Istoria francmasonilor

Misterioși depozitari ai legii sacre, ai spiritului Evangheliei și, în același timp, ai științelor cultivare de filosofii antichității, francmasonii au implantat civilizația și cunoașterea adevăratului Dumnezeu la popoarele cele mai primitive, cot la cot cu Biserica. Ei sunt cei care, în evul mediu, au împânzit Europa cu monumente religioase, cu catedrale și au întreținut gustul pentru artă, în mijlocul unei epoci obscure și ignorante.

CAPITOLUL I

Ce este Francmasoneria?

CAPITOLUL II

Inițierea

CAPITOLUL III

Asemănări între inițierile egiptenilor, evreilor și creștinilor și cele ale masonilor

CAPITOLUL IV

Alegoriile misterelor egiptene, iudeo-creștine și masonice moderne

CAPITOLUL V

Asemănări între ornamentele, decorurile și simbolurile egiptene, iudaice, creștine și masonice

CAPITOLUL VI

Secrete. Semne de recunoaștere. Parole. Doctrine asemănătoare în religiile egipteană, iudaică, masonică și creștină

CAPITOLUL VII

Scurt istoric al legendei lui Hiram Adonhiram sau Adoram, arhitect al Templului lui Solomon

CAPITOLUL VIII

Masoneria adonhiramită. Cum trebuie să se comporte un mason în Lojă

CAPITOLUL IX

Deschiderea Lojei la primirea în gradul de ucenic

CAPITOLUL X

Loja banchetului masonic

CAPITOLUL XI

Loja calfelor. Al doilea grad masonic

CAPITOLUL XII

Loja maeștrilor, Al treilea grad masonic

CAPITOLUL XIII

Maestrul Perfect – al patrulea grad masonic

CAPITOLUL XIV

Masoneria în Italia

CAPITOLUL XV

Mișcarea carbonarilor

CAPITOLUL XVI

Masoneria în nordul Europei

CAPITOLUL XVII

Masoneria în Germania

CAPITOLUL XVIII

Masoneria în Danemarca

CAPITOLUL XIX

Masoneria în Elveția

CAPITOLUL xx

Masoneria în Polonia, în Suedia și în Rusia

CAPITOLUL XXI

Masoneria în Anglia

CAPITOLUL XXII

Masoneria în America

CAPITOLUL XXIII

Masoneria în Portugalia

CAPITOLUL XXIV

Masoneria în Spania

CAPITOLUL xxv

Masoneria în Franța

CAPITOLUL XXVI

Despre Ordinul Templierilor moderni

CAPITOLUL XXVII

Sărbătorile mas onice

CAPITOLUL XXVIII

Ceremoniile masonice

CAPITOLUL XXIX

Despre un proiect de reformă menit să prevină abuzurile Masoneriei

CAPITOLUL XXX

Francmasoneria condamnată de bulele suveranilor pontifi

CAPITOLUL I

CE ESTE FRANCMASONERIA?

Aceasta este întrebarea principală a tuturor cărților ce tratează acest subiect și la care nu există alt răspuns decât cel care se oferă îndeobște: este o societate de bărbați, reuniți în scopul de a practica toate virtuțile, de a exercita la scară universală iubirea față de semeni și de a se întrajutora reciproc în cazul grelelor încercări ale vieții. Originea acestei societăți se pierde în negura vremii, dar, dacă este să ne gândim la formalitățile neschimbate ce sunt utilizate și astăzi în cazul neofiților, atunci când sunt primiți în sânul societății, vom recunoaște aici asemănări cu formalitățile folosite de sacerdoții păgâni în cadrul ceremoniilor de inițiere, din templele lor, fapt ce ne face să credem că India și, în mod special, Egiptul reprezintă adevăratul leagăn originar al masoneriei.

Este dificil să stabilim cu o mai mare precizie epoca apariției masoneriei, nu putem face decât estimări. Numeroși masoni, puțin cunoscători în această privință, dar extrem de doritori să ridice prestigiul ordinului lor, legându-l în acest scop de evenimente cât se poate de îndepărtate în timp, nu au ezitat să emită teorii cât se poate de fanteziste cu privire la originea Ordinului. Unii au atribuit această origine biblicului Noe, fără îndoială pentru că el a construit o Arcă, ceea ce, în treacăt fie spus, le-ar da mai degrabă dreptul dulgherilor să-l revendice; alții cred că este mai rezonabil să plaseze înființarea masoneriei pe vremea înălțării Turnului Babel, la care, cel puțin, au fost folosite materiale de construcție, de zidărie; dar și construirea piramidelor în Egipt este văzută ca o posibilă dată de înființare a companiilor de meseriași.

