Tragedia veacurilor

Ellen G. White este scriitoarea cu cele mai multe titluri traduse din istoria literaturii universale. În literatura americană, ea îi întrece pe toți scriitorii, fie ei bărbați sau femei. A scris 40 de cărți și peste 5.000 de articole, iar compilații din manuscrisele sale au dus la publicarea totală a peste 100 de titluri în limba engleză.

Cărțile semnate de Ellen G. White au avut un impact revoluționar pentru milioane de oameni din lumea întreagă în secolul al XX-lea. Un titlu clasic în creștinism, Calea către Hristos (Steps to Christ), a fost tradus în peste 140 de limbi, iar cartea de față, Tragedia veacurilor (The Great Controversy), a fost tradusă în peste 77 de limbi și tipărită în zeci de milioane de exemplare.

Volumul acesta abordează luptele din trecut pentru a scoate în evidență faptele și principiile care vor influența decisiv mersul lumii și evenimentele viitoare. În paginile sale sunt dezvăluite scenele marii lupte dintre adevăr și minciună, înșelăciunile lui Satana și mijloacele prin care i se poate rezista cu succes. Cititorii vor găsi o soluție satisfăcătoare pentru marea problemă a răului și a suferinței și vor descoperi deopotrivă dreptatea și iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influența acestei cărți, oamenii să fie eliberați de puterea Întunericului și să aibă „parte de moștenirea sfinților în lumină”, pentru gloria Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine. pentru noi.

Introducere

1.Distrugerea Ierusalimului

2.Persecuțiile din primele secole

3.O epocă de întuneric spiritual

4.Valdenzii

5.John Wycliffe

6.Hus și leronim

7.Separarea lui Luther de Roma

8.Luther înaintea Dietei

9.Reformatorul elvețian

10.Progresul Reformei în Germania

11.Protestul principilor

12.Reforma în Franța

13.În Țările de Jos și în Scandinavia

14.Reformatorii englezi de mai târziu

15.Biblia și Revoluția Franceză

16.Părinții peregrini

17.Vestitorii dimineții

18.Un reformator american

19.Lumină prin întuneric

20.O mare redeșteptare religioasă

21.O avertizare respinsă

22.Profeții împlinite

23.Ce este Sanctuarul?

24.În Locul Preasfânt

25.Legea imuabilă a lui Dumnezeu

26.O reformă necesară

27.Redeșteptări moderne

28.În fața raportului vieții

29.Originea răului

30.Ostilitatea dintre om și Satana

31.Îngerii lui Dumnezeu și spiritele rele

32.Capcanele lui Satana

33.Prima mare înșelăciune

34.Spiritismul

35.Libertatea de conștiință – în pericol

36.Iminentul conflict

37.Scripturile, apărarea noastră

38.Ultima avertizare

39.Criza finală

40.Eliberarea poporului lui Dumnezeu

41.Devastarea Pământului

42.Sfârșitul marii lupte

43.Apendice

CAPITOLUL 1. DISTRUGEREA IERUSALIMULUI

De pe creasta Muntelui Măslinilor, Iisus privea Ierusalimul. Scena care se desfășura înaintea Lui era plăcută și liniștită. Era timpul Sărbătorii Paștelui și copiii lui Iacov se adunaseră acolo din toate părțile pentru a participa la marea sărbătoare națională. În mijlocul grădinilor, viilor, pe coastele înverzite, presărate cu corturile pelerinilor, se înălțau colinele în terase, palatele impunătoare și fortărețele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Șed ca împărăteasă și nu voi ști ce este tânguire a” (Apocalipsa 18:7). Era la fel de atrăgătoare și de sigură de favoarea Cerului ca atunci când, cu secole în urmă, cântărețul regal psalmodia: „Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ este muntele Sionului..., cetatea marelui Împărat” (Psalmii 48:2). În prim-plan se aflau clădirile mărețe ale Templului. Razele soarelui care apunea luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură și se reflectau pe poarta de aur, pe turn și pe ornamentele acoperișului. Templul, „întruparea frumuseții desăvârșite” (Psalmii 50:2), stătea ca mândrie a națiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea să privească scena aceasta fără un simțământ de bucurie și admirație? Dar mintea lui Iisus era preocupată de cu totul alte gânduri. „Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea” (Luca 19:41). În mijlocul bucuriei generale a intrării triumfale, în timp ce erau fluturate ramuri de palmier, în timp ce osanale vesele trezeau ecourile colinelor și mii de glasuri îl declarau Împărat, Răscumpărătorul lumii era copleșit de o tristețe neașteptată și misterioasă. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel care fusese promis lui Israel, Cel a cărui putere învinsese moartea și îi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi nu din cauza unei întristări obișnuite, ci a unei agonii intense, nestăvilite.

