Opere complete 17

Domeniul ales este cel al dezvoltării personale prin educație. Ca expresie a preocupării sale, Jung participă la mai multe congrese internaționale pentru educație, unde își expune ideile legate de importanța psihologiei analitice pentru dezvoltarea personală.

În contextul mai larg al mișcării psihanalitice, interesul descoperitorului inconștientului colectiv pentru problemele pedagogiei nu constituie o excepție. Dimpotrivă, constatând că rădăcinile nevrozei adultului se află în disfuncțiile relaționărilor (educative) intrafamiliale din copilărie, psihanaliștii perioadei începuturilor au considerat pe bună dreptate că profilaxia printr-o educație modificată în sens permisiv este preferabilă terapiei corective ulterioare. La Jung, perspectiva este mai generală, mai puțin specializată.

Aplicații ale psihologiei analitice (Vasile Dem. Zamfirescu)
I Despre conflictele sufletului infantil
Prefață la ediția a doua
Prefață la ediția a treia
Prefață la ediția a patra
Addenda
II Introducere la Frances G. Wickes
Analiza sufletului infantil
III Importanța psihologiei analitice pentru educație
IV Psihologia analitică și educația
Prefață la ediția a treia
V Copilul dotat
VI Importanța inconștientului pentru educația individuală
VII Privitor la devenirea personalității
VIII Căsnicia ca relație psihologică

ANEXE
Bibliografie
Indice de nume
Indice de termeni

Aceste observații au atât de multe lucruri înrudite și complementare cu informațiile lui FREUD despre „micul Hans”, încât n-am putut să renunț la ideea de a face ca acest material să devină accesibil și unui public mai larg. Neînțelegerea generală, pentru a nu spune scandalizarea, cu care a fost primit „micul Hans” a constituit pentru mine un motiv în plus să-mi public materialul, care, firește, nu este atât de întins ca acela privitor la „micul Hans”. Oricum, sunt în el pasaje care pot confirma cât de multe elemente tipice a adus „micul Hans”. În măsura în care a luat într-adevăr notă de aceste lucruri importante, așa-numita critică științifică și-a luat și de astă-dată un avânt prea mare, căci n-a învățat încă să verifice mai întâi și apoi să judece.

Fetița, a cărei intuiție și vioiciune intelectuală ne-au prilejuit observațiile care urmează, este un copil sănătos, vioi, cu o dispoziție sufletească impetuoasă. Nu a fost niciodată serios bolnavă, și nici din punctul de vedere al sistemului nervos nu a manifestat vreun „simptom”.

Interese sistematice mai vii au apărut la ea cam în jurul vârstei de trei ani; atunci a început să pună întrebări și să manifeste dorințe fantasmatice. Informațiile care urmează nu pot fi din păcate prezentate coerent, căci sunt anecdote care descriu o trăire unică dintr-un întreg ciclu de trăiri asemănătoare, și de aceea ele nu descriu științific și sistematic, ci nuvelistic; un mod de prezentare, de care la stadiul actual al psihologiei noastre nu ne putem lipsi; căci suntem departe de a putea în toate cazurile să separăm cu certitudine clară ceea ce este curios de ceea ce este tipic.

Odată, pe când copila, o vom numi Anna, avea cam trei ani, s-a desfășurat între ea și bunică următoarea conversație.

Anna: Bunico, de ce ai ochi atât de ofiliți?

Bunica: Pentru că sunt deja bătrână.

Anna: Da, așa-i, că după aia, ai să te faci iarăși tânără.

Bunica: Nu, să știi că am să mă fac tot mai bătrână și apoi am să mor.

Anna: Da și apoi?

Bunica: Și apoi am să mă fac înger...

Anna: Și apoi ai să te faci iarăși un copilaș mic?

Copilul găsește aici prilejul binevenit de a rezolva provizoriu problema. De câtăva vreme obișnuia să-și întrebe mama dacă nu avea să primească o dată o păpușă vie, un copilaș, de pildă un frățior, întrebare de care se lega firesc aceea privitoare la proveniența copiilor mici. Deoarece astfel de întrebări au apărut spontan și pe neobservate, părinții nu le-au acordat nici o importanță, ci le-au luat tot atât de ușor pe cât părea copilul să le pună. Într-o zi a primit răspunsul glumeț că bebelușii sunt aduși de barză. Anna auzise pe undeva și o altă versiune, ceva mai serioasă, anume: copiii ar fi îngerași care locuiesc în cer, iar apoi ar fi aduși jos de barză. Această teorie pare să fi devenit punctul de pornire pentru activitatea de investigație a micuței. Din discuția cu bunica, se vede că teoria e capabilă de o aplicare largă; astfel ea poate rezolva într-un mod favorabil nu doar gândul neplăcut al morții, ci și enigma originii copiilor. Anna pare să-și spună: când un om moare se face înger și apoi se face copil. Rezolvări de acest fel, care nimeresc cel puțin două muște dintr-o singură lovitură, obișnuiesc nu doar să se mențină cu tenacitate în știință, ci să fie anulate la copil doar cu riscul unor anumite tulburări. În această simplă concepție sunt cuprinse elementele teoriei reîncarnării care, după cum se știe, este încă vie în milioane de oameni.