Însă faptul istoric cărora cei mai mulți îi acordă onoarea de a sta la baza înființării acestei instituții este tragica istorie a celebrului arhitect care a fost însărcinat cu dirijarea lucrărilor la Templul lui Solomon. Vom oferi aici, în toată simplitate a ei nativă, această legendă emoționantă a morții marelui artist; încercările prin care masonii trebuie să treacă pentru a ajunge la gradul de maestru sunt o comemorare a acestei povești. Totuși, oricare ar fi fost adevărul – ca să nu vorbim decât despre motivele ce ar fi putut, în principiu, să-i determine pe oameni să înființeze o asemenea societate –, trebuie să ne gândim că lucrul acesta s-a întâmplat pentru ca ei să reziste mai bine în fața pericolului unor persecuții de amploare. Persecuțiile pe care le-a suferit religia catolică în primele două secole ale existenței ei ar explica și justifica această necesitate, mult mai mult poate decât orice altă circumstanță, în raport cu francmasonii.

A te aduna în secret în locuri ascunse, chiar în subterane, pentru a celebra în comun sfintele mistere, a constituit o datorie pentru toți creștinii din noua Biserică. Nevoia de a îndepărta privirile indiscrete ale păgânilor, care i-ar fi putut denunța autorităților, le-a inspirat în mod natural creștinilor ideea de a inventa cuvinte, atingeri și semne speciale, cu ajutorul cărora să se poată recunoaște întotdeauna între ei. Un semn fățiș, cum ar fi cel al crucii, nu le putea garanta siguranța, căci dușmanii lor puteau și ei să se folosească de cruce și să treacă drept creștini. Cuvintele sacre, parolele, atingerile, semnele de care se folosesc și astăzi francmasoni! Pentru a se recunoaște oriunde în lume aparțin în mod evident sacrelor afilieri din acele glorioase dar funeste epoci. Este mai mult decât probabil că acestea sunt exact cele de care se serveau pentru a putea intra în biserici, în vremea în care se adunau credincioșii, nu numai pentru a se ruga, dar și pentru a se sfătui asupra tuturor chestiunilor ce interesau comunitatea. Din această perspectivă, francmasonii nu ar fi altceva decât succesorii direcți și neîntrerupți ai mărturisitorilor și martirilor creștinismului adevărat, așa cum se prezenta el într-un timp apropiat de cel al fondatorilor acestei religii. Ei reprezentau, prin felul lor propriu de a fi și modul în care se comportau între ei, creștinii acelei epoci atât de fecunde în acte de eroism, în devotament și în virtute.

Fiind alăturați însăși evoluției religiei, ei s-au răspândit, ca și ea, pe toată suprafața pământului. Misterioși depozitari ai legii sacre, ai spiritului Evangheliei și, în același timp, ai științelor cultivate de filosofii antichității, francmasonii au implantat civilizația și cunoașterea adevăratului Dumnezeu la popoarele cele mai primitive, cot la cot cu Biserica. Ei sunt cei care, în evul mediu, au împânzit Europa cu monumente religioase, cu catedrale și au întreținut gustul pentru artă, în mijlocul unei epoci obscure și ignorante. Nu există oraș unde să nu fi fost ridicat vreunul dintre aceste edificii prin grija lor, sub conducerea lor, la care să nu fi lucrat chiar cu propriile mâini, atât ca arhitecți, cât și ca simpli muncitori. Ba, mai mult, dacă vom consulta istoria arhitecturii civile, vom descoperi dovezi extrem de numeroase ale legăturilor intime între mulți Părinți ai Bisericii și episcopi cu vechii masoni; între secolele al cinceea și al paisprezecelea, aceste exemple nu sunt deloc rare. In Germania, Boemia, Elveția, Țările de Jos, putem număra o sută patru arhitecți, cea mai mare parte episcopi și constructori ai propriilor mănăstiri.

