Adevăr Divin
Psihologia inconștientului - Opere Esențiale, vol. 3
| Prezentul volum ne introduce în metapsihologia freudiană, în lucrările sale de început, care reliefează concepția originală a lui Freud despre inconștient, pulsiuni și destine ale pulsiunilor, despre refulare și negare ca mecanisme de apărare a Eului, precum și o ilustrare comparativă a nevrozei și psihozei. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Ideea fundamentală este că, în prima topică freudiană, inconștientul este un loc necunoscut conștiinței, este „o altă scenă″, constituită din elementele refulate care provin din alte instanțe psihice: preconștientul și conștientul. Refulatul este o parte a inconștientului care are o dinamică proprie și copleșește Eul, care este un mediator între Sine și Supraeu. |
Cuprins:
Formulări despre cele două principii |
Fragment:
Am observat de multă vreme că orice nevroză are consecința, așadar, probabil are tendința, de a-l împinge pe bolnav în afara vieții reale, de a-l înstrăina de realitate. Un astfel de fapt nu putea să scape nici observației lui P. Janet; el vorbea de o pierdere „de la fonction du reel” ca despre o caracteristică specială a nevroticilor, fără ca să descopere însă legătura acestei tulburări cu condițiile fundamentale ale nevrozei. Introducerea procesului de refulare în geneza nevrozei ne-a permis să aruncăm o privire înăuntrul acestei legături. Nevroticul întoarce spatele realității, deoarece el o găsește insuportabilă – în întregime sau în parte. Tipul extrem al acestei întoarceri de la realitate ne este arătat de anumite cazuri de psihoză halucinatorie, în care trebuie să fie negat acel eveniment care a provocat nebunia (Griesinger). De fapt însă, fiecare nevrotic face același lucru cu un mic fragment de realitate. Se ridică pentru noi sarcina de a cerceta în dezvoltarea sa relația nevroticului și a omului în genere cu realitatea și de a prelua astfel în structura teoriilor noastre semnificația psihologică a lumii exterioare reale. În psihologia întemeiată pe psihanaliză, ne-am obișnuit să considerăm ca puncte de plecare procesele psihice inconștiente ale căror particularități ne-au devenit cunoscute prin analiză. Noi le considerăm pe acestea ca fiind mai vechi, mai primare, ca rămășițe dintr-o fază de dezvoltare în care ele erau unica modalitate a proceselor psihice. Tendința supremă de care ascultă aceste procese primare e ușor de recunoscut; ea e desemnată prin termenul „principiul plăcerii și al neplăcerii” (sau, mai scurt, „principiul plăcerii”). Aceste procese se străduiesc să dobândească plăcere; activitatea psihică se retrage (refulare) din fața unor acte ce ar putea provoca Recurg la diferite idei pe care le-am dezvoltat în alte locuri (în secțiunea generală din Interpretarea viselor), atunci când fac supoziția că starea de liniște psihică a fost tulburată la început de pretențiile imperioase ale trebuințelor interioare. În acest caz, ceea ce a fost gândit (dorit) a fost realizat pur și simplu halucinatoriu, așa cum se întâmplă încă și azi în fiecare noapte cu gândurile noastre din vise.? Abia absența satisfacției așteptate, dezamăgirea, a avut ca urmare faptul că a fost abandonată această încercare de satisfacere pe calea halucinatorie. În locul acesteia, aparatul psihic a trebuit să se decidă să reprezinte relațiile reale ale vieții exterioare și să năzuiască spre o schimbare reală. Astfel, s-a intradus un nou principiu al activității psihice; nu s-a mai reprezentat ceea ce era plăcut, ci ceea ce era real, chiar dacă acesta ar fi putut fi și neplăcut.> Această introducere a principiului realității s-a dovedit un pas cu serioase consecințe. 