Lacrimile nu erau pentru Sine, deși știa bine calea pe care picioarele Sale urmau s-o urce. Înaintea Lui era Ghetsimani, scena apropiatei Sale agonii. Se vedea și Poarta Oilor, prin care timp de secole fuseseră conduse animalele pentru jertfă și care urma să se deschidă pentru El, când avea să fie adus „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7). Nu departe era Golgota, locul răstignirii. Pe calea pe care Hristos avea să calce curând, urma să cadă groaza unui întuneric dens, în timp ce El trebuia să Se aducă pe Sine jertfă pentru păcat. Cu toate acestea, nu gândul la aceste scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu presimțire a chinului Său supraomenesc întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de oameni din Ierusalim sortiți pieirii, plângea din cauza orbirii și a ne pocăinței celor pe care venise să-i binecuvânteze și să-i salveze.

În fața ochilor Lui se desfășura istoria de peste o mie de ani a favorii deosebite a lui Dumnezeu și a grijii Sale ocrotitoare manifestate față de poporul ales. Acolo era Muntele Moria, unde fiul făgăduinței, o victimă care nu se împotrivise, fusese legat de altar ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo i-a fost confirmat părintelui celor credincioși legământul binecuvântării, glorioasa făgăduință mesianică (Geneza 22:9,16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălțat către cer din aria lui Oman îndepărtaseră sabia îngerului nimicitor (1 Cronici 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului și al mijlocirii Sale pentru oamenii vinovați. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai mult decât orice loc de pe pământ. Domnul „a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui” (Psalmii 132: 13). Acolo, timp de veacuri, sfinții profeți își rostiseră mesajele lor de avertizare. Acolo, preoții își legănaseră cădelnițele, iar norul de tămâie se înălțase, împreună cu rugăciunile închinătorilor, înaintea lui Dumnezeu. Acolo, sângele mieilor înjunghiați fusese oferit zilnic, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Își descoperise prezența în norul de slavă, deasupra tronului milei. Acolo, se sprijinise capătul acelei scări misterioase care unea pământul cu cerul (Geneza 28: 12; Ioan 1:51), acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau și urcau și care deschidea lumii calea către Locul Preasfânt. Dacă Israel, ca popor, ar fi rămas credincios față de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna alesul Domnului (Ieremia 17:21-25). Dar istoria acestui popor favorizat n-a fost decât un raport al apostaziei și al răzvrătirii. El s-a împotrivit harului ceresc, a abuzat de privilegiile lui și a disprețuit ocaziile pe care le-a avut.

Deși israeliții „și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au răs de prorocii Lui” (2 Cronici 36: 16), El S-a manifestat față de ei ca „un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6); în ciuda respingerilor repetate, îndurarea Sa a continuat să insiste pe lângă ei. Cu o iubire mai îndurătoare decât a unui tată pentru fiul său, Dumnezeu le dăduse „din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său” (2 Cronici 36: 15). Când mustrarea, implorarea și certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului. Mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.

Însuși Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Cel care a scos Israelul, ca pe o vie bună, din Egipt (Psalmii 80:8). Mâna Sa îi alungase pe păgâni dinaintea lui. El sădise această vie „pe o câmpie foarte mănoasă” (Isaia 5,1). Grija Sa ocrotitoare o împrejmuise. Slujitorii Săi fuseseră trimiși să o cultive. „Ce aș mai fi putut face viei Mele”, exclamă El, „și n-am făcut?” (Isaia 5:1-4). Deși, când aștepta să facă struguri buni, rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu speranța arzătoare că a dat roade și că, poate, o va salva de la distrugere. Și-a săpat via, a curățat-o și a îngrijit-o. A fost neobosit în eforturile Sale de a salva via pe care El Însuși o sădise.