Membrii acestor societăți numeroase, asociați cu clerul, se numeau francmasoni; maeștrii masoni și muncitorii se numeau Magistrici lapicides, sau Magistri fabricae, iar arhitecții, Rectores fabricae. Membrii se recunoșteau între ei prin anumite semne și se iubeau cu dragoste fraternă; locul în care un maestru își primea confrații, fie pentru acceptarea unui novice, fie pentru a se sfătui asupra problemelor societății, fie, în sfârșit, pentru a discuta planurile unui edificiu ce urma să fie înălțat, se numea Lojă; marelui maestru al unei Loje capitale îi erau afiliate mai multe Loje. Totuși, documentul cel mai vechi pe care-l avem despre francmasoni este ritul de York; el conține șaisprezece articole regulamentare ale societății și poartă ca dată anul 926, după ce danezii au distrus bisericile și mânăstirile din Anglia. Adelstan, care domnea în acele vremuri și care a fost autorul acestui regulament, a adus mai mulți arhitecți din Franța și i-a numit supraveghetori ai acestor lucrări. Acești masoni arhitecți au adus cu ei detaliile uzanțelor și regulamentelor masonilor, pe care le păstraseră încă de pe vremea romanilor. Prințul Edwin, fratele monarhului englez, le-a adăugat acestor titluri pe cele ale maeștrilor masoni englezi și străini și, cu ajutorul titulaturilor autentice, fie în greacă, latină, franceză sau în alte limbi, a redactat această constituție, zisă din York, pentru a reglementa lucrările și datoriile pe care masonii le aveau de îndeplinit.

În Germania, vechea fraternitate a masonilor prospera, iar la Strasbourg era prezidată de episcopul Wernher, în anu11013, epocă în care s-a pus piatra de temelie a celebrei catedrale din acest oraș. Această fraternitate din Strasbourg, încă și astăzi modelul tuturor lojelor Orient ale Europei prin puritatea doctrinelor sale și prin acordul ceremoniilor cu misterele primitive, a elaborat statute pentru toate lojele masonice din Germania.

Reminiscența sau nomenclatura științelor cultivate de egipteni, de gnostici și de cabaliști, care au fost aduse în Europa de către cruciați, nu a fost profesată în adunările secrete; nu s-a păstrat decât numele lor, sau, dacă erau uneori comunicate, acest lucru se făcea în mare secret si doar unui număr restrâns de aleși. În ordinele superioare, se comemorau științele chimiei și mineralogiei, care îi ajutau pe arhitecți să se perfecționeze. Cu ajutorul secretului transmis pe cale orală, această comunicare a slujit pentru păstrarea dogmelor și a științelor tradiționale, al căror scop era perfecționarea speciei umane. Tocmai în acest scop s-au înființat astăzi riturile filosofice care se aplică în templele lor, pentru a dezvolta teze morale folositoare fericirii umanității. Nu ezit să plasez în fruntea acestor loje pe cea a Trinosofilor din Paris, căci am avut ocazia să le apreciez vederile și părerile.

Foarte curând, masonilor practicanți li s-a adăugat o pleiadă de savanți și de oameni de rang înalt; aceștia au fost deosebiți de primii cu titlul de liberi sau francs, care este echivalentul termenului de adepți. Apoi, pe nesimțite, s-a operat o separație între practicanți și speculativi, nume ce se acordă de obicei celor străini de practicarea materială a artelor. Acești speculativi s-au ocupat după aceea, în exclusivitate, de reformele sociale, continuând să-i ajute pe cei dezmoșteniți de soartă. Dar aceste reforme i-au îndepărtat pentru totdeauna de curtea de la Roma care, raportând totul la unitate, s-a temut ca toate aceste diverse sisteme să nu semene sămânță de dezbinare în lume, în ciuda bunelor intenții ale masonilor de a instaura pacea și armonia. Motivele de teamă ale Sfântului Scaun nu sunt lipsite de temei, întrucât mulți dintre masoni au dat teribile lovituri autorității Bisericii. În Germania, ros acrucienii și Valentin Andreae; în Anglia, Asmole, Bacon și alții au înălțat stindarde sub care s-au adunat toți cei care se opune au doctrinelor Bisericii romano-catolice. Fără îndoială că aceste acțiuni au constituit singura cauză a severităților Sfântului Scaun contra masoneriei; severități care nu ar fi avut nicicând loc dacă acești reprezentanți pomeniți mai sus ar fi primit în sânul organizațiilor lor doar creștini catolici, așa cum erau de altfel toți masonii practicanți despre care am vorbit.

