Jnana Yoga

În Jnana-Yoga, Swami Vivekananda expune esența filosofici Vedanta – acea înțelepciune pe care o găsim în Vede, în Upanișade și în Bhagavad Gita, prezentată însă într-o manieră modernă. Profunzimea viziunii sale spirituale, elocvența însuflețită și adânca simpatie pentru întreaga umanitate radiază în această carte și oferă inspirație pentru toți căutătorii spirituali.

NECESITATEA RELIGIEI ... 5
ADEVÃRATA NATURÃ A OMULUI ... 18
MAYA ȘI ILUZIA ... 38
MAYA ȘI EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DUMNEZEU ... 56
MAYA ȘI LIBERTATEA ... 70
ABSOLUTUL ȘI MANIFESTAREA ... 82
DUMNEZEU ÎN FIECARE LUCRU ... 98
REALIZAREA ... 110
UNITATE ÎN DIVERSITATE ... 131
LIBERTATEA SUFLETULUII ... 146
COSMOSUL/MACROCOSMOSUL ... l6l
COSMOSUL/MICROCOSMOSUL ... 171
NEMURIREA ... 186
ATMAN ... 199
ATMAN: SCLAVIA ȘI LIBERTATEA SA ... 216
OMUL REAL ȘI CEL APARENT ... 225

Capitolul 1

NECESIT A TEA RELIGIEI

Dintre toate forțele care au lucrat și lucrează încă pentru a modela destinele speciei umane, este cert că niciuna nu s-a dovedit mai puternică decât cea care se manifestă prin religie. Toate organizațiile sociale sunt animate discret de această putere specială, din care derivă cel mai puternic factor de coeziune ce a acționat vreodată în sânul comunităților umane. Este evident pentru toată lumea că, deseori, legăturile de ordin religios s-au dovedit a fi mai puternice decât cele rasiale, regionale, sau chiar ereditare. Este binecunoscut faptul că oamenii care se închină la același Dumnezeu și cred în aceeași religie s-au ajutat reciproc mai mult și mai constant decât cei cu aceeași origine, sau chiar decât frații.

Au existat varii tentative de a descoperi începuturile religiei. în toate vechile religii de care avem cunoștință astăzi se afirmă că ele sunt, toate, supranaturale, că nu sunt, ca să zicem așa, rodul creierului omenesc, provenind de undeva din afara lui.

Două sunt teoriile care au dobândit oarecare credit în fața specialiștilor moderni. Una ține de spiritul teoriei religiei, cealaltă de evoluția ideii de Infinit. O tabără susține că ideile de ordin religios provin din cultul strămoșilor; cealaltă, că religia provine din personificarea puterilor naturii. Omul dorește să păstreze vie amintirea rudelor decedate și este convins că ele trăiesc chiar dacă trupul a putrezit. El vrea să le aducă de mâncare și, într-un anume sens, să le venereze. De aici s-a dezvoltat ceea ce numim „religie”.

Studiind vechile religii ale egiptenilor, babilonienilor, chinezilor și multor altor etnii din America și de aui rea, putem depista indicii dare ale faptului că acest cult al strămoșilor a constituit începuturile religiei. în Egiptul antic, sufletul a fost conceput ca un dublu. Fiecare corp omenesc conținea în el o altă ființă. foarte asemănătoare; iar când omul murea, acest dublu ieșea din trup și continua să trăiască. însă viața acestui dublu se prelungea numai atâta vreme cât trupul defunctului rămânea intact. Iată de ce egiptenii aveau atâta grijă să păstreze corpul nevătămat. Acesta este motivul pentru care au construit acele imense piramide unde păstrau corpurile. Căci, dacă oricare parte a corpului exterior era vătămată, dublul ar fi fost și el vătămat în același fel. Este limpede că aici avem de-a face cu un cult al strămoșilor.

