Adevăr Divin
Căutarea neîncetată a sufletului meu călător
| Iubirea, sau mai bine zis concepțiile noastre despre iubire, diferă de la o epocă la alta și de la o cultură la alta. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Dincolo de toate acestea, rămâne constantă căutarea: căutarea fericirii, căutarea extazului, căutarea plăcerilor copleșitoare și nesfârșite, căutarea plenitudinii, căutarea absolutului și a misterului în și prin iubire. |
Cuprins:
Omagiu Tatălui ... 7 |
Fragment:
Focul din cenușă
— Bună. Ce faci? — Binișor. Sunt bolnav(ă). S-a întâmplat deodată. M-a cuprins un fel de val de căldură, un fel de toropeală și am simțit cum mă topesc de dorul tău. A început încet... , mi-am simțit sufletul cald. Am închis ochii și am văzut cum fierbințeala mă cuprinde, cum urcă în mine, cum mi se prelinge prin vene... , apoi, dintr-odată, totul s-a concentrat într-un punct; un punct mic, infim... Și a luat naștere. O mică luminiță arzândă. Am atins-o, am mângâiat-o, am crescut-o... am iubit-o... A început să se-rnplinească... și să-mi cuprindă sufletul și trupul... Vai! Cum plângea, mititica! Nu vroia să mă mistuiască..., dar eu o iubeam fiindcă mă ardea și fiindcă astfel îi simțeam iubirea. Și, când a ajuns destul de măricică, am putut să o îmbrățișez... atunci m-am contopit cu ea: două iubiri, a mea pentru tine și a ei pentru mine, s-au unit și au început să ardă împreună. Focul mi-a cuprins ființa, fiecare parte a sufletului a simțit fierbinți sărutări, organele au început să se contopească unele cu altele, fiecare celulă a cunoscut viața... și dorința de libertate. Astfel, am căzut pe pământ, văzându-mă cenușă. Mă simțeam bine, caldă, ușoară, lină. Fertilitatea pământului m-a acceptat și mă afundam în căldura noului mormânt. Când... ceva mă prinde, mă trage, mă scoate... vântul... mă ține... și mă lasă să zburd pe aripile sale, să-i alunec pe creștet, să-i picur pe buze. Dar... mă împiedic... nu... intru... dar, unde?! E întuneric, dar e cald. Încep să simt (dar, oare, e posibil? eu nu mai exist). Sentimentul crește și eu curg. Nu! Nu se poate! Fericirea mea atinge maximul, iar iubirea e numele ființei mele: sunt in trupul tău – eu sunt aerul pe care-l respir(a)i. Lava sângelui mă conduce în tot corpul tău și ajung la limita dintre suflet și trup: in inimă. Aici scânteia, rămasă din focul ce-mi pătrunse în fiecare celulă, se aprinde din nou. Și, cu o forță eruptivă, izbucnește în mintea și în sufletul tău. Încep să curg lin, să mă revărs în tine, să-ți cuceresc cenușiul și să te viețuiesc. Da! Fie-ți teamă... căci ne vom arde împreună, vom muri arzând, pentru ca iubirea noastră să învie... din propria-l cenușă. Ție. Marți, 21 aprilie 1998
Către tine (cititorule),
Tu, care-mi auzi bătăile inimii și-mi simți pulsul chiar numai când citești aceste câteva cuvinte, atât de seci, ce nu pot exprima tot ceea ce simt și gândesc! Sunt obosită... mă doare... auzi, tu!... mă doare viața. Aș vrea să te iau de mână, să închidem ochii și să sărim in neant... atunci, nu ar mai exista decât două inimi ce bat in același ritm, două minți ce nu mai gândesc, orbite de o fericire profundă... și durerea puternicei strângeri de mână. Durere... Durere! De-abia acum conștientizez că nu era durere atunci când simțeai că ți se rupe sufletul pentru că cineva te-a abandonat sau te-a jignit, ori când vedeai toată ura și minciuna din lume. Nu. Astea toate însemnau că trăiești. Și tu vroiai să trăiești; iubeai viața și de aceea aceste lucruri te dureau. Dar acum, când vrei să mori, realizezi că, de fapt, durerea se rezumă la... o strângere de mână. Și de ce tocmai