Provocarea anti-gravitației

De mai bine de 15 ani propovăduiesc eliberarea oamenilor de gravitație. Convingerea mea este că vom dispune mâine de mașini grație cărora vom străbate liniștea spațiilor necuprinse "Pascaliene" cu viteze mult superioare vitezei luminii. Mâine, fantastica energie a spațiului, liberă de orice aspect colateral poluant, îi va reda Pământului nostru starea edenică din Geneză, iar omului - stăpânirea controlată a naturii.

Multe somități științifice consideră că această carte definește bazele procedeelor posibile care permit, în lumina cunoștințelor noastre actuale în domeniul fizicii, rezolvarea logică a problemei stăpânirii "arhimedice" a forței de atracție gravitațională, care este de peste un miliard de ori mai mare decât energia atomică. Energia va fi atunci distribuită fără nici o limitare și fără poluare. Pe de altă parte, se va deschide și calea către explorarea lumilor și a relațiilor cu ceilalți locuitori ai Cosmosului.

Cred într-adevăr că dezvoltarea intelectuală și morală ar trebui să urmeze în mod logic, în pofida aparentei sale rămâneri în urmă, progresului științific, descotorosindu-l pe homo sapiens de instinctele sale animalice, belicoase, primitive. Atunci, evoluția noastră ar putea tinde către o eră de pace universală.

Introducere ... 7

Anti-gravitația - cheie a infinitului cosmic ... 9

Istoricul ideilor referitoare la gravitație ... 13

Anti-gravitația 1957 ... 49

Anti-gravitația 1967 ... 79

Anti-gravitația 1972 ... 143

Anti-gravitația – cheie a infinitului cosmic

De mai bine de 15 ani propovăduiesc eliberarea oamenilor de gravitație. Convingerea mea este că vom dispune mâine de mașini grație cărora vom străbate liniștea spatiilor necuprinse „Pascaliene” cu viteze mult superioare vitezei luminii. Mâine, fantastica energie a spațiului, liberă de orice aspect colateral poluant îi va reda Pământului nostru starea edenică din Geneză, iar omului – stăpânirea controlată a naturii.

Am niște prieteni care au reușit să pună la punct, în 1968, un model, atât cantitativ cât și calitativ, de articulare a evenimentelor istorice. Un astfel de proces permite localizarea și chiar pre-localizarea temporală a inovațiilor fundamentale ale omenirii. Unele dintre rezultatele ce pot fi generate cu ajutorul acestui model arată că o autentică fundamentare teoretică a forțelor gravitaționale ar trebui să devină cunoscută în perioada 1973-1974 și că stăpânirea gravitației de către omenire va fi realizată practic (și cunoscută) către 1982-1984.

Am studiat încă din 1916 aceste probleme, într-o perioadă în care starea cunoștințelor în domeniul electronicii și al fizicii era în plină evoluție. Încă de atunci, am considerat că singura forță capabilă să ne elibereze de gravitație era forța centrifugă, antagonista naturală a forței . de atracție centripete. Această forță, materializată prin reacțiile unui giroscop, avea să mă conducă, după cum vom vedea de-a lungul acestei lucrări, la proiectarea TORULUI ASTRONAUTIC, înainte ca inginerul Emile Drouet (cu care aveam să colaborez) să lanseze această idee în presă. Între timp, am realizat alte experiențe, menite să facă asimetrice rezultantele centrifuge ale unui volant în mișcare de rotație rapidă, prin aplicarea de câmpuri electrice sau magnetice, sau a unei combinații de astfel de câmpuri, asupra unui semi-sector sferic; ca rezultat, în 1921 am reușit să obțin ridicarea electronică de la sol a unui disc material. Întrucât teoriile mecanice și fizice’ din acea vreme nu-mi permiteau să interpretez corect această experiență, am decis să concep bazele unei noi fizici a câmpurilor și a timpului, întemeiată pe prezența unui mediu energetic. Această concepție este opusă celei a lui Einstein, care este o reprezentare relativistă a unui spațiu vid, dar deformat. Întotdeauna am considerat că teoria Relativității Generale era bazată pe prea multe ipoteze fundamentale ideologice și nu pe realități fizice. De altfel, în 1973, fizicienii care nu se mulțumesc să accepte ideile la modă se detașează de această teorie.

Astfel, prin intuiție și cu ajutorul unor calcule, aveam să-mi confirm ideea că spațiul, departe de a fi vid, este un mediu energetic anizotrop. Într-adevăr, întrucât energia are greutate – fiind formată din elemente simultan materiale și ondulatorii, fotonii – ne putem imagina că aceștia din urmă alcătuiesc o textură care ar putea fi asemănată cu cea a spațiului aerian circumterestru. Devine deci posibil să transpunem în acest mediu, mutatis mutandiss, tehnicile aeronautice cunoscute sau aflate încă în curs de definitivare.

Știind că primul om care s-a ridicat de la sol prin mijloace proprii a folosit aerul cald pentru a se înălța (cu alte cuvinte, a reușit aceasta grație unei diferențe de densitate la un volum egal), era suficient să facem o gaură în câmpul energetic pentru a obține un efect arhimedic degravitativ.