Ideea dublului apare, puțin diferită, și la vechii babilonieni. Dublul și-a pierdut orice simțământ de iubire; el îi înfricoșa pe cei vii pentru a-i da de mâncare și de băut și pentru a-l ajuta în diverse moduri. El și-a pierdut chiar și sentimentele avute față de proprii copii și de soție, Găsim urme ale acestui cult al strămoșilor și la vechii hinduși. Se poate spune că și în China antică, baza religiei a constituit-o cultul strămoșilor, cult ce înrâurește încă întreg cuprinsul acestei țări uriașe. De fapt, singura religie despre care putem spune că înflorește în China este cultul strămoșilor. Acesta pare să fie un argument solid în favoarea teoriei potrivit căreia în cultul strămoșilor se regăsesc începuturile religiei.

Pe de altă parte, există specialiști care, studiind vechile texte indo-europene, demonstrează că religia provine din cultul naturii. Deși găsim dovezi ale cultului strămoșilor pretutindeni în India, cele mai vechi texte nu îl amintesc defel. În Rig- Veda Sambită, cel mai vechi text indo-european, nu găsim nicio consemnare a sa. Specialiștii moderni consideră că acolo se vorbește despre cultul naturii. Mintea omenească pare a se strădui să tragă cu ochiul în spatele scenei. Zorile, seara, uraganul, copleșitoarele și mărețele forțe ale naturii, frumusețile ei, au provocat mintea omenească, făcând-o să aspire a pătrunde dincolo de aparențe, pentru a înțelege câte ceva despre toate acestea. Pe parcursul acestor strădanii, oamenii au înzestrat respectivele fenomene cu atribute personale, dându-le suflete și corpuri, uneori minunate, alteori transcendente. Cu fiecare asemenea tentativă, aceste fenomene devin simple abstracțiuni, personificate sau nu. Tot așa stau lucrurile și la vechii greci; întreaga lor mitologie nu reprezintă decât un cult abstractizat al naturii. Situația este similară la vechii germani, la scandinavi și la toate celelalte neamuri indo-europene. Astfel, se aduce un argument solid în favoarea tezei potrivit căreia religia își are originile în personificarea forțelor naturii.

Deși par contradictorii, aceste două concepții pot fi reconciliate în baza unui al treilea punct de vedere care, după opinia mea, reprezintă veritabilul germene al religiei și pe care propun să-I numim efortul de a depăși limitările simțurilor. Când omul merge să caute spiritele propriilor strămoși, adică, spiritele morților, el dorește să întrezărească ce se va întâmpla după ce trupul putrezește. Tot astfel, când el dorește să înțeleagă puterea care acționează în spatele copleșitoarelor fenomene ale naturii.

În oricare dintre aceste cazuri, un lucru e sigur: faptul că el dorește să depășească limitările simțurilor. El nu poate fi satisfăcut cu ceea ce îi oferă simțurile sale, dorind să meargă dincolo de ele. Nu avem nevoie de o explicație misterioasă. Mi se pare cât se poate de firesc ca primele rudimente ale religiei să vină prin intermediul viselor. Este posibil ca ideea nemuririi să-i fi venit prima oară omului prin intermediul viselor. Nu este visul o stare întru totul minunată? După cum știm, copiii și oamenii lipsiți de educație nu consideră starea somnului cu vise foarte diferită de starea de veghe. Ce poate fi mai firesc decât faptul că, până și în somn, când corpul pare a fi mort, mintea își continuă activitățile ei sofisticate, potrivit unei logici naturale? De ce să ne mirăm dacă oamenii vor conchide imediat că, în clipa când trupul dispare pentru totdeauna, activitățile acestea vor continua?

În opinia mea, supranaturalul își găsește astfel o explicație mult mai firească, prin intermediul ideii de vis, mintea omenească evoluând spre concepții din ce în ce mai înalte. Desigur, cu timpul, marea majoritate a oamenilor a ajuns la concluzia că aceste vise nu se verifică în starea lor de veghe și că în timpul somnului cu vise omul nu are experiențe noi, ci recapitulează, pur și simplu, experiențele din starea de veghe.

