Cu pelerinul rus pe calea rugăciunii lui Iisus

Numele oamenilor pe care le veți întâlni în carte (oameni ce caută să dea un sens vieții lor) nu sunt dezvăluite în cartea ”Pelerinul rus” dar, pentru a ușura înțelegerea faptelor povestite, personajele au primit câte un nume și este povestită viața lor în urma întâlnirii cu pelerinul.

Precuvântare

Cum l-am cunoscut pe pelerinul rus

1.  Povestea lui Ivan

2.  Interludiu al lui Alexei

3.  Povestea lui Serghei

4.  Povestea lui Dmitri

5.  Povestea lui Afanasi

6.  Povestea lui Igor

7.  Povestea Anisiei

8.  Povestea lui Varahiil

Povestiri religioase
Cei doi frați

Fratele Ion Mutu
Rugăciunea

Manuscrisul

Să ne rugăm cât mai mult, cât mai des

La părintele Agatopod (despre post, rugăciune, spovedanie, binecuvântare, frică, mândrie)

ADDENDA

Cum să săvârșim rugăciunea lui Iisus

Din înțelepciunea Bătrâniior purtători-de-Dumnezeu ce au viețuit pe meleagurile noastre. Despre Rugăciunea lui Iisus

1.  Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (c. 1700 - 1767)

2.  Sfântul Paisie de la Neamț (Velicikovski) (1722 - 1794)

3.  Sfântul Iosif de la Văratec (t1828)

4.  Părintele Dumitru Stăniloae (1903 - 1993)

5. Ieroschimonahul Dionisie Ignat (1909 - 2004)

6.  Arhimandritul Cleopa Ilie (1912 - 1998)

7.  Arhimandritul Sofian Boghiu (1912 - 2002)

Cum l-am cunoscut pe pelerinul rus

1. Povestea lui Ivan

Pentru că mulți dintre cei care veți citi aceste rânduri vă veți simți văduviți de câteva lămuriri, cred eu, trebuincioase pătrunderii în lumea noastră, mă simt dator să iau povara editorului pe umerii mei.

Sunt încredințat că ați auzit de pelerinul rus. Dacă se întâmplă să nu fi auzit încă, veți afla de la mine acum. Dar de ce spun „pelerinul rus”, de parcă Marea noastră Rusie (aflată, iată, aproape în pragul celui de-al douăzecilea veac) nu ar fi plină de pelerini? Foarte adevărat, însă, cel puțin după cunoștințele mele, unul singur din această tagmă a scris o carte, și nu orice carte... Se numește ,,Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus”, însă iubitorii de lectură duhovnicească o numesc, simplu, „Pelerinul rus”. Peregrinând cu mult folos, multe roade frumoase a cules, și pe atât de multe semințe bune a sădit în sufletele oamenilor.

Bun, acum ați aflat, măcar în parte, cine este pelerinul rus.

Acum poate vă întrebați – și pe bună dreptate, zic eu – ce rost mai are cartea pe care acum o aveți în față, dacă mărturiile pelerinului rus au fost scrise deja. Nu mi s-a spus nici mie, dar am câteva bănuieli... Nu vă voi dezvălui aceste presupuneri, căci nu mă îndoiesc de priceperea frățiilor voastre în a cuprinde înțelesurile ei...

Poate vă întrebați de ce sunt tocmai eu cel care își spune povestea cel dintâi. Respectabilul nostru editor, inspirat de Dumnezeu, a hotărât ca ordinea în care noi, personajele principale ale acestei cărți, povestim întâmplările care ne-au mișcat lăuntric, să fie aceeași cu ordinea în care apărem în cartea pelerinului. Cât despre mine și Serghei, pentru că noi apărearn în același timp, era cu anevoie a da întâietate unuia dintre noi.

Luminat s-a arătat și de data aceasta editorul, căci a ales să scrie primul cel mai înaintat în ani dintre noi. Așa că i-am cerut iertare lui Serghei și iată-mă în fața voastră. Acum o să-mi suflec mânecile până la cot și o să mă pun pe treabă. Stați în tihnă și ascultați povestea.

Într-o zi, eu și Serghei l-am ajuns din urmă, pe drum, pe acest pelerin. Se făcuse o lună de când fugiserăm de la unitate, căci purtarea comandantului nostru devenise cu neputință de îndurat. Rămăseserăm fără o lețcaie, iar drumul de țară era cu desăvârșire pustiu, astfel că ivirea pelerinului mi s-a părut o adevărată mană cerească pentru pântecele noastre flămânde.

— Dă-ne niște bani!, i-am zis eu, fără rușine.

— Îmi pare nespus de rău, sosi răspunsul, dar nu am nicio copeică.

— Minți, a strigat Serghei, înfierbântat, pelerinii adună mulți bani!

În clipa aceea, un gând îmi întunecă mintea.