acum ești așa de conștient de faptul că există o mare durere fizică? Pentru a te determina să renunți la dorința de moarte. Dar la ce folos să mai trăiești ca o epavă, cu-atât mai mult acum când ai văzut că există durere fizică, dar simți și durerea sufletului? Deci, hai să murim! Să murim cu toții și întreaga specie umană să dispară. Nu vor mai exista oameni care să gândească, să se îngrijească de plantele și animalele domesticite... și încetul cu încetul totul s-ar nărui, și biata noastră Terra va fi secată de puteri și de viață... va ajunge stearpă! Dacă nu trăiești pentru tine și pentru cei din jur, luptă cel puțin pentru planeta ce s-a lăsat păcălită și a început să ne iubească. Așadar, caută in suflet și vezi cât de mult vrei să o ajuți; că, tu, de fapt, o iubești mai mult decât pe tine însuți! ... și am deschis ochii... și în loc să te iau de mână, te-am îmbrățișat și am zâmbit împreună Soarelui. pentru că și el are aceleași sentimente de iubire pentru Terra noastră. Marți. 28 aprilie 1998
Masca rozului Și m-am trezit „in love” (în iubire). De multe ori m-am întrebat cum e. Acum văd clar, deși nu mi se arată adevărata fațetă. E roz, dar totuși întunecat; e cald, dar razele soarelui nu ajung până aici; e umed, de-ți dau lacrimile; e liniștit (ceva periculos, oare?!). Și totuși eu simt: e ceva ce te oprește cu strictețe să treci mai departe, să nu ajungi la fericire. Ce este? - strig în noapte. Ce este?! – strigătul cutremură rozul. Răspuns: Egoismul. Da. Iubirea e cel mai egoist sentiment pe care l-am descoperit în om. Nu vă așteptați la asta, nu? Gândește-te, omule, fiindcă din cauza ta plâng, și dă-mi dreptate! Îl iubești... îl dorești... îl vrei aproape de tine... vrei să-l săruți, să-l îmbrățișezi., dar, de ce? Fiindcă astfel te simți tu bine, fiindcă astfel tu te simți în siguranță. Vrei să-l determini să te iubească, doar ca tu să nu suferi. Dar eșuezi.... ha!... de ce?! Cum se poate?! Tu-l iubești, iar el te iubește. Nu. Tu îl iubești, dar iubirea ți-a jucat o festă de neuitat; astfel, te-a orbit, te-ai lăsat dus de val și ai uitat că tu vrei, ba mai mult, trebuie să-l faci pe celălalt să iubească și el la fel de mult ca tine. Azi, lumea nici nu mai știe să iubească! Boala specifică secolului nostru: inegalitatea în dragoste! Și totuși, în acest cadru – patru pereți rozii, strâmți: pic! – o lacrimă deznădăjduită ce-mi cade îndrăznește să tulbure liniștea... liniștea de pe suprafața apei ce se cutremură de-o picătură? Sau, poate, era picătura ce umpluse paharul? Ce să fac? Să-mi iau aripile și să zbor spre albastrul ce se vede deasupra, sau să zâmbesc, probabil fals, sărutând rozul ce mă sufocă? Tu ce-ai face? Ce ai alege? O iubire universală, totală, răsplătită, sau o pasiune trecătoare, ce-ți poate sfâșia trupul și sufletul, o iubire umană, fără sens și fără logică? Oamenii vor fi fericiți când toți vor da același răspuns, când toți vor visa la același Rai. Iubește-mă ca pe tine însuți, oricine aș fi! Nu lăsa rozul să-ți ia albastrul ochilor! Miercuri, 12 mai 1998
El sau El (Trecut sau Prezent) Îl văd. Îl revăd ........... Nu-l mai văd dar chipul lui îmi apare sacadat in minte. Îmi văd buzele pierdute într-ale lui, îi simt mângâierea pe trup. Nu. ... Alerg. Îl privesc. Îi cad in brațe... mă preling pe trupul lui... îi scald picioarele în lacrimile mele, urc... strivindu-mi obrazul de tibia lui, îi cuprind genunchiul între buzele-mi fierbinți. Nu cer iertare. Vreau doar să dovedesc tuturor că iubesc prezentul și nu trecutul. Vineri, 1 mai 1998
Cum am murit Am visat Cum am trăit Am murit Duminică, 31 mai 1998 Pag. 12 – 19 |