Dar, până să se ajungă aici, căutarea începuse, o căutare lăuntrică, omul epurat de pasiuni continuând să investigheze tot mai profund diferitele etape ale mentalului, descoperind niveluri superioare atât stării de veghe, cât și somnului cu vise. Regăsim această stare de conștiință în toate religiile organizate ale lumii sub numele de „extaz” sau „inspirație”. Se spune despre profeții și mesagerii care au fondat religiile organizate că au avut acces la stări de conștiință ce nu erau nici veghe, nici somn, în care au avut contact direct cu o nouă serie de realități legate de ceea ce se numește tărâmul spiritului. Acolo, ei au realizat anumite lucruri într-o manieră mult mai intensă decât realizăm noi lucrurile în starea noastră de veghe.

Să luăm ca exemplu religia brahmanilor. Se spune că Vedele au fost scrise de rishi. Acești rishi au fost niște înțelepți care au realizat natura profundă a lucrurilor. Definiția exactă a cuvântului sanscrit rishi este Văzător al Mantrelor – al gândurilor transmise în imnurile vedice. Acești oameni declarau că au realizat, că au simțit – dacă se poate folosi acest cuvânt când ne referim la cele suprasensibile – anumite lucruri, lucruri pe care, apoi, le-au consemnat. Regăsim același tip de adevăr exprimat atât la evrei, cât și la creștini.

Buddhiștii aparținând școlii de sud constituie o excepție. Ne putem pune următoarea întrebare: Dacă buddhiștii nu cred în existența vreunui Dumnezeu sau a sufletului, cum este posibil ca religia lor să provină dintr-o stare de existență suprasensibilă? Răspunsul este că până și buddhiștii recunosc o lege morală eternă, iar această lege morală nu a fost dedusă pe cale rațională, în accepțiunea curentă a termenului, ci Buddha a descoperit-o într-o stare de conștiință suprasensibilă. Cei care au studiat viața lui Buddha, chiar așa cum ne este ea înfățișată succint în minunatul poem Lumina Asiei, își amintesc, poate, că Buddha este prezentat stând sub arborele Bo până când a atins o stare de conștiință suprasensibilă. Toate învățăturile sale provin de aici, nu dintr-o cunoaștere de ordin intelectual.

Astfel, toate religiile afirmă un lucru cutremurător: că, în anumite momente, mintea omenească depășește nu doar limitările simțurilor, dar și puterea rațiunii. Atunci, ia contact direct cu realități care ar fi rămas inaccesibile atât simțurilor, cât și rațiunii. Aceste realități constituie baza tuturor religiilor lumii. Desigur, avem dreptul să ne îndoim de aceste realități, de a le supune testului rațiunii. Totuși, religiile care există pe pământ acordă minții omenești această putere specială de a transcende limitările simțurilor și ale rațiunii, realitatea respectivei puteri fiind, din punctul de vedere al religiei, dincolo de orice îndoială.

Pe lângă necesitatea de a ști exact în ce măsură sunt adevărate lucrurile afirmate de către religii, altă problemă caracteristică tuturor religiilor este tocmai faptul că ni se prezintă numai abstracțiuni, spre deosebire de descoperirile concrete din domeniul fizicii, de pildă. În toate religiile puternic instituționalizate, ni se propune cea mai pură Abstracție a Unității, fie sub forma unei Prezențe Abstrase, ca o ființă Atotputernică, ca o Personalitate Abstractă numită Dumnezeu, ca Lege Morală, sau sub forma unei Esențe Abstracte care este subiacentă tuturor existențelor.

În epoca modernă au existat, de asemenea, tentative de a propovădui religia fără a recurge la stări de conștiință suprasensibile, însă ele nu au făcut decât să preia vechile abstracțiuni și să le dea nume diferite, precum „Lege Morală”, „Unitatea Ideală” și așa mai departe, demonstrând astfel că aceste abstracțiuni nu-și au originea în simțuri. Nimeni dintre noi nu a văzut încă o „Ființă Umană Ideală”, cu toate că ni se spune să credem în așa ceva. Nimeni dintre noi nu a văzut pe cineva care să corespundă întru totul idealului de perfecțiune umană. Totuși, nu putem progresa fără acest ideal.