1. În primul rând, noile cerințe au făcut necesară o serie de adaptări ale aparatului psihic, pe care noi, din cauza unei înțelegeri insuficiente și nesigure, le putem prezenta doar aproximativ. Importanța crescută a realității exterioare a dus și la creșterea importanței organelor de simț îndreptate către acea lume exterioară și către conștiința legată de ea, ce a învățat să sesizeze calitățile senzoriale, altele decât cele de plăcere și neplăcere, până atunci singurele interesante. A fost amenajată o funcție specială, atenția, ce trebuia să investigheze periodic lumea exterioară, pentru ca datele acesteia să fie dinainte cunoscute, în caz că apărea o nevoie interioară presantă. Această activitate iese în întâmpinarea impresiilor date de organele de simț, în loc să le aștepte apariția. În același timp, a fost instituit, probabil, un sistem de indicii, care trebuia să depoziteze rezultatele acestei activități periodice a conștiinței, o parte a ceea ce numim memorie. În locul refulării, ce a eliminat din investire – ca fiind producătoare de neplăcere – o parte a reprezentărilor care apăreau, a venit imparțiala decizie de judecată, ce trebuia să hotărască dacă o anumită reprezentare era falsă sau adevărată, adică dacă era sau nu în armonie cu realitatea, și să decidă aceasta prin comparație cu urmele mnezice ale realității. Descărcarea motorie, care servise în timpul dominației principiului plăcerii la despovărarea aparatului psihic de creșterea de stimuli, conformându-se acestei sarcini prin inervații (mimică, exteriorizări ale afectelor) trimise în interiorul corpului, capătă acum o nouă funcție, căci a fost utilizată la schimbarea practică a realității. Ea se schimbă în acțiune. Reținerea, devenită necesară, a descărcării motorii (a acțiunii) a fost realizată prin procesul de gândire ce s-a elaborat din actul re prezentării. Gândirea a fost prevăzută cu proprietăți ce dau aparatului psihic posibilitatea de a suporta tensiunea crescută a excitației în timpul amânării descărcării. În esență, este o acțiune de probă, cu amânarea unor cantități mai mici de investire, în condițiile cheltuirii (descărcării) minore a acestora. Pentru asta a fost nevoie de o trecere a investirilor liber deplasabile în investiri legate, care s-a realizat prin creșterea nivelului procesului de investire în întregul său. La origine, gândirea a fost probabil inconștientă, în măsura în care s-a ridicat deasupra simplei reprezentări și s-a îndreptat către relațiile între impresiile date de obiecte, dobândind alte calități, perceptibile pentru conștiință abia prin legarea de resturile cuvintelor. 2. O tendință generală a aparatului nostru psihic, care se poate deduce din principiul economic al economisirii cheltuielii, pare să se manifeste în fermitatea fixării pe sursele de plăcere disponibile și în dificultatea renunțării la acestea. Odată cu instituirea principiului realității, s-a desprins un soi de activitate de gândire care a rămas neinfluențată de proba realității și care este supusă doar principiului plăcerii? Aceasta este fantasmarea, care începe deja odată cu jocul copilului și care mai târziu, continuată ca visare diurnă, renunță să se sprijine pe obiecte reale. 3. Înlocuirea principiului plăcerii prin principiul realității, cu consecințele psihice care apar din ea (aici, într-o expunere schematică, formulate într-o singură propoziție), nu se realizează în realitate dintr-odată și simultan pe toată linia. Însă, în timp ce această dezvoltare are loc cu privire la pulsiunile Eului, pulsiunile sexuale se detașează de ele într-o modalitate foarte semnificativă. Pulsiunile sexuale se comportă mai întâi autoerotic, ele își găsesc satisfacția asupra propriului corp și nu ajung, de aceea, în situația frustrării, care a dus forțat la instituirea principiului realității. Când însă, mai târziu, începe la ele procesul de găsire a obiectului, el cunoaște de îndată o lungă întrerupere prin perioada de latență, ce amână dezvoltarea sexuală până la pubertate. Aceste două momente – autoerotismul și perioada de latență – au ca urmare faptul că pulsiunea sexuală e stopată în formarea sa psihică și rămâne mult mai mult sub dominația principiului plăcerii, căruia, în cazul a numeroase persoane, ea nu este niciodată în stare să i se sustragă. Pag. 13 – 17 |