Inteligența animală

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să fii un pește? Dar un liliac, o albină sau un tigru? Oare au ei gânduri și emoții ca ale noastre? Cu siguranță, animalele gândesc și simt mult mai mult decât credem noi. În plus, sunt capabile de lucruri uimitoare, pe care noi le descoperim abia acum. De exemplu, furnicile se învață una pe alta drumul spre casă, păsările-grădinar folosesc perspectiva în construirea cuibului, câinii pot învăța sute de cuvinte, ciorile și porumbeii pot recunoaște și deosebi chipurile umane, coțofenele se pot recunoaște în oglindă, iar lista ar putea continua la nesfârșit.

Nu numai maimuțele antropoide, elefanții și delfinii sunt specii inteligente, așa cum se credea până de curând. Ultimele descoperiri ale cercetătorilor arată că nu trebuie să ai un creier mare pentru a fi deștept.

Introducere ... 9

1. Furnicile profesoare ... 39
2. Printre pești ... 65
3. Păsări inteligente ... 95
4. Traduceri papagalicești ... 118
5. Râsul șobolanilor ... 146
6. Amintirile elefanților ... 166
7. Delfinul educat ... 197
8. Mințile sălbatice ale delfinilor ... 223
9. Ce înseamnă să fii cimpanzeu ... 254
10. Despre câini și lupi ... 286

Epilog ... 317
Mulțumiri ... 326
Note ... 329
Bibliografie suplimentară ... 341
Index ... 345

1. FURNICILE PROFESOARE

Creierul furnicii este una dintre cele mai minunate particule ale materiei din lume, poate chiar mai mult decât creierul omului.

Nigel Franks s-a aplecat deasupra unui vas Petri mare și pătrățos, studiind furnicile care mișunau înăuntru. Franks, un bărbat între două vârste, cam ciufulit, poartă barbă, are părul negru, ușor încărunțit, și ochi căprui, încadrați de ochelari de protecție. Aidoma multor oameni de știință, este un original atât în privința muncii sale, cât și a hainelor pe care le poartă, apărând în laboratorul său destinat studierii furnicilor în cămăși cu guler răsfrânt și pantaloni army kaki, atât de des încât studenții începuseră si. comenteze. Unul dintre ei a scris chiar un cântec rap despre el, care începea astfel:

Auci! Ce-i?! Auci!
Numele meu este Nigel R. Pranks
Studiez furnicileÎn laborator trăiesc si lucrez
În pantaloni kaki, nu ecosez.

Franks mi-a spus despre cântec el pentru că îl amuza, dar și deoarece conținea versuri care rezumau inteligent unele dintre observațiile sale cheie despre furnici, cea mai importantă fiind:

„Sunt mai mult decât suma părților lor componente”.

— Nu este o zicală mistică, mi-a explicat Franks, în timp ce aranja pentru mine un experiment cu furnici, în laboratorul lui de la Universitatea din Bristol. Este definiția unui sistem complex, care reprezintă ceva mai mult decât suma Părților sale.

Societățile animale, cum ar fi coloniile de furnici, sunt sisteme complexe. O singură furnică poate părea o ființă foarte simplă, insignifiantă, dar, lucrând împreună, furnicile individuale creează societăți extrem de complexe. De asemenea, ele soluționează împreună problemele pe care nu le pot rezolva pe cont propriu, „deși trăiesc în societăți descentralizate. Nu au un lider și nici o imagine de ansamblu sau un model cu privire la ceea ce încearcă să rezolve sau să realizeze. Așadar, cum sunt ele capabile să formeze societăți complexe? Asta urmăresc să aflu prin experimentele mele”.

În ultimul deceniu, Franks si-a făcut cunoscute numeroasele lucrări de cercetare, deopotrivă inovatoare și controversate, privind felul în care fiecare furnică în parte ia deciziile ce duc la apariția unei colonii. Deciziile luate în cadrul grupului, indiferent dacă este vorba despre furnici sau despre oameni, reprezintă un subiect de cercetare abordat tot mai des, de la comisii electorale până la armate sau în proiectarea calculatoarelor, iar Franks este invitat frecvent să vorbească despre asta.

Când furnicile iau decizii, ele tind să urmeze ceea ce Franks numește „formule empirice simple”. Regulile furnicilor, afirmă el, pot fi reprezentate de fapt prin algoritmi – acele seturi de instrucțiuni care direcționează programele de calculator spre rezultatele vizate.

