Adevăr Divin
Opere esențiale (vol. 11)
Tehnica psihanalizei
| Publicate acum pentru prima dată în limba română, eseurile dedicate de Freud tehnicii psihanalizei oferă o viziune de ansamblu asupra evoluției modalităților de atingere a inconștientului într-o terapie psihanalitică. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Teme inevitabile ale psihanalizei, cum ar fi interpretarea viselor, psihanaliza sălbatică și dezavantajele ei terapeutice, transferul și dinamica transferului, iubirea de transfer, cu tentațiile și capcanele ei, analiza practicată de nemedici, caracterul terminabil sau interminabil al analizei, sunt abordate de întemeietorul psihanalizei într-o manieră recunoscută pentru profunzime, libertate de spirit și virtuți literare. Cartea se adresează nu numai psihanaliștilor și psihoterapeuților ci și tuturor acelora care doresc să afle de la sursă cum se desfășoară o psihanaliză. |
Cuprins:
Notă asupra ediției |
Fragment:
Psyche este un cuvânt grecesc, ce se traduce în germană prin suflet. Tratamentul psihic se va numi atunci tratament al sufletului. Am putea fi deci de părere că prin aceasta se înțelege tratamentul manifestărilor patologice ale vieții sufletești. Dar nu aceasta este semnificația expresiei. Tratamentul psihic vrea mai curând să însemne tratament pornind de la suflet, tratamentul tulburărilor sufletești sau trupești cu mijloace care acționează imediat și nemijlocit asupra psihicului oamenilor. Un astfel de mijloc este reprezentat în primul rând de cuvânt, și cuvintele sunt și principalul instrument al tratamentului psihic. Profanii vor putea cu greu să conceapă că tulburările patologice ale trupului și sufletului pot să fie înlăturate prin „simplele” cuvinte ale medicului. Ei vor fi de părere că li se cere să creadă în magie. Și nu se vor înșela foarte mult: cuvintele din vorbirea noastră cotidiană nu sunt altceva decât vrăji diluate. Va fi însă necesar să o apucăm pe o altă cale pentru a face înțeles modul în care știința reușește să redea cuvintelor cel puțin o parte din vechea lor forță magică. Chiar și medicii cu studii științifice au învățat abia de curând să aprecieze valoarea tratamentului psihic. Acest lucru se explică ușor dacă ne gândim la cursul pe care l-a urmat dezvoltarea medicinei în ultima jumătate de secol. După o perioadă infertilă, de dependență de așa-zisa filosofie a naturii, medicina a intrat sub influența fericită a științelor naturii. Astfel ea a făcut cele mai mari progrese, în calitate de știință și de artă în același timp, a descoperit structura organismului, bazată pe entități de dimensiuni microscopice (celule), a învățat să înțeleagă din punct de vedere fizic și chimic fiecare dintre realizările vieții (funcții), să deosebească alterările vizibile și palpabile ale părților corpului, consecințe ale diferitelor procese patologice; pe de altă parte, a găsit și semnele prin care procesele maladive care se ascund în profunzime se pot trăda la nivelul vital. Tot ea a mai descoperit un mare număr de stimuli ai bolii și, cu ajutorul noilor cunoștințe, a redus extraordinar de mult pericolul operațiilor grele. Toate aceste procese și descoperiri priveau trupul omului și de aici provine o tendință de judecată incorectă, dar care poate fi ușor înțeleasă: medicii și-au limitat interesul la corporal și au lăsat preocuparea pentru sufletesc filosofilor, pe care îi disprețuiau. Poate că medicina modernă a avut destule prilejuri de a studia incontestabila dependență reciprocă între trupesc și sufletesc, dar niciodată nu a uitat să reprezinte psihicul ca determinat și dependent de fizic. Astfel a fost subliniat faptul că performanțele spiritului sunt legate de existența unui creier normal dezvoltat și suficient de bine hrănit și că ele sunt perturbate de fiecare îmbolnăvire a acestui organ, că introducerea de otrăvuri în sistemul circulator permite crearea unor anumite stări de maladie psihică sau, în mic, că visele celor care dorm pot fi schimbate în funcție de stimulii administrați, în scop de cercetare. Relația dintre trupesc și sufletesc (la animal, ca și la om) este una de reciprocitate, dar cealaltă