Totodată, dacă gaura produsă în aer nu pare să influențeze inerția aerostatului, există anumite considerații precise care par a demonstra că gaura realizată în energia spațială poate suprima această inerție, ceea ce ne permite să ne gândim la propulsarea unor aparate de zbor degravitate și lipsite de inerție la niște viteze fantastice. Vom vedea de altfel că, în funcție de relația lui de Broglie C2 = C’C”, și din momentul în care recunoaștem anizotropia și anizobaria spațiului, viteza unei particule trebuie să tindă la infinit atunci când viteza undei sale însoțitoare tinde spre 0, așa cum este cazul într-un spațiu golit de energie, deci fără suport pentru unde.

Din această cauză, o bună parte a Fizicii trebuie reformată, și în special astronomia dimensională, ceea ce în mod evident va fi foarte dureros pentru astronomi.

În sfârșit, diverse considerații relative la particulogeneză și la compararea densităților respective ale particulelor și a spațiului m-au condus la examinarea următorului fapt: dacă protonul (care reprezintă o condensare a energiei spațiale) este greu, atunci electronul (care este o
expansiune a acestei energii) trebuie să se afle în stare de anti-gravitație naturală, cel puțin în câmpul terestru, ceea ce ar putea explica existența centurilor lui Van Allens, locul de întâlnire al electronilor care au scăpat de efectele coulombiene protonice. De aici, pentru a conchide că un gaz de electroni reprezintă omologul, în câmpul de gravitație terestră, al hidrogen ului din atmosfera aeriană, nu mai rămâne de făcut decât un pas, care de altfel a fost confirmat de multe experiențe.

Pe de altă parte, multe alte tehnici (cum ar fi aplicarea a ceea ce am numit efectul Magnus electromagnetic sau turbina anti-gravitațională) fiind utilizate ca propulsoare poli-direcționale, dispunem încă de pe acum de toate elementele care permit realizarea pe planeta noastră a unor aparate asemănătoare, din punct de vedere al morfologiei sau al dinamicii lor cinetice, cu OZN-urile, rămase până în ziua de azi foarte misterioase.

În sfârșit, ni se deschide perspectiva stăpânirii fantasticei energii a spațiului, al cărei gradient este de aproximativ 1027 Jouli / cmg, energie pe lângă care puterea fuziunii nucleare este derizorie (de 10.000 de miliarde de ori mai mică). De altfel, în ‚această privință aș provoca uimirea multor atomiști, confirmându-le că ei de fapt o folosesc deja fără să-și dea seama. Într-adevăr, energia de legătură, a cărei natură ei o ignoră, nu este în definitiv decât energie spațială refulată prin cavitație în momentul reacțiilor de combinări nucleare prin fuziune, pierderea de masă atomică constatată neputând fi înțeleasă decât printr-un efect arhimedic demasificant.

Omul devine, astfel, capabil să se măsoare cu puterea extratereștrilor, și rămâne să sperăm că acest lucru nu va da naștere unor șocuri titanice, după cum se pare că s-a întâmplat deja în alte ceruri, dacă ne luăm după legende.

Să sperăm, însă, că evoluția inteligenței ne va aduce serenitatea și nu distrugerea care, din cât se pare, ne este promisă pentru sfârșitul veacurilor.

Iar când spun sfârșitul veacurilor nu mă refer numai la epopeea noastră terestră, căci timpul – creație matematică și simplu operator menit să ajute omul să înțeleagă fenomenele fizice – nu există nicăieri în sine!

Universul, la fel ca și inteligența supremă din spațiul PSI, a existat dintotdeauna și nu va avea sfârșit, dar pentru omul care se naște, trăiește și moare, și care vede în fiecare zi Soarele răsărind și apunând, ideea de timp nu poate fi concepută decât ca cea a unor veșnice reînceputuri în sânul eternității imuabile.

ISTORICUL IDEILOR REFERITOARE LA GRAVITAȚIE

În secolul premergător erei noastre, Plutarh se exprima deja în următorii termeni: „Luna nu poate să cadă pe Pământ din cauza mișcării sale și a ritmului revoluției sale, la fel cum obiectele puse în praștie sunt împiedicate să cadă de mișcarea lor circulară.”

Un mileniu și jumătate mai târziu, Kepler crede că, atunci când își descriu orbitele, planetele sunt alternativ atrase și respinse de către Soare. El crede că forțe asemănătoare se exercită în întregul Univers și descrie gravitația ca o ,,Afecțiune mutuală între corpurile care tind spre uniune sau conjuncție, și care are o natură asemănătoare magnetismului”.

În 1666, pe vremea lui Descartes, autorul celebrei teorii a turbioanelor, Borelli, un profesor de matematică din Pisa, reia ideea lui Plutarh: „De vreme ce o planetă nu se depărtează de fapt de Soare, trebuie să existe vreo forță care o atrage spre el.”