Franks și studenții săi decodifică regulile după care se ghidează furnicile în luarea deciziilor și le reduc la algoritmi, prin experimentele desfășurare aici, în laboratorul lui. Pot derula mai multe experimente în fiecare zi, chiar și în toiul iernii englezești, datorită ferestrelor înalte și late ale camerei și a unei serii de lumini fluorescente strălucitoare amplasate în tavan. Împreună, cele două surse de lumină conving furnicile că trăiesc într-o vară eternă. Chiar dacă afară este o zi mohorâtă de toamnă, furnicile din laboratorul lui Franks își văd de treburile lor ca și cum ar fi iulie – după cum le-am putut observa pe cele aflate în vasele Petri. Nu aveau de unde să știe că mica lor lume pașnică era pe cale să se schimbe.

— Acum vei vedea ce fac individele astea când le este distrusă casa, mi-a spus Franks, privind furnicile.

Pentru o clipă, lumina s-a reflectat în ochelarii lui, care au scânteiat de parcă Franks s-ar fi preschimbat într-un zeu mânios și răzbunător. S-a întins spre vasul Petri și a scos cu grijă învelișul de protecție al furnicarului, care era pur și simplu g casă” pe care el o construise pentru ele din sticlă și panouri de carton. Pentru micile locuitoare, a fost ca și cum Zeus însuși ar fi stârnit o tornadă care le-a smuls acoperișul locuinței. Dintr-odată, casa lor era la mila stihiilor și amenințată de tot felul de calamități, așa că furnicile s-au apucat să mișune care încotro, zorindu-se să-și pună la adăpost regina și să salveze ouăle și larvele. Unele furnici își atingeau reciproc antenele, furibunde, în timp ce altele se cuibăreau laolaltă, ca femeile și copiii pe o corabie care se scufundă, iar câteva alergau cuprinse de ceea ce mie mi se părea a fi panică pură.

— Nu, m-a corectat Franks, în cadrul grupului, toate frisoanele știu exact ce au de făcut. Sunt reguli pe care trebuie să le urmeze într-o asemenea situație de criză.

Îl cunoscusem pe Franks – supranumit printre biologii care se ocupă de studierea furnicilor „Omul cu ideile”, grație experimentelor sale ingenioase – cu doar o oră înainte de momentul demolării furnicarului improvizat. De fiecare dată când s-a referit la furnici numindu-le „persoane” – și a făcut-o nu de puține ori – m-am întrebat dacă nu cumva se scrântise la cap. Am ezitat, după care am rostit, în șoaptă:

— Dar sunt furnici.

Franks mi-a spus fără să întoarcă privirea spre mine:

— Nu te mișca! Aplecându-ne așa deasupra lor, am devenit punctele lor de reper. Am încremenit în loc, dar cu coada ochiului l-am văzut zâmbind.

— Da, sunt furnici, a zis el. Dar eu așa mă refer la ele, ca la niște „persoane” pentru că nu-mi place să le consider niște mașinării, așa cum fac majoritatea oamenilor. Lumea crede că furnicile sunt proaste, dar nu-i așa. Ele au un comportament foarte complex și sofisticat, chiar dacă nu sunt înzestrate cu limaj, și sunt foarte generoase că ne dezvăluie secretele lor. Niște animale minunate.

Furnicile lui Franks sunt mici, cam de mărimea unei cratime, și au culoarea scorțișoarei. Denumirea lor științifică este Temnothorax albipennis, dar Franks se referă la ele numindu-le „furnici de stâncă”, pentru că în natură trăiesc în crăpăturile dintre stânci. În scopurile urmărite de Franks, furnicile de stâncă au, de asemenea, obiceiul convenabil de a-și schimba din proprie inițiativă locuința. Ele își caută o nouă casă și își conduc suratele într-acolo, în cazul în care cea veche este distrusă. În general, toate speciile de furnici își evacuează mușuroaiele distruse, trimițând câteva cercetașe pentru a căuta noi amplasamente, dar ele nu folosesc aceleași metode sau strategii ca furnicile de stâncă. În cazul multor specii de furnici, observarea procesului decizional este extrem de dificilă, în special când vorbim despre colonii mult mai mari, care pot număra de la zeci de mii la sute de milioane de membri.

