Crescându-l pe Cain
Să ocrotim viața emoțională a băieților
Plini de pasiune pentru munca lor și de empatie, din postura de terapeuți specialiști în psihologia băieților, cei doi autori ne oferă în Crescându-l pe Cain un tablou plin de înțelegere și compasiune al băieților în societatea modernă. Această carte ca o scrisoare deschisă atinge cu delicatețe fondul problemei. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
Ce-i face, în multe situații, pe băieții noștri atât de agresivi, lipsiți de considerație, brutali și manipulatori în relațiile cu sexul opus, consumatori de alcool, droguri și senzații tari, teribiliști și orbi la conflictul creat în jurul lor? Sunt acești copii alții decât cei pe care i-am iubit și alintat în pruncia lor? Ce se întâmplă cu fiul ajuns la pubertate? Este la mijloc altceva decât testosteronul? În goana lor către „Marele Imposibil″ – idealul masculin al „bărbatului adevărat″ – copiii noștri pierd pe drum ceva de neprețuit: capacitatea de a se accepta pe ei înșiși. Gabriela DenizDacă iubești un băiat, ai fost un băiat sau îți pasă de băieți și de felul în care aceștia vor deveni bărbați, citește această carte. Kindlon și Thompson echilibrează în mod perfect știința exactă cu istorioare cu tâlc și introspecții captivante și utile reușind să scrie o carte superbă. Edward M. HallowellCartea scrisă de Dan Kindlon și Michael Thompson este, de departe, cea mai bună lucrare pe care am citit-o în materie de cărți adresate părinților de băieți. Crescându-l pe Cain oferă dovezi copleșitoare cu privire la modul în care gestionăm în mod eronat nevoile emoționale ale băieților și în același timp oferă sfaturi care trebuie luate ad litteram de oricine se află în postura de a influența dezvoltarea unui copil. Colorado Springs Independent |
Cuprins:
Prefață la ediția necartonată ... 5 |
Fragment:
CAPITOLUL UNU. DRUMUL PE CARE NU L-AM ALES Deconectarea băieților de viata lor interioară
Un tânăr e atât de puternic, de furios, de sigur și de pierdut. EI are totul dar nu poate folosi nimic din ce are. Thomas Wolfe, Of Time and the RiverLuke, de treisprezece ani, se oprește la ușa cabinetului, oscilând Între a-și scoate șapca de pe cap și a o lăsa la locul ei; și-o scoate și intră în încăpere – cabinetul psihologului școlar. — Intră, Luke. Ia loc în fotoliul cel mare. Fotoliul imens și vechi din piele artificială reușește să-i facă să pară mici până și pe sportivii cel mai bine făcuți de la acest liceu de băieți. Unii băieți se scufundă în fotoliu de parcă speră să se distanțeze de privirea noastră cercetătoare; alții stau țepeni pe margine, arătând clar că nu se simt comod în postura delicată de a privi înăuntrul lor. În munca noastră cu băieții din școli și la cabinetele noastre particulare, vedem tot timpul acest gen de limbaj al trupului. Mai toți băieții își abordează emoțiile cu același grad de stânjeneală, fie scufundându-se În profunzimile lor, fie stând țepeni la granița sentimentelor care amenință să-i copleșească. Luke e „un copil bun”. Cântă la tobă în fanfara școlii și are note bunicele, deși au cam scăzut în ultima vreme. La școală nu face parte din gașca popularilor, dar are prieteni. Nu face parte nici din gașca sportivilor și, în general, stă departe de ei. Deci ce-l aduce aici? În ultimele luni, Luke a devenit din ce în ce mai sarcastic și mai posac și, mai ales, certăreț cu tatăl lui. Cu câteva seri în urmă, îngrijorați cu privire la notele sale, părinții nu i-au permis să participe la o activitate extrașcolară opțională. Luke a făcut o criză de nervi. A fugit nervos în camera lui. A trântit ușile. A dat cu piciorul în perete până când a făcut o gaură. Mama lui a fost uimită de accesul de violență, iar tatăl lui era vânăt de furie, dar l-au lăsat În pace să se calmeze singur. A doua zi dimineața, tatăl său