parte a acestei relații, efectul psihicului asupra corpului, a intrat, în epocile anterioare, prea puțin în grațiile medicilor. Ei păreau a se sfii să acorde o anumită autonomie vieții sufletești, ca și cum astfel ar fi părăsit solul ferm al științei. Această orientare unilaterală a medicinei asupra corpului a suferit treptat o modificare în ultima jumătate de secol, modificare izvorâtă direct din activitatea medicală. Există un număr mare de persoane mai ușor sau mai grav bolnave care, prin tulburările și plângerile lor, pun mari probleme artei medicale. La acestea nu se pot găsi semne vizibile și palpa bile ale procesului patologic, nici în timpul vieții și nici după moarte, în ciuda tuturor progreselor în metodele de investigație ale medicinei științifice. O parte dintre acești bolnavi frapează prin bogăția și multiplicitatea de forme a tabloului clinic: ei nu pot desfășura nicio activitate spirituală, din cauza durerilor de cap sau din pricina lipsei de atenție, îi dor ochii atunci când citesc, picioarele le obosesc atunci când merg, au mereu dureri surde sau sunt adormiți, digestia lor este tulburată de senzații dureroase, de sughiț sau de dureri de stomac, nu ies afară decât cu purgative, nu pot să doarmă etc. Ei pot suferi de toate acestea în același timp sau succesiv, sau numai de unele dintre ele; evident că în toate cazurile este vorba despre aceeași maladie. Adesea semnele bolii sunt schimbătoare, ele trec din una în alta și se înlocuiesc una pe alta; același bolnav care până acum nu era capabil să muncească din pricina durerilor de cap, dar care avea o digestie destul de bună, poate a doua zi să se bucure de un cap pe deplin limpede, dar din acel moment să suporte cu greu cele mai multe dintre alimente. La o schimbare semnificativă în condițiile de viață ale bolnavului, suferințele sale îl părăsesc brusc; el se poate simți perfect în timpul unei călătorii și poate savura fără niciun prejudiciu cele mai diverse mâncăruri: odată întors acasă, el se poate însă limita din nou la lapte acru. La unii dintre acești pacienți, tulburarea – o durere sau o slăbiciune paralizantă – poate să își mute locul din corp, să sară din dreapta, în aceeași zonă, pe stânga. La toți însă se poate observa că semnele suferinței se află foarte clar sub influența emoțiilor, mișcărilor dispoziției, grijilor etc., dar și că ele dispar, că pot face loc unei perfecte stări de sănătate, fără a lăsa urme, chiar după o lungă persistență. Cercetarea medicală a arătat în fine că aceste persoane nu trebuie considerate și nu trebuie tratate ca niște persoane bolnave de stomac sau de ochi etc., ci că la ele este vorba despre o suferință a sistemului nervos în ansamblu. Cercetarea asupra creierului și a nervilor acestor bolnavi nu a putut pune până acum în evidență o alterare palpabilă și unele din trăsăturile tabloului clinic interzic chiar așteptarea de a putea cândva indica astfel de alte rări care ar putea explica maladia. Aceste stări au fost numite nervozitate (neurastenie, isterie) și desemnate ca suferințe „funcționale” ale sistemului nervos. În plus, cercetarea detaliată a creierului (după moartea pacientului) a rămas fără rezultat și la multe suferințe nervoase persistente, și la cele care nu creează decât simptome sufletești (așa-zisele idei obsesionale, idei delirante, nebunia). Medicilor le-a revenit sarcina de a cerceta natura și originea manifestărilor patologice ale acestor bolnavi nervoși sau nevrotici. Astfel s-a descoperit ulterior că, cel puțin la o parte dintre acești bolnavi, semnele suferinței nu provin din nimic altceva decât de la o influență alterantă a vieții lor sufletești asupra corpului lor. Cauza imediată a tulburării trebuie deci căutată în tulburarea sufletească. Care sunt cauzele îndepărtate ale acelei tulburări de care este atins psihicul, care la rândul său acționează perturba tor asupra somaticului – aceasta este altă întrebare și poate fi lăsată deocamdată în afara discuției. Dar știința medicală a găsit aici punctul de legătură în care își poate îndrepta întreaga atenție asupra părții neglijate din relația reciprocă dintre trup și suflet. Numai