— Ce să mai întindem vorba, am decis eu și fără să preget am scos bâta și l-am lovit drept în moalele capului. Îndată am plecat mai departe cu Serghei, având traista pelerinului. Am deschis repede comoara noastră și am început a spune cuvinte grele. Ne cufundasem în amărăciune, fără a ști că vorbele pe care le spuneam nu ne pricinuiau niciun bine. Afurisitul ăla de pelerin, gândeam noi atunci, nu avea bani: traista părea atât de grea pentru că – auziți boieri dumneavoastră și vă minunați – înlăuntrul ei se aflau două cărți grele și groase! Om învățat, ce mai! Și acum ce să facem cu cărțile astea? – ziceam, cu necaz. Se vedea limpede că erau vechi și, cu toate că fuseseră legate cu grijă, chiar de am fi găsit cui să le vindem, tot n-am fi putut lua pe amândouă mai mult de patru ruble; și oricum ar :fi bătut la ochi ca niște soldați să umble să vândă cărți vechi bisericești. Așa că ne-am mulțumit a fluiera a pagubă și am pornit mai departe, cu traistă cu tot, gândind că, la urma urmei, cine știe, poate ne-o ieși norocul în cale. Și cu adevărat, în zilele care au urmat nu ne-am putut plânge de ghinion, căci am putut adăuga lângă traista pelerinului multe alte traiste, mult mai bogate. Se adunaseră acum atât de multe încât devenise împovărător să le mai cărăm așa. Când tot ne frământam noi ce și cum să facem, iată că trece o troică”, fără țipenie de om într-însa, în afară de vizitiu. „Gata, ne-a pus Dumnezeu mâna în cap”, ne-am zis și am chibzuit îndată cum să facem să îl lăsăm pe vizitiu fără troică. Degeaba! Omul, dibaci, nu s-a lăsat păcălit cu niciun chip; în cele din urmă, ne-a spus cu viclenie:

— Haideți cu mine până în sat să adăp caii și de-acolo să fie după cum vă e voia.

Noi, proști făcuți grămadă, nu am mirosit vicleșugul și ne-am dus. Mai departe nu e greu de ghicit ce s-a întâmplat. Am fost prinși și am fost alăturați unui convoi de condamnați, pornind în pas de înmormântare către locul de osândă. La un moment dat, Serghei mă împunge cu cotul în coaste.

— Ce te-a apucat, bre nebunule?, strig eu.

— Uite, frate, ăla care se apropie nu e chiar pelerinul nostru?

— Ai început să aiurezi! E un pelerin ca toți pelerinii, că toți arată la fel...

Dar Serghei avea dreptate. Am fost obligat s-o recunosc atunci când omul cu pricina a căzut la picioarele noastre și ne-a rugat pe toți sfinții să îi spunem unde sunt cărțile lui. La început nici nu l-am băgat în seamă. Dar deodată mi-a venit o idee:

— Dacă ne dai ceva, îți vom spune unde se află cărțile tale.

Dă-ne o rublă!

El făgădui că ne-o va da negreșit, chiar dacă ar trebui să o cerșească, adăugând:

— Iată, dacă vreți, luați-mi ca zălog buletinul.

Atunci i-am spus că arnândouă cărțile lui se găsesc în căruța convoiului, acolo unde fuseseră aruncate unele peste altele toate lucrurile pe care le găsiserăm sau le furaserăm.

— Dar cum le pot căpăta?

— Roagă-l pe căpitanul care ne conduce, i-a spus Serghei, iar pelerinul a plecat. M-am gândit atunci că am fost niște copii să ne încredem în el și ne tânguiam că nu i-am luat buletinul zălog și i-am spus lui Serghei că pun rămășag că n-o să îl mai vedem vreodată. Serghei că nu și nu, că e om de cuvânt și se va întoarce. Eu o dădeam înainte cu pariul, până mi-am dat seama că nu aveam pe ce să pariem (poate doar pe cătușe, sau pe-o lacrimă de-a lui Serghei, care începuse să aibă remușcări), căci nu mai aveam niciun sfanț, niciunul din noi. A doua zi de dimineață l-am văzut pe omul nostru luându-și rămas bun de la căpitanul care conducea convoiul nostru și așternându-se drumului. ,,Am câștigat pariul”, mi-am zis în sinea mea, fără vreo umbră de bucurie, și am început să gândesc, dezamăgit, că toți oamenii sunt la fel, nici pelerinul ăsta nu are un cuvânt! Și face pe omul lui Dumnezeu! Ce mai, toți sunt o apă și-un pământ. Asta e lumea în care trăim, și așa suntem și noi, precum e și ea... În mijlocul gândurilor de soiul acesta, odată tresar speriat, când mă pomenesc cu o rublă în mână, însoțită de niște cuvinte rostite de o voce care nu părea necunoscută:

— Pocăiți-vă și rugați-vă! Iisus Hristos este iubitor de oameni.

El nu vă va lăsa!