a plecat devreme la serviciu; Luke avea o durere de cap și a rămas acasă, iar mama lui a sunat la școală să vadă dacă știe cineva ce îl macină pe Luke. Consilierul lui Luke a sugerat o vizită la cabinetul de terapie. Acum suntem amândoi aici și Luke e atât emoționat cât și furios de ideea de a discuta despre lucrurile astea, dar mai ales despre sentimentele lui. S-a trântit cât mai pe spate și s-a așezat într-o rână. Parcă are un semn cu INTRAREA INTERZISÃ agățat de el. Notele în scădere și agresivitate a crescută de acasă – mai ales ieșirea aceea violentă – sunt semne dare de îngrijorare pentru toată lumea, numai pentru Luke, nu. — Sunt bine, spune el sfidător, în timp ce ochii îi fulgeră de furie din cauză că a fost trimis aici. În timp ce vorbim, îi adresez o serie de întrebări despre viața lui: despre situația de la școală, despre muzică, despre prieteni, despre familie. Răspunsurile îi sunt tăioase, precaute și îmbufnate, punctate de ridicări din umeri și o expresie împietrită pe față care e menită să Împiedice conversația să treacă dincolo de granița ei superficială. Luke nu are o explicație pentru comportamentul lui recent și, deși e de acord cu jumătate de gură că i-ar fi de ajutor să vorbească despre sentimentele lui, se sfiește s-o facă. — Trebuie doar să învăț mai mult, spune el, mutând discuția pe notele lui. N-am nevoie de ajutor. Nu sunt nebun, spune el. Părinții mei sunt ăla cu probleme. Dar noi ne aflăm aici ca să discutăm despre sentimentele lui Luke. Îmi oferă o evaluare sinceră și superficială a vieții lui de acasă și de la școală: sora lui de 8 ani e o idioată. Fratele lui mai mare e un nesimțit. Tatăl lui, un om de afaceri, nu prea dă pe acasă – pleacă devreme și vine târziu acasă în majoritatea timpului. Mama lui ÎI tratează ca pe un copil de cinci ani și îl freacă la melodie cu tot felul de Întrebări. Și, deși are prieteni și îi plac câțiva profesori, în majoritatea timpului, școala e nașpa. Cam atât despre el. — În legătură cu noaptea trecută. Criza aceea și gaura din peretele din dormitor. Cred că ai fost destul de furios ca să faci asta, nu? Luke pare prudent, chiar un pic speriat. Ridică din umeri. – Arăți trist. Te simți trist? Luke își coboară iute privirea și În ochi i se adună lacrimile. E limpede că suferă, dar suferința e mascată de duritatea din voce. — Nu știu. Poate, cred. — Hai să vedem dacă ne putem da seama care sunt motivele pentru care te simți așa de rău. Fiecare băiat cu probleme are povestea lui, dar poveștile lor au aceeași temă comună – cea a ignorării și a izolării emoționale. În fiecare zi încercăm să ne conectăm cu băieți ca Luke, care sunt lipsiți de experiență în ceea ce privește subtilitățile și exprimarea limbajului emoțional și amenințați de complexitatea emoțiilor lor. Când le cerem să se deschidă în fața noastră, cei mai mulți dintre ei, la fel ca și Luke, reacționează cu același răspuns de tipul „luptă sau fugi” pe care îl are toată lumea în situații amenințătoare. Vedem băieți care, speriați sau întristați de cicăleala familiei, trăiesc acele sentimente doar sub formă de furie crescândă sau dorința iritată ca toată lumea „să-i lase naibii în pace”. Rușinați de problemele de la școală sau răniți de critici, ei fie se exteriorizează prin comportament agresiv, fie se interiorizează de tot. Lumea unui băiat e plină de contradicții, iar părinții nu știu, de cele mai multe ori, cum să ofere ajutor. O mamă întreabă cum poate oferi sfaturi înțelepte fiului ei de opt ani când sfatul ei de „a folosi cuvinte” în loc de agresivitate fizică îl face ținta abuzurilor și a tachinărilor din partea colegilor. O alta vrea să știe cum poate să comunice cu fiul ei ursuz de unsprezece ani când acesta respinge orice încercare a ei de a face conversație: „totul e o ceartă acum – ne certăm mai mult decât