La aceeași dată, Hooke susține aceeași opinie: „Orbita circulară sau eliptică se explică printr-o proprietate atractivă a corpului plasat în centru, prin care el se străduiește în mod continuu să atragă la el corpul celest”. Câțiva ani mai târziu, el formulează o teorie aproape completă a
mecanicii celeste, cu cele trei principii ale Gravitației Universale:

De altfel, între timp și Newton descoperise, la rândul lui, această relație care l-a făcut celebru; iată ce scrie Newton:

„În 1666 am început să mă gândesc că forța gravitațională se exercită la nivelul orbitei Lunii și al legilor lui Kepler referitoare la perioadele mișcărilor de revoluție ale planetelor. Am dedus că forțele care le mențin pe acestea pe orbitele lor trebuiau să fie în același raport ca și pătratul distanței lor față de centrele în jurul cărora se rotesc.”

În 1684, Hooke, Halley și Wren, ajungând cu toții la aceleași concluzii, îl consultă pe Newton pentru a afla dacă legea implică orbite eliptice, iar Newton răspunde afirmativ.

În urma unor experiențe și a unor calcule, el demonstrează în 1685 că totul se petrece „ca și cum” toată materia terestră ar fi adunată în centru.

Astfel, la sfârșitul secolului al XVII-lea, marea lege a atracției universale este bine definită:

„Corpurile se atrag direct proporțional cu masele lor și invers proporțional cu pătratele distanțelor dintre ele.”

Astfel, această formulă îi permite lui LEVERRIER să descopere planeta NEPTUN și să determine, grație balanței de torsiune, constanta K a atracției universale, și anume:

K = 6,67 ‚X 10-8 CGS

Totul rămâne a cartezian, deci conform logicii tradiționale (Timp absolut – Simultaneitate – Spațiu absolut Euclidian – Conservare a masei – Compunere a vitezelor), când celebra experiență a lui MICHELSON seamănă panica printre fizicieni, datorită faptului că ea arată că lumina posedă o viteză identică în’ toate sensurile de-a lungul traiectoriei sale, fie că se îndreaptă spre Soare sau în sens invers.

Se pare, într-adevăr, că există o contradicție insurmontabilă, dacă am considera că spațiul traversat este fix sau antrenat de către Planetă, datorită fenomenului de aberație” .

Toate principiile fizicii sunt bulversate, timpul și spațiul pierzându-și caracterul lor absolut, iar simultaneitatea depinzând de observatori. Masa crește cu viteza și energia are o masă, deci este grea.

În această perioadă, Einstein dezvoltă teoria sa a relativității restrânse, bazată pe un postulat:

„Viteza’ luminii este aceeași în toate direcțiile și această viteză este o limită a tuturor viteze lor posibile din univers”.

Subliniez că este vorba despre un postulat!

După Einstein, legea atracției se deduce din proprietățile spațiului-timp, mai precis din faptul că el posedă trei plus una dimensiuni.

Prezența materiei curbează spațiul ca o bilă grea așezată pe o membrană elastică întinsă la orizontală.

Potrivit acestei imagini, o minge ușoară în mișcare ar avea o traiectorie rectilinie, dar deformarea datorată bilei grele creează o pâlnie în jurul căreia mingea cea ușoară începe să se învârtă.

Așadar, pentru Einstein nu există atracție, ci o simplă deformare a mediului, iar legea lui Newton devine:

„Într-un câmp gravitațional, linia de Univers este o geodă.” Ajungem, astfel, la formularea a 10 ecuații cu 10 necunoscute și dintre acești patru termeni există un A = 1/ R2 care face să apară o forță de respingere corectoare a atracției, ceea ce pare evident în schema relativistă.

Diferența dintre cele două legi depinde de raportul V / C al vitezei unei particule sau a unei planete față de viteza luminii.

Deși trebuie să recunoaștem că pe atunci, adică în jurul anului 1925, faptele păreau să dea dreptate acestor opinii, multe concluzii la care se ajunsese sunt supuse la ora actuală multor critici și se pare că această teorie este condamnată să-și piardă, cu timpul, toată gloria științifică, inițial atât de strălucitoare.

Vom consacra de altfel un întreg capitol demontării teoriei lui Einstein, ceea ce nu înseamnă că mini mizăm geniul său matematic, pentru a arăta că ea provine dintr-o gravă eroare de interpretare a experienței lui Michelson, ea însăși datorată unei concepții eronate despre constituția fizică a spațiului cosmic.

Desigur, corecția adusă legii lui Newton de către ecuațiile relativiste nu este deloc neglijabilă, dar ea rămâne insuficientă și, astfel, înglobează indubitabile anomalii, cum ar fi oscilațiile gravitaționale ale stelelor duble și, mai ales, ciudatele reacții ale pendulului lui Maurice Allais în momentul precis al unei eclipse lunisolare.

În afara anomaliilor de rotație a planului de oscilație, care contrariază experiențele lui Foucault, în momentul unei eclipse apare o rotație a acestui plan cu 13° exact în momentul în care Luna se interpune între Pământ și Soare, el revenind la punctul inițial atunci când conjuncția ia sfârșit.

Această anomalie demonstrează un efect de ecran pentru gravitație, ceea ce ne obligă să admitem că legile lui Newton și Einstein nu sunt riguroase.

Pag. 9 – 15