Adevăr Divin
Tratat de reziliență asistată
| Tratatul de reziliență asistată este consacrat acestei noi abordări clinice și propune tehnici și programe ce pot fi utilizate în paisprezece situații, printre care abuzurile asupra copiilor, șomajul, marile catastrofe sau genocidul. |
59.00 47.20 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
După traume psihice, după ce au fost confruntate în manieră cronică cu adversitatea, unele persoane sunt puțin afectate sau nu dezvoltă tulburări psihice. Acesta este rezultatul unui proces natural de reziliență care se desfășoară fără ajutorul profesioniștilor în domeniul sănătății mentale. Datorită cercetărilor întreprinse timp de jumătate de secol, în prezent este posibilă utilizarea unor strategii de intervenție care facilitează dezvoltarea rezilienței și la persoanele supuse riscului de a prezenta tulburări psihice din cauza situațiilor de viață pe care le traversează. În acest caz, vorbim de o reziliență asistată, care se construiește cu ajutorul specialiștilor. |
Cuprins:
Prezentarea autorilor Prefață Cuvânt înainte Partea întâi, Probleme generale I. Domeniul rezilienței asistate, Șerban Ionescu Cercetarea în domeniul rezilienței: începuturi și evoluție Intervenția focalizată pe reziliență: primele programe de reziliență asistată Practicarea rezilienței asistate: caracteristicile unei noi modalități de intervenție și măsuri de precauție necesare Bibliografie II. Reziliență și psihoterapie, Serban Ionescu Psihoterapia bazată pe punctele forte ale persoanei Terapie familială și reziliență Bibliografie III. Rezistență și reziliență asistate: o contribuție la susținerea educativă și psihosocială, Jean-Pierre Pourtois, Bruno Humbeeck și Huguette Desmet O paradigmă interpretativă Axa rezistență-irezistență Rezistența Irezistența Axa reziliență-ireziliență Reziliența Ireziliența Rolul celuilalt Sprijinul educativ și psihosocial Păstrarea identității: rezistența asistată Construirea unei noi identități: reziliența asistată ltinerarul rezilienței ltinerarul irezilienței Fundamentul instituțional Rezistența asistată versus ajutorul impus Model expresiv versus model directiv Temporalitatea subiectului versus temporalitatea instituției Instituție autoreflexivă versus instituție rutinieră Evaluări formative organizate versus evaluări sumative implicite sau spontane Instituția de reziliență asistată Producerea acțiunii sociale versus distribuirea ajutorului social Subiect în proces de dezvoltare versus obiect al îngrijirii Conștiință identitară versus resemnare identitară Agent al istoricității versus obiect al propriei povești de viață Concluzie Rezistență sau reziliență asistată? Metamorfoză? Nu neapărat Bibliografie IV. Evaluarea rezilienței, Serban Ionescu și Colette Jourdan-Ionescu Începuturile: evaluarea rezilienței Eului Lucrările lui Wagnild și Young: o scală construită pornind de la interviuri cu persoane considerate reziliente Cercetările întreprinse de Cynthia Jew: pornind de la o teorie a rezilienței Scale construite pe baza unor publicații referitoare la trăsăturile persoanelor reziliente Scala Connor-Davidson Profilul atitudinilor și abilităților asociate rezilienței, realizat de Hurtes și Allen Scala de reziliență a adolescentului, elaborată de echipa lui Oshio Scala factorilor de reziliență la adolescenți, elaborată de Takviriyanun Instrumente elaborate pornind de la cercetările asupra factorilor de protecție: lucrările realizate în Norvegia Un instrument proiectiv de evaluare a rezilienței O perspectivă ecologică: lucrările echipei lui Harvey Evaluarea formelor specifice de reziliență Reziliența familială Reziliența școlară Reziliența în raport cu derulare a carierei Reziliența în fața suicidului Evaluarea conceptelor înrudite O