vorbim – și chiar dacă știu că îl deranjează ceva, el nu vrea să vorbească despre sentimentele lui – e la fel ca soțul meu”. Un tată întreabă cum ar trebui el să-l ajute pe fiul său adolescent când băiatul „pur și simplu nu ascultă” și are o atitudine vădit ostilă. Un băiat tânjește după conectare, dar în același timp simte nevoia de a se îndepărta și asta dă naștere unei dualități emoționale. Conflictul acesta dintre nevoia de conectare și dorința de independență își găsește diverse expresii pe măsură ce băiatul crește. Dar, indiferent de vârsta lor, cei mai mulți băieți sunt slab pregătiți pentru provocările de pe drumul spre maturitatea emoțională sănătoasă. Indiferent de rolul jucat de biologie (rol care nu este deloc clar) în felul în care băieții sunt diferiți, din punct de vedere al caracterului, de fete, în modul de exprimare a emoțiilor, acele diferențe sunt amplificate de o cultură care sprijină dezvoltarea emoțională la fete și o descurajează la băieți. Noțiunile stereotipe despre duritatea masculină îi neagă unui băiat emoțiile și îl lipsește de posibilitatea de a-și dezvolta o gamă completă de resurse emoționale. Noi numim acest proces, cel în care un băiat este îndepărtat de lumea lui interioară, educația emoțională improprie a băieților. Este o îndepărtare de atașamentul, de înțelegerea și de exprimarea emoțională sănătoasă și îi afectează și pe cei mai mici dintre băieți, care învață repede, de exemplu, că trebuie să-și ascundă sentimentele și să-și înghită temerile. Astfel, băieții rămân să gestioneze conflictele, necazurile și schimbările din viața lor cu un repertoriu limitat de emoții. Imaginați-vă că dacă în cutia voastră de unelte ați avea doar un ciocan, n-ar fi o problemă atât timp cât toate echipamentele funcționează bine sau au nevoie doar de reparații făcute cu ciocanul. Dar pe măsură ce reparațiile devin mai complexe, limitările ciocanului devin destul de evidente. Alfabefizarea emoțională. Educație versus ignoranță Dacă îi adresezi unui băiat întrebarea „Și cum te-ai simțit după ce ți s-a întâmplat asta?”, cel mai des nu va ști cum să răspundă. În schimb, va vorbi despre ce a făcut sau ce planuri are pentru a rezolva problema. Unii băieți nici nu cunosc termenii necesari pentru sentimentele lor – trist, furios sau rușinat, de exemplu. O mare parte din munca noastră cu băieții și bărbații constă în a-i ajuta să își înțeleagă viața emoțională și să-și dezvolte un vocabular de emoții. Începem prin a-i ajuta să-și lămurească ceea ce simt ei și ceea ce simt ceilalți – să le recunoască, să le numească și să învețe de unde vin. Încercăm să îi alfabetizăm emoțional – să aibă capacitatea de a citi și de a-și înțelege propriile emoții și pe cele ale altora. Acest proces seamănă cu cel în care înveți să citești. Mai întâi trebuie să stăpânim literele și sunetele alfabetului, apoi să ne folosim aceste cunoștințe pentru a descifra cuvinte și propoziții. Pe măsură ce începem să înțelegem și să apreciem gânduri din ce în ce mai complexe, devenim capabili să comunicăm mai eficient cu alții. În cele din urmă, cititul ne conectează cu o lume mai largă, dincolo de a noastră, o lume de experiențe și idei. În același mod, alfabetizarea emoțională implică recunoașterea și percepția emoțiilor noastre, și apoi folosirea acestei capacități pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și pe ceilalți. Învățăm să apreciem complexitatea emoțională a vieții și aceasta ne îmbunătățește toate relațiile din viața profesională și personală și ne ajută să întărim legăturile care ne fac viața mai bună. Prima dată ne alfabetizăm emoțional învățând să identificăm și să numim emoțiile pe care le simțim; apoi, învățăm să recunoaștem conținutul emoțional din voce și din expresiile feței sau din limbajul trupului; în al treilea rând, învățăm