În sălbăticie, furnicile lui Franks trăiesc într-o zonă mică de-a lungul coastei stâncoase din sudul Angliei. Lui Franks nu-i place să dea indicații mai precise atunci când vine vorba despre habitatul natural al furnicilor, pentru că își face griji cu privire la caracterul imprevizibil al oamenilor.

— N-ai cum să știi ce ar fi unii în stare să facă, spune el. Pentru că este interesat de felul în care habitatul, stilul de viată si trecutul unui animal îi influențează acestuia acțiunile și deciziile, Franks se consideră un specialist în ecologia comportamentală, Dar în adâncul sufletului rămâne un simplu biolog, pasionat de studiul organismelor vii. Ca mulți alți biologi, Franks a fost atras inițial de furnici – și de animale în general – pe când era copil. A crescut în zonele rurale din Yorkshire, unde tatăl său, indulgent, îl lăsa să țină „mai multe specii care cresc pe lângă iazuri, în special insecte și, bineînțeles, numeroase colonii de furnici”. Pe acestea din urmă le-a găzduit în dormitorul său, pe șifonier, unde le putea privi și studia. „Chiar și atunci, îmi doream cu adevărat să înțeleg cum cooperau indivizii pentru a face întregul să funcționeze.”

Mai târziu, ca student la zoologie, în cadrul Universității din Leeds, lui Franks i-a picat în mână volumul Insect Societies de E.O. Wilson.

— L-am citit din scoarță-n scoarță, mi-a spus Franks. După aceea, nu m-am mai gândit niciodată cu adevărat că aș putea să studiez altceva. Nu am avut de ales. Nu mă vedeam fericit făcând altceva.        

Atunci când l-am întâlnit, în 2008, Franks a estimat că studia furnicile – la modul profesionist – de mai bine de 30 de ani.

Unii cercetători care studiază exclusiv furnicile își manifestă curiozitatea în legătură cu fiecare specie și subspecie, petrecându-și întreaga carieră ca să afle tot ce se poate despre cele 12 500 de specii cunoscute și să încerce să descrie și să catalogheze alte 11 000 care nu au încă etichete taxonomice. Dar Franks s-a axat întotdeauna pe câteva specii, preferând să le cunoască în profunzime pe acestea, cu comportamentul lor specific. Pentru teza sa de doctorat, a petrecut doi ani în Panama studiind tiparele de căutare a hranei în cazul unei armate de furnici și descoperind provocările pe care le presupune efectuarea experimentelor în sălbăticie, unde micile și inteligentele coati (animale carnivore asemănătoare ratonilor) i-au distrus și i-au mâncat amenajările pe care le făcuse cu mare grijă pentru furnici.

— Uneori erau în stare aproape să te facă să izbucnești în plâns, mi-a mărturisit Franks referitor la luptele sale cu viclenele carnivore.

În cele din urmă, în anii 1980, Franks a decis că furnicile de stâncă reprezentau subiectul ideal de explorat pentru a afla ce-l interesa cel mai mult: cum formează furnicile o colonie. Franks putea să realizeze toate experimentele cu furnicile de stancă în laborator, deoarece coloniile lor sunt mici, iar crăpăturile stâncilor, care constituie habitatul lor natural, sunt ușor de reprodus prin panouri de sticlă și cartoane.

Franks colectează câteva colonii de furnici în fiecare an, cu ajutorul unui fel de aspirator – de fapt, un dispozitiv pe care entomologii îl folosesc pentru a aspira insectele printr-un tub de cauciuc într-un recipient de sticlă.

— Furnicile se colectează dimineața devreme, înainte să se pună în mișcare, și așa obținem colonii întregi, mi-a explicat el.

