fost aceea care a impresionat și a fost fructificată din opera plină de erori, de altfel, a marelui antiscolastic medieval.

Ierarhizarea aceasta descendentă și ascendentă pe care el o preconizează pentru sistemul său și pe care el o împrumută și o crede de aceeași esență cu ierarhia lui Dionisie Areopagitul nu este de altfel eronată în latura ei mistică, în cea scolastică.

Și acest lucru trebuie limpezit, fiindcă nu atât în viziune a și unitatea mistică, în care e conceput sistemul lui Eriugena, constau erorile sale panteiste – lăsând la o parte predestinaționismul său de origine augustiniană –, ci în schematismul scolastic pe care el își sprijinea sistemul, schematism furnizat de realismul său extremist, care este sursa principală a erorilor sale.

Știm ce era realismul în acea perioadă, așa cum el rezulta din disputa universalilor, dispută care izbucnise în marele interregn filosofic dintre perioada patristică și cea scolastică a Evului Mediu, sau dintre filosofia lumii vechi și cea a lumii noi, care începea să-și contureze, să-și consolideze, să-și conceptualizeze propriile orizonturi și care va fi opera de căpetenie a Evului Mediu.

În penuria de probleme filosofice reale de atunci, a crescut și s-a dezvoltat flora hibridă a unei dispute pur formaliste, pornită dintr-o enumerare greșită a categoriilor aristotelice – e vorba despre Comentariul lui Boethius la Isagogia lui porfiriu și din care a dezvoltat apoi disputa aniversaliilor, care marchează, nu numai începuturile Evului Mediu, ci se menține încă vreme îndelungată printre problemele principale ale acestei epoci.

Realismul” si „nominalismul” erau direcțiile care împărțeau în tabere adverse intelectualitatea acestei epoci, cu urmări care au început să angajeze nu numai anumite concepte logice, ci însăși conceptele esențiale ale existenței și ale divinității.

A fi „realist” înseamnă a afirma nu numai realitatea substanțială a conceptelor, deci a universaliilor, ci și primordialitatea lor, adică existența lor anterioară și independentă față de lucruri.

A fi „nominalist” înseamnă a tăgădui orice valoare obiectivă a conceptului, a ideii, față de lucrul singuratic și concret, față de care el nu este decât un nume, o expresie, un simbol.

Și dacă, spre exemplu, privim lucrurile metafizic, după formula realismului, realitatea concretă devenea o accidență, o aparență, în mod logic, după formarea nominalismului – știința, adică, realitatea conceptuală devenea o himeră, o înjghebare precară de nume, de termeni, de cuvinte goale, fără să exprime ceva din realitatea concretă a realităților individuale care, singurele exprimă o existentă reală.

Se vede foarte bine ce urmări puteau să aibă pentru filosofie, ca și pentru teologie, apartenența la unul sau altul din aceste direcții. Pentru realism, existau ca realități numai ideile. Și întrucât acestea erau cu atât mai reale, mai pline de substanță, și deci mai generale, mai subzistente și mai existente, cu cât erau mai generale, mai universale, urmarea era cea mai generală idee, deci ideea de Dumnezeu, era nu numai cea mai reală, cea mai subzistentă dintre ele, ci și singura reală sau existentă. Celelalte idei, mai puțin generale, erau mai puțin existente sau mai limitate și condiționat existente, sau în mod secundar existente, concluzia fiind și mai agravantă pentru realitatea lucrurilor sau a existențelor concrete.

Pag. 7 – 13