Doctorița Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic se apropie. Netezindu-și sprâncenele stufoase, scoase din buzunar un mic reportofon și i-1 arătă colegei sale. Aceasta încuviință tăcut și se întoarse spre pacient.
- Domnule Langdon, când ați sosit, în seara asta, bâiguiați ceva iar și iar;
întoarse privirea spre doctorul Marconi, iar acesta ridică reportofonul și apăsă un buton. Înregistrarea începu să se deruleze, iar Langdon își auzi propria voce împleticită, murmurând la nesfârșit aceleași cuvinte: „Ve... sorry. Ve... sorry..."
- Am impresia, spuse doctorița, că spuneați: „îmi pare foarte rău. îmi pare foarte rău".
Langdon încuviință, cu toate că nu-și amintea nimic.
Doctorița Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă.
- Aveți idee de ce ați fi spus așa ceva? Vă pare rău pentru ceva anume?
Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale memoriei sale,
Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. Duhoarea morții îi reveni în nări.
Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleși... pericol nu doar pentru el... ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Mușchii i se încordară, iar Langdon încercă să se ridice în capul oaselor.
Doctorița Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forțându-1 să se așeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, care se apropie de o măsuță alăturată și începu să prepare ceva.
Doctorița Brooks se aplecă asupra lui Langdon și-i spuse în șoaptă:
- Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă mențineți pulsul la un ritm scăzut. Fără mișcări. Fără emoții. Stați liniștit și odihniți-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va reveni treptat.
Celălalt medic se întoarse ținând în mână o seringă pe care i-o întinse doctoriței. Aceasta injectă conținutul în perfuzia lui Langdon.
- Un sedativ ușor, care să vă liniștească, îi explică ea, și să vă mai atenueze durerea. Vă veți face bine, adăugă, ridicându-se să plece. încercați să dormiți. Dacă aveți nevoie de ceva, apăsați butonul de lângă pat.
Apoi stinse lumina și ieși din salon, împreună cu medicul bărbos.
În întuneric, Langdon simți sedativul inundându-i organismul aproape instantaneu, trăgându-1 înapoi, în hăul acela adânc din care ieșise, încercă să se opună, să țină ochii deschiși în bezna salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit și greu ca betonul.
Răsucindu-se puțin, ajunse din nou cu fața spre fereastră. Becurile din salon fuseseră stinse și, în geamul întunecat, propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile orașului, în depărtare.
Printre siluetele cupolelor și ale fleșelor, o fațadă cu aer regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare fortăreață din piatră, cu un parapet cu creneluri în V și un turn înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, transformându-se într-un bastion masiv.
Langdon se ridică brusc în șezut și durerea îi explodă în cap. Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, își fixă privirea asupra turnului.
Cunoștea bine structura aceea medievală.
Era unică în lume.
Din păcate, se afla la șapte mii de kilometri distanță de Massachusetts.
Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via Torregalli, o femeie vânjoasă coborî cu o mișcare ușoară de pe motocicleta ei BMW și porni la pas, cu intensitatea unei pantere ce-și pândește prada.
Privirea îi era pătrunzătoare. Părul tuns scurt și pieptănat cu țepi i se reliefa pe gulerul ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist.
Femeia își verifică arma cu amortizor și ridică privirea spre fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră. Cu câteva ore în urmă, misiunea ei inițială o luase razna.
„Uguitul unei singure turturele a schimbat totul."
Iar acum, venise aici pentru a remedia situația… |
Adevăr Divin