După cum în istoria „micului Hans” punctul de cotitură fusese nașterea unei surioare, în acest caz este sosirea unui frățior, care s-a produs pe când Anna împlinise tocmai patru ani. Astfel, problema apariției copiilor, care abia fusese atinsă mai înainte, devine acum actuală. Graviditatea mamei a trecut la început aparent neobservată, adică nu s-a înregistrat vreo manifestare a copilului în această privință. În seara de dinaintea nașterii, cînd mama începuse deja să aibă dureri, fetița se afla în camera tatălui. Acesta o luă pe genunchi și o întrebă: „Ia, spune, ce-ai zice dacă ai căpăta în noaptea asta un frățior?” „Atunci, l-aș omorî”, veni răspunsul prompt. Expresia „a omorî” sună primejdios dar, de fapt, e chiar inofensivă, căci „a omorî” și „a muri” în sens infantil înseamnă doar a îndepărta în mod activ sau pasiv, cum de altfel FREUD a și arătat în repetate rânduri. Am tratat odată o fată de cincisprezece ani, căreia în cursul analizei îi venea repetat în minte aceeași idee: își amintea de Cântecul clopotului al lui Schiller; nu-l citise, ci doar îl frunzărise cândva și nu-și putea aminti decât că citise ceva despre un „dom”. De alte amănunte nu-și amintea. Acest pasaj sună:

„Din turn cu jale
Greu cade-n vale
Și zboară-n vânt
Glas de mormânt (...)

Ah! e soția cea mult duioasă,
Ah! este muma cea credincioasă
Ce domnul negrii împărății
Din brațe-o smulge soțului ei.?

Fiica își iubește desigur mama și nu se gândește nici pe departe la moartea ei, în schimb în momentul de față lucrurile stau așa: fiica trebuie să plece cu mama pentru cinci săptămâni la niște rude; cu un an în urmă, mama plecase singură, iar fiica (copil unic și răsfățat) rămăsese cu tata acasă. Din păcate, de astă-dată, „micuța soție” este „luată” din brațele soțului, în vreme ce fetița ar prefera ca „mama scumpă” să se despartă de copil.

„A omorî” în gura unui copil este de aceea un lucru nevinovat, mai ales când se știe că micuța folosește cuvântul, absolut alandala, pentru toate felurile posibile de distrugere, de îndepărtare, de nimicire etc. Oricum, tendința care se exprimă aici este demnă de luat în seamă?

Dis-de-dimineață a urmat nașterea. După ce au fost îndepărtate toate resturile nașterii ca și toate urmele de sânge, tatăl s-a dus în camera în care dormea Anna. Când a intrat, ea s-a trezit. Tatăl i-a comunicat noutatea despre sosirea unui frățior, veste pe care Anna a primit-o cu o expresie de uimire și încordare. Tatăl a luat-o în brațe și a dus-o în odaia lăuzei. Micuța a aruncat mai întâi o privire spre mama sa, care era cam palidă, apoi a arătat un amestec de stinghereală și neîncredere, ca și cum și-ar fi zis: „Ce-o să se întâmple acum?” Bucurie în fața nou-născutului nu a manifestat defel, așa încât părinții au fost cumva dezamăgiți de primirea ei rece. În timpul dimineții micuța s-a ținut vizibil departe de mamă, ceea ce a sărit cu atât mai mult în ochi, cu cât altminteri era foarte legată de ea. Dar când mama s-a nimerit să fie o dată singură, Anna s-a dus la ea în odaie, a luat-o de gât și i-a șoptit pripit: „Da, acum nu mori?”

Se vede aici limpede un crâmpei din conflictul declanșat în sufletul copilului; evident, teoria berzei n-a prins niciodată cu adevărat, în schimb a prins ipoteza renașterii, după care un om moare și astfel ajută unui copil să se nască. În consecință, mami trebuia să moară – cum să fi simțit Anna bucurie în fața noului-născut, împotriva căruia se ridica oricum gelozia infantilă? De aceea ea trebuie să se asigure, într-un moment prielnic, dacă mami trebuie să moară sau nu. Mami nu a murit. Dar o dată cu această fericită rezolvare, teoria renașterii suferă o grea lovitură.

Cum poate fi explicată de aici încolo nașterea frățiorului, în genere proveniența copiilor? Pe deasupra, teoria berzei a fost respinsă, nu explicit, doar implicit prin acceptarea ideii de renaștere. Încercările de lămurire imediat următoare le-au rămas părinților, din păcate, ascunse; căci copilul a stat câteva săptămâni la bunică. Din relatările acesteia reiese că fetița a adus de mai multe ori vorba despre teoria berzei, sprijinită firește de încuviințarea celor din jur.