întoarcere la origini: evaluarea capacității de recuperare Dezvoltarea posttraumatică Robustețea Adaptarea rezilientă „Forța psihică” Evaluarea riscului și protecției Specificitate culturală și evaluarea rezilienței În chip de scurtă concluzie Bibliografie V. Scrisul și reziliența, Corinne Benestroff De la scrierea despre sine la scrierea-tratament Scrierea despre sine Scrierea-tratament Scrierea-tratament și maladiile somatice Scrierea-tratament și maladiile sufletului Practicile narative Biblioterapia Scriere și traume Scriere și nucleu melancolic Scrierea traumei În timpul șocului: scrierea protectoare După șoc: scrierea eliberatoare Perioade de latență și scriere reparatorie Concluzie: scrierea, o enigmă? Bibliografie Partea a doua. Adversități in plan individual și familial VI. Reziliență asistată și evenimente survenite pe parcursul copilăriei: maltratare, boală, divorț, decesul părinților și tulburări psihiatrice ale părinților, Colette Jourdan-Ionescu, Serban Ionescu, Eveline Bouteyre, Maria Roth, Lynda Methot, Diana Vasile Maltratarea Definiția maltratării Date epidemiologice Factori de risc la copiii maltratați Consecințe ale mal tratării Cazuri de reziliență naturală la copiii maltratați Factori de protecție care permit construirea rezilienței Intervenții vizând reziliența asistată a copiilor maltratați Boala copilului Ce trăiește copilul bolnav Ce trăiește familia Strategii de reziliență asistată Factori de protecție pentru copilul bolnav Factori de protecție pentru părinți Factori de protecție pentru fratrie Factori de protecție pentru familia lărgită Factori de protecție pentru intervenienți Factori de protecție pentru populația generală Divorțul Divorțul părinților și reziliența copiilor Factori de protecție Program de intervenție asupra copiilor proveniți din familii cu părinți divorțați Decesul părinților Reziliența copiilor îndoliați Modalități de intervenție axate pe reziliență Părinții cu tulburări psihice Factori de protecție și reziliență ai copiilor care au un părinte diagnosticat cu tulburări psihice Programe de intervenție orientate către reziliență Concluzie Bibliografie VII. Reziliența persoanelor care prezintă tulburări psihice: perspective de intervenție, Serban Ionescu, MarIi Stieffatre-Nascimento și Veronique Cousse Schizofrenia Un punct de pornire: eterogenitatea evoluției schizofreniei Reziliența în familiile în care unul dintre membri este diagnosticat cu schizofrenie Drumul spre restabilire al persoanelor diagnosticate cu schizofrenie: locul rezilienței Implicații în sfera practică Autismul și celelalte tulburări pervazive ale dezvoltării Diversitatea tipurilor de evoluție Cum se aplică noțiune a de reziliență tulburărilor din spectrul autist? Stres și reziliență în familiile în care trăiește un copil autist Programe de intervenție orientate către reziliență Bibliografie VIII. Chei ale rezilienței în deficiența intelectual, Colette Jourdan-Ionescu și Francine Julien-Gauthier Cadrul rezilienței asistate în deficiența intelectuală Deficiența intelectuală Reziliență și deficiență intelectuală Chei de reziliență pentru fiecare dintre etapele de viață ale persoanei care prezintă o deficiență intelectuală Chei de reziliență în cazul copilului mic, începând cu anunțarea diagnosticului Chei de reziliență pe parcursul perioadei școlare Chei de reziliență pe parcursul tranziției către vârsta adultă Chei de reziliență pentru persoana vârstnică Concluzie Bibliografie IX. Prevenirea conduitelor suicidare: cum să venim în sprijinul rezilienței, Monique Seguin și Jacques Brandibas Epidemiologie Modele etiologice Modelul stres-predispoziție Modelul traseelor de viață Modelul crizei Reziliența în fața sinuciderii: mit sau realitate? Cum să întrerupem ciclul tentativelor