De aceea nu trebuie să-i catalogăm drept masoni perfecți decât pe cei care își interzic să comenteze, în lojele lor, dogmele politice și religioase. Doar acestea sunt adevăratele loje ce pot, în realitate, să se pună în slujba cauzei umanității și civilizației. Numărul acestora din urmă, din fericire, este încă foarte mare si tinde să devină si mai mare pe zi ce trece.

CAPITOLUL II

INIȚIEREA

Inițierea în mistere a fost întâlnită la toate popoarele civilizate, la toate religiile și s-a propagat din secol în secol, până astăzi. Pausanius, care era un inițiat, ne asigură de faptul că Misterele de la Eleusis îl îndreptau pe om spre practicarea pietății. Aristotel spune că inițierea este cea mai prețioasă dintre toate instituțiile religioase. Cicero, relatând despre morala inițierii în visul lui Scipio, spunea că este vorba despre respectul acordat divinității, despre dogma nemuririi sufletului. Acel vis conține descrierea spectacolului ce însoțea inițierea, cât și explicarea principiilor religioase și morale care li se predicau neofiților,

Părinții Bisericii, mulți dintre ei inițiați în mistere, au păreri diferite asupra acestui subiect; cauza acestor păreri diferite este ușor de ghicit, din următorul motiv: atunci când, la rândul ei, religia păgână a început să fie persecutată, adevărata doctrină a inițierii a devenit, cu timpul, un mister de drept și de fapt, atât pentru cei inițiați, cât și pentru inițiatori. Cu excepția învățăturilor despre virtute și pietate, s-a uitat complet care era rostul inițierii și nu s-a reținut decât forma materială a acestui proces, fapt ce-i făcea demni de dispreț pe inițiatori, în ochii anumitor Părinți ai Bisericii.

Sfântul Clement din Alexandria, el însuși inițiat în mistere ridiculiza comemorarea unui Bachus sfârtecat în bucăți, fiert într-o oală și apoi prăjit la proțap. Însă lucrul acesta semnifica faptul că zeul respectiv îi învățase pe oameni procedeul gătirii cărnii pe care, până atunci, oamenii aveau obiceiul s-o mănânce crudă. Și mai târziu, în timp, Sfinții Părinți ignorau esența misterelor și priveau ceremoniile vechilor inițieri ca fiind ceva nerușinat și absurd.

Legenda lui Iosif (Geneza, XLI) dovedește că evreii adoptaseră dogmele religioase ale egiptenilor, cât și inițierile acestora, cu multă vreme înainte de Moise. Este surprinzător faptul că autorii care s-au ocupat de problematică nu au dat atenție acestui text. Fără a ne ocupa prea tare de aventurile acestui fiu al lui Iacob, pe care evreii îl privesc ca pe unul dintre profeții lor, trebuie să spunem că el era favoritul faraonului și administratorul palatului său și a fost făcut nobil, atribuindu-se un colier de aur și un inel. Cunoaștem faptul că, în opinia egiptenilor, străinii erau socotiți a fi necurați și că, abia după ce erau supuși nenumăratelor încercări, erau primiți în sânul ordinului și admiși la inițiere, fapt care-i situa la rangul de cetățeni; dar Iosif, după cum stă scris în Geneză, a luat-o de soție pe Asenath, fiica marelui preot din Heliopolis și guvernator al Onului; se știe, din cazuri precedente, că doar inițierea îi putea oferi lui Iosif o asemenea soartă. Acest patriarh i-a avut de la Asenath pe Manase și Efraim, părinții celui de al doisprezecelea trib al lui Israel. Conform faptelor, suntem nevoiți să tragem concluzia că și Asenath era inițiată și preoteasă, căci toate progeniturile unui mare preot trebuiau să profeseze riturile părinților lor; prin acest fapt și descendenții, adică Manase și Efraim, trebuiau să fie inițiați în cultul din Heliopolis, adică în cultul soarelui.

Există mitologi care pretind că Isis, Osiris, Horus, Uranus, Jupiter, zeii și semizeii egipteni, greci și orientali, au fost prinți și eroi civilizatori ai umanității, cărora oamenii le-au adus prinosul lor de recunoștință, povestind despre locurile

Pag. 5 – 11