Când Anna s-a reîntors la părinți, a manifestat în momentul revederii mamei același comportament stingherit și neîncrezător ca după naștere. Impresia le-a fost clară, dar nu și comprehensibilă ambilor părinți. Comportarea față de nou-născut a fost foarte gentilă. între timp a sosit și guvernanta; în uniforma ei, aceasta a făcut o impresie puternică asupra micuței, mai întâi, ce-i drept, extrem de negativă, căci fetița i-a opus în toate cele o maximă rezistență. Astfel, n-a vrut cu niciun chip să se lase seara dezbrăcată și culcată de guvernantă. De unde venea această rezistență s-a văzut curând cu ocazia unei scene la pătuțul frățiorului, când Anna i-a strigat guvernantei: „Ãsta nu e frățiorul tău, e al meu.” Treptat însă s-a împăcat cu ea și a început chiar să se joace de-a guvernanta, trebuia să aibă bonetă și șorț alb și își „îngrijea” când frățiorul, când păpușile. Era evidentă o stare de spirit cumva elegiacă, visătoare, în opoziție cu cea de dinainte. Stătea adesea sub masă, cânta și rima istorii lungi, în parte ininteligibile, în parte cuprinzând atât dorințe fantasmatice pe tema „guvernantei” („Eu sunt o guvernantă de la crucea verde”), cât și sentimente dureroase care se zbăteau să se exprime.

Aici ne întâmpină o noutate importantă în viața micuței: apar reverii, chiar începuturi de poezie, dispoziții elegiace. Toate, lucruri pe care suntem altminteri obișnuiți să le întâlnim într-o fază ulterioară a vieții, și anume în acea perioadă în care persoana tânără se pregătește să taie legăturile cu familia, să iasă în viață pe cont propriu, continuând însă lăuntric să fie reținută de sentimente dureroase de nostalgie după căldura vetrei părintești. În acea epocă fantezia poetică vine să umple golul, spre a compensa pierderea. La prima vedere ar putea să pară paradoxală apropierea psihologiei unui copil de patru ani de aceea a vârstei pubertare: dar înrudirea nu stă în vârstă, ci în mecanism. Reveriile elegiace exprimă faptul că un crâmpei de iubire care a aparținut și a trebuit să aparțină mai înainte unui obiect real este introvertit, adică este întors înăuntru, în subiect și produce acolo o activitate fantasmatică sporită. De unde provine această introversie? Este ea un fenomen psihologic caracteristic la această vârstă sau își datorează apariția vreunui conflict?

În această privință ne lămuresc următoarele întâmplări. Anna n-o ascultă adesea pe mama. Este îndărătnică și spune: „Mă duc iarăși la bunica.”

Mama: „Dacă pleci, am să fiu tristă.”
Anna: „Ei, doar îl ai pe frățiorul meu.”

Efectul asupra mamei arată încotro ținte a de fapt micuța cu amenințarea că va pleca din nou: voia evident să audă ce credea mama în legătură cu proiectul ei, adică în ce fel se situa mama în genere față de ea, dacă nu cumva frățiorul o lipsise cu totul de protecția maternă. Dar nu trebuie să i se acorde necondiționat credit acestei mici șicane. De fapt, copilul a putut să vadă și să simtă că, în ciuda existenței frățiorului său, din dragostea maternă nu a pierdut nimic esențial. Reproșul pe care i-l face oarecum din acest motiv mamei este de aceea neîntemeiat, fapt ce se trădează, pentru un auz exersat, chiar și prin tonul puțin afectat. Un astfel de ton se aude adesea și la adulți. El se așteaptă să nu fie luat în serios, de aceea se impune cu mai multă forță. Nici reproșul ca atare nu trebuie să fie luat în serios de mamă, căci el doar premerge alte rezistențe, de astă-dată mai puternice. Nu mult timp după discuția relatată mai sus a avut loc următoarea scenă:

Mama: „Vino, să mergem acum în grădină!”
Anna: „Minți; fii atentă dacă nu spui adevărul!”
Mama: „Ce ți-a venit? Sigur că spun adevărul.”
Anna: „Nu, nu spui adevărul.”
Mama: „Ai să vezi că spun adevărul, mergem acum în grădină.”
Anna: „E-adevărat? Sigur e adevărat? Nu minți?”

Scene de acest fel s-au repetat de câteva ori. De astă-dată tonul a fost mai vehement și mai insinuant, în plus accentul pus pe „minciună” trăda ceva special, pe care însă părinții nu l-au înțeles, după cum în genere au acordat la început prea puțină atenție manifestărilor spontane ale copilului. Ei n-au făcut astfel nimic altceva decât ceea ce face de obicei ex officio educația. Copiii sunt îndeobște puțin ascultați, sunt tratați la orice vârstă și în toate lucrurile esențiale ca iresponsabili și în toate cele neesențiale dresați în vederea obținerii unei perfecțiuni automate. în spatele rezistențelor există întotdeauna o problemă, un conflict, despre care aflăm mai apoi într-un alt moment și cu alt prilej. De obicei uităm însă să corelăm rezistențele cu cele auzite. Astfel Anna i-a pus altă dată mamei întrebări dificile:

Pag. 17 – 23