atunci când studiem patologicul învățăm să înțelegem normalul. Despre influența psihicului asupra corpului se știa dintotdeauna mult din ceea ce numai astăzi se află pus în lumina corectă. Exemplul cel mai uzual de influență a psihicului asupra corpului, care poate fi observat în mod regulat și de către oricine, este oferit de așa-zisa „exprimare a mișcărilor de dispoziție”. Aproape toate stările psihice ale unui om se exprimă în tensiunile și relaxările mușchilor săi faciali, în atitudinea ochilor săi, în culoarea pielii sale, în solicitarea aparatului său fonator și în pozițiile membrelor sale, mai ales ale mâinilor. De cele mai multe ori, aceste modificări corporale acompaniatoare nu îi aduc celui în cauză niciun folos; dimpotrivă, ele stau de obicei în calea intențiilor sale când el vrea să își ascundă procesele psihice de alți oameni, cărora acestea le servesc drept semne demne de încredere pentru a deduce procesele psihice. Ele se bucură de o încredere mai mare decât cea acordată exprimărilor verbale intenționate, emise în același timp. Dacă am putea supune unei cercetări mai exacte un om în timpul anumitor activități psihice, atunci vom afla că alte consecințe somatice ale acestora sunt modificări ale activității cardiace, schimbări de circulație a sângelui în corpul său etc. La anumite stări psihice, pe care le numim „afecte”, participarea corpului este atât de evidentă și de extinsă, încât unii cercetători ai psihicului au fost chiar de părere că natura afectelor constă numai în aceste manifestări somatice ale lor. Toată lumea știe ce schimbări extraordinare apar în ceea ce privește expresia facială, în circulația sangvină, în secreții, în stările de excitație ale mușchilor voluntari, sub influența, de exemplu, a fricii, mâniei, durerii sufletești, a plăcerii sexuale. Mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin sigur stabili te, sunt alte efecte somatice ale afectelor, care nu mai țin de expresia acestora. Stările afective persistente de natură dureroasă sau, cum se spune, „depresivă”, cum sunt părerile de rău, grijile și doliul, distrug alimentarea corpului, provoacă pierderea părului, dispariția grăsimii și alterează patologic pereții vaselor sangvine. Dimpotrivă, sub influența unor stimuli îmbucurători, ai „fericirii”, vedem înflorind întregul corp și persoana poate re câștiga unele dintre semnele distinctive ale tinereții. Afectele mari au evident mult de-a face cu capacitatea de rezistență față de îmbolnăvirea prin molipsire. Un exemplu bun pentru aceasta este dat de medici atunci când spun că tendința de a se îmbolnăvi de maladii de lagăr sau de dizenterie este mult mai importantă la membrii unei armate învinse decât la cel ai unei armate învingătoare. Afectele, și poate exclusiv cele depresive, devin de asemenea destul de frecvent chiar cauze de boală, atât pentru maladii ale sistemului nervos cu alterări evidențiabile anatomic, cât și pentru maladii ale altor organe. De aici se poate presupune că persoana în cauză a posedat dinainte o înclinație către această boală, tendință care fusese până acum inactivă. Stările patologice care s-au instalat deja pot să fie influențate foarte puternic de afecte furtunoase, cel mult în sensul unei înrăutățiri, dar nu lipsesc nici exemple care să ateste că o mare spaimă, un necaz venit dintr-odată pot influența o stare maladivă bine instalată, în sensul ameliorării sau chiar al dispariției sale, printr-o transformare particulară a stării dispoziționale a organismului. Nu există nicio îndoială că în cele din urmă durata vieții poate fi mult scurtată din cauza afectelor depresive, după cum o spaimă puternică, o „jignire” arzătoare sau o mare rușine pot să pună brusc capăt vieții. Ciudat, acest ultim efect poate fi observat, printre altele, și ca efect al unei mari bucurii. Afectele în sens îngust se disting printr-o relație deosebită cu procesele somatice, dar, strict vorbind, toate stările psihice sunt într-o anumită măsură „afective”, chiar și cele pe care ne-am obișnuit să le considerăm „procese de gândire”. Niciunuia dintre ele nu îi lipsește manifestarea corporală și Pag. 12 – 17 |