Timp de trei ani, Domnul luminii și al slavei umblase în mijlocul poporului Său. El „umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei ce erau apăsați de Diavolul”, tămăduind pe cei cu inima zdrobită, eliberându-i pe captivi, redând vederea orbilor, făcându-i pe ologi să meargă și pe cei surzi să audă, curățându-i pe leproși, înviindu-i pe morți și predicându-le săracilor Evanghelia (Faptele 10:38; Luca 4:18; Matei 11:5). Chemarea plină de har le-a fost adresată deopotrivă tuturor: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Deși au răsplătit binele cu rău și iubirea Sa cu ură (Psalmii 109:5), El Și-a urmărit neclintit misiunea plină de îndurare. Cei care au căutat harul Său nu au fost respinși niciodată. Călător fără casă, având zilnic parte de dispreț și de lipsuri, a trăit pentru a sluji nevoilor oamenilor și a le alina durerile, invitându-i să primească darul vieții. Valurile de îndurare, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau într-un torent mai puternic de iubire compătimitoare, fără seamăn. Dar Israel a întors spatele celui mai bun Prieten și singurului său Ajutor. Implorările iubirii Sale fuseseră disprețuite, sfaturile Sale – respinse, avertismentele Sale – luate în râs.

Ceasul speranței și al iertării trecea în grabă, cupa mâniei îndelung amânate a lui Dumnezeu era aproape plină. Norul care se adunase de-a lungul secolelor de apostazie și răzvrătire, încărcat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Singurul care putea să-I salveze de la soarta sa inevitabilă fusese disprețuit, insultat, renegat și curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Golgotei, timpul lui Israel ca popor favorizat și binecuvântat de Dumnezeu urma să se sfârșească. Pierderea chiar și a unui singur suflet este o nenorocire care cântărește infinit mai mult decât câștigurile și comorile lumii întregi; dar, când Hristos privea asupra Ierusalimului, înaintea Lui se afla soarta unei cetăți întregi, a unei națiuni întregi – acea cetate și acea națiune care fuseseră odinioară alese de Dumnezeu, comoara Sa deosebită.

Profeții deplânseseră apostazia lui Israel și dezastrele teribile prin care fuseseră pedepsite păcatele lui. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi ca să-i plângă zi și noapte pe cei uciși ai fiicei poporului său, turma Domnului care era dusă în robie (Ieremia 9: 1; 13: 17). Cât de mare trebuie să fi fost atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea nu ani, ci secole! El îl vedea pe îngerul nimicitor cu sabia ridicată împotriva cetății care fusese atât de mult timp locuința lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul ocupat mai târziu de Titus și armata sa, El privea dincolo de vale, la curțile și porticurile sfinte și, cu ochii întunecați de lacrimi, vedea, într-o perspectivă înspăimântătoare, zidurile înconjurate de oștile străine. Auzea zgomotul pașilor armatelor mărșăluind la război. Auzea glasul mamelor și al copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa ei sfântă și frumoasă, palatele și turnurile ei pradă flăcărilor și, în locul în care stăteau ele odinioară, doar un morman de ruine fumegânde.

Privind de-a lungul secolelor, vedea poporul legământului împrăștiat în toate țările „ca niște naufragiați pe un țărm pustiu”. În această pedeapsă temporară, gata să cadă peste locuitorii Ierusalimului, El vedea doar prima înghițitură din cupa mâniei pe care ei trebuia să o bea până la fund, la judecata finală. Mila divină și iubirea fierbinte și-au găsit expresia în cuvintele îndurerate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” 0, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale și lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Am oprit îngerul dreptății, te-am chemat la pocăință, dar zadarnic. Tu nu i-ai refuzat și nu i-ai respins doar pe slujitori, pe trimiși și pe profeți, ci pe Sfântul lui Israel, Răscumpărătorul tău. Dacă ești distrus, tu singur porți răspunderea. „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața!” (Matei 23:37; Ioan 5:40).