să înțelegem situațiile sau reacțiile care produc stări emoționale’. Cu aceasta ne referim la faptul că devenim conștienți de legătura dintre pierdere și tristețe, dintre frustrare și furie sau dintre amenințările la adresa mândriei sau a știm ei de sine și teamă. În experiența noastră cu familiile, am descoperit că majoritatea fetelor primesc de la o vârstă fragedă multe încurajări să fie conștiente de emoțiile lor – să reflecteze la sentimentele lor, să și le exprime și să răspundă la sentimentele altora. Mulți băieți nu primesc tipul acesta de încurajări și analfabetismul lor emoțional se vede de la o vârstă mică, atunci când se poartă cu o nepăsare evidentă față de sentimentele celor de acasă, de la școală sau de la locul de joacă. Mamele sunt deseori șocate de ferocitatea mâniei de care dau dovadă băiețeii, fiii lor de patru sau cinci ani care le țipă în față, le strigă porecle urâte sau chiar încearcă să le lovească. Una dintre cel mai des întâlnite nemulțumiri e că băieții sunt agresivi și par nepăsători. Am auzit aceeași nemulțumire și de la profesori în vârstă care sunt uimiți de intensitatea furiei băieților și de agitația din clase. Mult prea des, adulții scuză acest comportament punându-l pe seama unei „imaturități” nevinovate, de parcă maturitatea va sosi într-o zi – precum pubertatea – ca să-i transforme viața emoțională a băiatului. Dar nu le facem nicio favoare băieților ignorându-le absența fundamentală a conștienței. Ignoranța emoțională a băieților îi afectează în mod evident pe ceilalți, dar îi costă foarte scump și pe ei înșiși. Lipsindu-i o educație emoțională, un băiat se confruntă cu presiunea adolescenței și cu acea cultură a cruzimii uluitoare perpetuată În grupurile de egali folosind singura atitudine pe care a învățat-o și a exersat-o – și despre care știe că e acceptabilă din punct de vedere social – răspunsurile tipice „bărbătești” de furie, agresivitate și interiorizare a emoțiilor. Când am început să lucrăm cu băieții și să vorbim despre ei, o mare parte din sarcina noastră era să convingem părinții și cadrele didactice sceptice să accepte și ei adevărurile pe care noi le afișaserăm în anii de experiență ca terapeuți: că băieții suferă profund ca urmare a educației emoționale distructive pe care societatea noastră le-o impune, că mulți dintre ei sunt în criză și că toți au nevoie de ajutor. Poate din cauza faptului că bărbații se bucură de atât de multă putere și prestigiu în societate, există tendința de a-i vedea pe băieți ca pe simboluri ale succesului viitor și de a diminua importanța problemelor pe care le-ar putea avea în copilărie. Există tendința de a presupune că un băiat e descurcăreț, încrezător și reușește orice, nu că are emoții și nevoi. Oamenii văd deseori la băieți semne de forță acolo unde ele nu există și ignoră adesea dovezi copleșitoare ale suferinței lor. Audiența noastră nu mai e așa de sceptică acum. Schimbările ar fi mai încurajatoare dacă nu ar veni ca urmare a evenimentelor tragice care le-au provocat într-un timp așa de scurt. Masacrele sau alte acte violente comise de adolescenți tulburați din punct de vedere emoțional au întărit vigilența publicului și au dat naștere unor discuții largi pe tema „problemei băieților” din școlile și comunitățile din America. Statisticile susțin ferm situația. Aproximativ 95 la sută dintre omorurile juvenile sunt comise de băieți. Băieții sunt făptașii în patru din cinci infracțiuni care sfârșesc la tribunalul de minori. Ei sunt vinovați de aproape nouă din zece încălcări ale legilor privind alcoolul și drogurile. Sinuciderea e a treia în topul cauzelor decesului băieților în adolescența mijlocie și târzie (accidentele și omorurile ocupând primul și al doilea loc). Marea majoritate a sinuciderilor „reușite” sunt comise de băieți. În Pag. 19 – 25 |