Astfel, un fapt este evident în toate aceste religii diferite, anume că există o Unitate Ideală Abstractă, care ni se propune sub forma unei Persoane, a unei Ființe Impersonale, a unei Legi, a unei Prezențe sau a unei Esențe. Ne străduim mereu să ne ridicăm la înălțimea acestui ideal. Fiecare ființă umană, oricine ar fi și oriunde s-ar afla, are un ideal al puterii infinite. Fiecare ființă umană are un ideal al plăcerii infinite. Cele mai multe dintre lucrările din jurul nostru, activitățile pe care le vedem desfășurându-se pretutindeni se datorează efortului de a atinge acest ideal al puterii sau plăcerii infinite.

Însă există unii oameni care descoperă repede că, deși se străduiesc să dobândească puterea infinită, aceasta nu poate fi atinsă prin intermediul simțurilor. Ei descoperă destul de rapid că acea plăcere infinită nu poate fi obținută prin simțuri, sau, cu alte cuvinte, că simțurile și corpul sunt prea limitate pentru a exprima infinitul. Este imposibil să manifești Infinitul prin finit și, mai devreme sau mai târziu, omul ajunge să renunțe la încercarea de a exprima Infinitul prin finit. Această renunțare, această abandonare a tentativei constituie fundalul oricărei etici, Renunțarea este temelia însăși pe care se ridică eșafodajul eticii. Nu s-a propovăduit niciodată vreun cod etic care să nu aibă la bază renunțarea.

Etica spune întotdeauna: „Nu eu, ci Tu”. Deviza ei este: „Nu sinele, ci non-sinele”. Ideile deșarte ale individualismului, de care se agață omul în tentativa de a găsi acea Putere Infinită sau Plăcere Infinită prin intermediul simțurilor, trebuie să fie abandonate – spun legile eticii. Trebuie să te lași pe tine însuți la urmă și pe ceilalți înaintea ta. Simțurile spun „Eu mai întâi”. Etica spune: „Trebuie să mă las pe mine la urmă”. Astfel, toate codurile etice sunt întemeiate pe această renunțare; distrugere, nu construcție a individului în plan material. Infinitul căutat nu-și va găsi niciodată expresia în planul material, așa ceva fiind imposibil și de neconceput.

Așadar omul trebuie să renunțe la planul material și să se înalțe spre alte sfere pentru a căuta o expresie mai profundă a acelui Infinit. Astfel sunt formulate diversele legi etice, care au toate o singură idee centrală – veșnica negare de sine. Completa anihilare de sine este idealul eticii. Oamenii sunt stupefiați dacă li se cere să nu se gândească la individualitățile lor, părând foarte înspăimântați de perspectiva pierderii a ceea ce ei numesc „individualitate”. În același timp, astfel de oameni vor afirma justețea celor mai înalte idealuri etice, negândindu-se nicio clipă la faptul că ținta, țelul și ideea centrală a oricărei etici este distrugerea, iar nu consolidarea individului.

Standardele utilitariste nu pot explica relațiile de ordin etic dintre oameni, căci, în primul rând, legile etice nu pot fi derivate din considerente de utilitate. Fără ceea ce se numește legitimarea de tip supranatural, sau, așa cum prefer să îi spun, fără percepția planului suprasensibil, nu poate exista etică. Fără efortul către Infinit, nu poate exista ideal. Orice sistem tare vrea să-i încătușeze pe oameni în limitele propriilor lor societăți este incapabil să găsească o explicație a legilor etice ale umanității. Utilitaristul vrea să renunțe la efortul către Infinit, la tentativa de atingere a planului Suprasensibil, ca la ceva irealizabil și absurd, și, în același timp, ne cere să aderăm la principiile eticii și să acționăm spre binele societății. De ce să facem asta?

Facerea de bine are doar o importanță secundară. Noi trebuie să avem un ideal. Etica nu este un scop în sine, ci mijlocul de a atinge scopul. Dacă scopul nu există, de ce să respectăm

Pag. 5 – 11