Hristos vedea în Ierusalim simbolul unei lumi împietrite în necredință și răzvrătire, grăbindu-se să primească pedepsele lui Dumnezeu. Nenorocirile omenirii căzute, apăsându-i pe suflet, l-au smuls de pe buze acel strigăt nespus de amar. El vedea istoria păcatului scrisă în mizeria umană, cu lacrimi și sânge. Inima Sa era mișcată de o milă infinită pentru cei nenorociți și îndurerați de pe pământ; ardea de dorința de a-i despovăra pe toți. Dar nici chiar mâna Sa nu putea să întoarcă valul nenorocirilor omenești; numai puțini urmau să caute singurul Izvor de ajutor. El era gata să-Și dea sufletul la moarte pentru a le aduce mântuirea, dar puțini urmau să vină la El ca să aibă viață.

Maiestatea cerului, în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de chin sufletesc! Scena a umplut tot cerul de uimire, iar nouă ne arată păcătoșenia nespus de mare a păcatului, ne arată cât de greu este chiar pentru Puterea Infinită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generația din urmă, Iisus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Marele păcat al iudeilor a fost renegarea lui Hristos; marele păcat al lumii creștine va fi renegarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi disprețuite și nesocotite. Milioane de oameni aflați în robia păcatului, sclavi ai lui Satana, sortiți să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării lor. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!

Cu două zile înainte de Paște, când plecase pentru ultima dată din Templu, după ce denunțase fățărnicia conducătorilor iudei, Hristos a ieșit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor și S-a așezat cu ei pe coasta înverzită care avea vedere spre cetate. S-a uitat încă o dată lung la zidurile, turnurile și palatele ei. A privit încă o dată Templul în splendoarea lui orbitoare – o diademă a frumuseții care încorona muntele cel sfânt.

Cu o mie de ani înainte, psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu față de Israel, care făcuse din Casa lui sfântă locuința Sa: „Cortul Lui este în Salem și locuința Lui, în Sion.” El „a ales seminția lui Iuda, Muntele Sionului, pe care-l iubește. Și-a zidit sfântul locaș ca cerurile de înalt” (Psalmii 76:2; 78:68,69). Primul Templu fusese înălțat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcție au fost făcute prin inspirație divină (1 Cronici 28:12,19). Solomon, cel mai înțelept dintre monarhii lui Israel, a dus la bun sfârșit lucrarea. Templul acesta era cea mai măreață clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin profetul Hagai cu privire la cel de-al doilea Templu: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.” „Voi clătina toate neamurile și Dorința tuturor popoarelor va veni; și voi umple de slavă Casa aceasta, zice Domnul oștirilor” (Hagai 2:9,7, tr. engl. KJV).

După distrugerea lui de către Nebucadnețar, Templul a fost reconstruit, într-o țară pustiită și aproape nelocuită, cu aproape cinci sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viață întreagă. Printre cei întorși, se aflau bătrâni care văzuseră slava Templului lui Solomon și care au plâns la punerea temeliei noii clădiri, deoarece ea urma să fie cu mult inferioară celei dintâi. Sentimentul care predomina este descris de profet cu intensitate: „Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut Casa aceasta în slava ei dintâi? Și cum o vedeți acum? Așa cum este, nu pare ea ca un nimic în ochii voștri?” (Hagai 2:3; Ezra 3: 12) Atunci s-a făcut promisiunea că slava acestei Case de pe urmă trebuia să fie mai mare decât a celei dintâi.

Al doilea Templu însă nu l-a egalat pe primul în măreție; nici nu a fost sfințit prin acele semne vizibile ale prezenței divine care s-au manifestat la primul Templu. Nu a fost nicio manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Niciun nor de slavă nu s-a văzut umplând Sanctuarul nou-înălțat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Șechina nu mai exista între heruvimi, în Locul Preasfânt; chivotul, scaunul harului și tablele

Pag. 12 – 17