Franks le duce pe micile captive în laboratorul său, după ce străbat împreună coridorul lung din clădirea în stil gotic, semănând oarecum cu Turnul Londrei. Pe ușă este o tăbliță albă, dreptunghiulară, pe care stă scris cu negru: Laboratorul furnicilor (este posibil ca numele să nu aibă intenționat Un dublu sens, dar de îndată ce am intrat, am fost surprinsă de hărnicia și sârguința oamenilor de știință aflați în acel „furnicar”.) Încăperea în sine este cavernoasă, cu tavan, înalte și boltite și mese de lucru lungi, negre, cu chiuvete, ca un laborator de chimie, ceea ce a și fost inițial. Este genul de cameră în care sunetele ar avea un ecou puternic, dacă liniștea care domnește acolo ar fi vreodată tulburată; laboratorul furnicilor era la fel de tăcut ca o bibliotecă. Cei patru absolvenți ai lui Franks (la momentul vizitei mele, trei femei și un bărbat, toți tineri) lucrau la experimentele cu furnici sau introduceau datele importante în computer. Și-au ridicat ușor privirea, atunci când Franks m-a prezentat, după care au plecat din nou capetele, concentrându-se asupra proiectelor lor. Spațiul dintre cercetători și instalațiile lor experimentale era ticsit cu zeci de vase Petri, de mărimea și forma carcasei unui CD. Fiecare era un univers în sine, conținând o colonie de furnici alcătuită din aproximativ 200 de indivizi și un adăpost din sticlă și carton.

— Îi am pe toți indivizii din comunitate, mi-a spus Franks, referindu-se la populația fiecărui vas Petri. A făcut o pauză, pentru ca eu să prind ideea. Dacă studiezi maimuțe sau păsări într-un laborator, a adăugat el, ai doar o parte din societatea lor tipică. Nu îi ai niciodată pe toți – fiecare individ în parte.

De obicei, doar biologii care studiază animalele în sălbăticie au ocazia de a observa societăți intacte, deși cercetătorii au făcut multe descoperiri supraveghind colonii de păsări, pești, cimpanzei și alte specii în captivitate. Indiferent dacă este vorba de mediul natural sau de un laborator, cunoașterea fiecărui individ reprezintă cheia pentru înțelegerea comportamentului animalelor și a motivațiilor acestuia. Nu este întotdeauna ușor să deosebim animalele unele de altele, dar oamenii de știință au făcut o serie de descoperiri surprinzătoare: fiecare leu african, de exemplu, are propriul model de pete în jurul mustăților, partea inferioară a cozii fiecărei balene cu cocoașă prezintă un desen unic în alb și negru, aidoma unui test Rorschach, iar urechile fiecărui elefant sunt franjurate distinct de-a lungul marginilor.

Furnicile nu au astfel de marcaje evidente, deși oamenii de știință susțin că, în cazul anumitor specii, furnicile se recunosc reciproc la nivel individual.

— Ele folosesc substanțele chimice – feromonii – pentru a se cunoaște si a comunica una cu cealaltă, mi-a explicat Franks.

Utilizând receptorii olfactivi amplasați la nivelul antenelor, ele își pot da seama dacă o altă furnică este prietenă sau inamică, pot da alarma în cazul producerii unor atacuri, pot chema la arme și se pot ține la curent cu evenimentele petrecute în timpul unei vânători. De asemenea, își cartografiază teritoriul prin mirosul propriu, atingându-se ușor cu gasterul (abdomenul) de sol și secretând feromoni dintr-o glandă, pentru a marca astfel traseele de urmat pentru suratele lor. (O scurtă notă pentru cititorii care nu au avut bucuria de a deține o colonie de furnici în copilărie: în toate coloniile de furnici, regula este că furnicile lucrătoare sunt femele și toate sunt fiicele reginei. Rolul ei este să se reproducă. Lucrătoarele o hrănesc pe regina-mamă și o ajută să crească puii. Regina dă naștere și trântorilor – masculii fertili –, dar aceștia nu muncesc. Ei sunt îngrijiți de lucrătoare până la începutul unui nou sezon de împerechere, când își iau zborul. Se vor împerechea apoi cu o regină înaripată, care stochează sperma de la unul sau mai mulți masculi în tractul reproducător, după care găsește un loc potrivit pentru a întemeia o nouă colonie. Acolo ea își abandonează aripile și începe să depună ouă din care vor ieși curând lucrătoarele. Masculii mor la scurt timp după împerechere.) La cele mai multe specii, furnicile nu-și recunosc urma pe care au lăsat-o, dar, din motive încă neelucidate, fiecare furnică de stâncă poate distinge urma propriului feromon, deosebindu-l de acela al suratelor ei.

Desigur, noi nu putem recunoaște aceste mirosuri, iar atunci când ne uităm la o colonie, vedem pur și simplu niște furnici care arată toate la fel. Iar furnicile de care se ocupă Franks par la prima vedere să nu fie altceva decât niște puncte maronii, care mișună încontinuu. Drept urmare, Franks

Pag. 39 – 15