Desigur, eram înmărmurit și nu înțelegeam defel vorbele pelerinului care tocmai plecase, dar mi le-a spus din nou Serghei, mai târziu, și așa le-am ținut minte. Pe atunci nu puneam preț pe vorbele acelea. Serghei, dimpotrivă, fusese vădit mișcat... Credeam că așa trebuie să fie un om cu capul pe umeri: să nu dea crezare fleacurilor – zice-se – băbești.

Acum, mă rușinez cu totul de cele petrecute. Și mai ales de felul în care le-am povestit... Slavă lui Dumnezeu, mă străduiesc să mă lepăd de acel Ivan hidos, dar ispita îndulcirii cu trecutul tot îmi dă târcoale.

Să vă povestesc, însă, cum am trecut de zilele amare de detenție... Ajungând la ocnă, am fost întâmpinați de câteva chipuri încătușate de spaimă. Ne-au povestit cu mare greuime’ cele ce le aduceau atâta frică și împietrire. În fiecare zi, veneau doi paznici înalți cât muntele, înșfăcau pe rând unul din ei și îl duceau într-o groapă cu pietre încinse și-l puneau să țopăie și râdeau pe seama lui timp de câteva ceasuri, apoi îi făceau vânt, iar omul, amețit, lipsit de putere, își zdrobea coastele de pietrele arzânde... Acesta era jocul cel de fiecare zi al paznicilor.

Firește, a venit și rândul nostru să ne muncească. Mai întâi, au avut grijă să ne despartă. Pe Serghei nu l-am mai văzut din ziua în care am fost prinși. Pesemne că nici nu a știut ce s-a întâmplat cu mine...

A fost voia lui Dumnezeu, însă, ca tânărul Piotr să fie acuzat pe nedrept de furt. Acest Piotr, tăcut, dar senin izvora o bucurie de neînchipuit. Deși era plin de bube și avea ochii umflați de bătaie, nu se întrevedea pe chipul lui nicio urmă de răutate sau îndemn de răzbunare. Nu făcea parte din ceata celor încremeniți și năuciți de spaimă. Pare-se, era firescul lui să fie alungat, prigonit și snopit în bătaie.

Îmi vorbea foarte rar, dar când se întâmpla acest lucru, sorbeam cuvintele lui. Mă întăreau și mă zideau.

Chiar de-a doua zi, am fost dus „la groapă”, acel loc înfricoșător de care se temeau toți. M-au aruncat pe pietrele fumegânde, cu picioarele goale. Atunci a răsărit pe buzele mele prima rugăciune. Țopăiam, plângeam și mă rugam. Nu știam ce înseamnă rugăciunea curată, dar în acele clipe o simțeam. Și mai ales o citeam în privirea caldă și tihnită a lui Piotr. Răbda cumplitele chinuri și se ruga.

În vremea aceea, nu citisem nicio carte bisericească, dar pacea lui Piotr se deschidea aidoma unei scripturi.

L-am întrebat de ce nu-și caută dreptatea, dacă nu este el cel care a furat. Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi și cu buzele tremurând – mărturisesc că m-a uimit această priveliște, necrezând că liniștea lui ar putea fi pângărită de aceste semne ale tulburării –

„Nu pentru furt îndur aici... Altele sunt datoriile mele.”

După ce a rostit aceste cuvinte, mina lui s-a schimbat, izbutind să-și recapete tihna.

Pentru că mi-este teamă că vă voi obosi prea tare, mă voi întoarce la cele pe care le-am lăsat: groapa și mirosul ei de piele arsă...

Nu am scăpat de jocul paznicilor și am ajuns să ne frângem coastele sub privirile lor hâde. Mai târziu am aflat că a fost Cineva, lipsit de vinovăție, Căruia i s-a împuns coasta, după ce S-a adus ca jertfă pentru izbăvirea noastră, deci suferința noastră, a celor ce făcuserăm fărădelegi cărora nu le mai știam numărul, nu era deloc de plâns.

În fiecare zi, treceam prin brațele înfierbântate ale acestei râpe, iar după ce eram eliberați, zăceam alte ceasuri flămânzi și neputincioși la marginea gropii. Izbuteam într-un târziu să ne ridicăm și ne purtam unul pe altul spre temniță sub ochii mulțumiți ai călăilor.

După câteva săptămâni în care ne odihneam cu gândul că acolo ne va fi sfârșitul, Dumnezeu Bunul a făcut o mare minune... La vederea unuia din paznici, am simțit cum mi se pierd pentru o clipă simțirile. Am făcut o cruce cum nu făcusem în atâția ani din viață și am simțit din nou că-mi bate inima. În același timp, lacrimile șiroiau și ceva înlăuntrul meu spărgea pietroiul de necredință, trufie și răutate. Știam deja că nu vine pentru a ne duce din nou la chinuri.

Ajungând unde eram eu și Piotr, paznicul spuse:

— Voi doi, tâlharii, veniți cu mine!

L-am urmat fără preget și am ajuns în fața unei mese, într-o încăpere întunecoasă precum temnița, dar mai aerisită.

— Așteptați aici!

Am făcut întocmai. În tot acest timp, spuneam ,,Doamne, ai

Pag. 10 – 15