suicidare repetate? Identificarea riscului suicidar, a riscului de repetiție și a factorilor de protecție Persoanele apropiate și riscul suicidar Rolul protector al specialiștilor în cazul pacienților suicidari Programele de intervenție: a învăța să te protejezi Căi de reziliență asistată în societățile tradiționale Reziliență și sentiment colectiv Conduita suicidară și reziliența asistată Exemplu de reziliență asistată Concluzie Bibliografie X. Adicții la substanțele psihoactive și reziliență, Isabelle Varescon Factori de vulnerabilitate și de protecție Factori de vulnerabilitate Factorii de risc asociați produselor consumate Factorii individuali de vulnerabilitate Factorii legați de mediu Factori de protecție Factorii asociați persoanei Factorii legați de mediu Cunoștințe actuale despre reziliența în cazul adicțiilor Renunțarea fără tratament la dependența de substanțe psihoactive Reziliența asistată în domeniul adicțiilor În loc de concluzie... Bibliografie XI. Reziliența asistată în serviciul unei senectuți frumoase, Colette Aguerre Senectute a umană: mituri și realitate Rolul tot mai important jucat de resurse pe parcursul dezvoltării Fundamentele teoretice ale rezilienței asistate la persoanele vârstnice Particularități ale intervențiilor clinice destinate vârstnicilor, care decurg din aceste considerații teoretice Câteva exemple de programe care promovează reziliența asistată la persoanele vârstnice Alte mijloace complementare de promovare a rezilienței asistate la persoanele vârstnice A trage învățăminte prețioase din propriul trecut A face o retrospectivă a vieții pentru a trage învățăminte prețioase din trecut A ierta Anticiparea pozitivă a viitorului, astfel încât să fie așteptat cu mai multă seninătate A te ancora în prezent pentru a-l aprecia mai bine A accepta A medita A trăi experiențe optime Concluzie Bibliografie XII. Tulburări psihice, creativitate și reziliență asistată, Silke Schauder Creativitate și traumă individuală Art-terapie și traumă individuală Un atelier de art-terapie pentru femeile bătute Un atelier de art-terapie pentru frații copiilor cu handicap Creativitate și traumă colectivă (război, lagăre de exterminare, catastrofe) Art-terapie și traumă colectivă Intervenția realizată de Rebekah Chilkote în Sri Lanka Proiectul din Rwanda al lui Valerie Chu Concluzie Bibliografie Partea a treia. Traume colective XIII. Reziliență în urma marilor catastrofe: joncțiuni între individual și colectiv, Michele Vitry și Clara Duchet Caracteristicile și unicitatea marilor catastrofe Particularități psihopatologice și societale Trauma individuală și colectivă Moartea colectivă, o catastrofă specifică: pornind de la exemplul din Haiti Consecințe psihopatologice previzibile ale factorilor de risc Date epidemiologice Date nosografice Factori de risc De la factorii de protecție individuali și colectivi la reziliență Factori de protecție Rezistență versus reziliență Reziliența acompaniată în cazul unei catastrofe: diferite sisteme practicate în lume Concepția Franței O enumerare a modelelor europene stabilite grație cercetării Programul original al Națiunilor Unite Concluzie Bibliografie XIV. Șomaj și reziliență asistată, Serban Ionescu și Evelyne Bouteyre Șomaj și sănătate mentală Efectele șomajului asupra sănătății mentale Modele explicative Șomaj și reziliență Intervenții ce favorizează reziliența Programe cu un dublu obiectiv, sănătatea mentală și reangajarea Utilizarea scrisului Bibliografie XV. Reziliența în situații de genoci, Serban Ionescu, Eugene Rutembesa și Yvonne Kayiteshonga Impactul genocidelor asupra sănătății mentale Studii referitoare la genocidul cambodgian Studii întreprinse asupra diferitelor populații Studiu epidemiologic realizat asupra unui eșantion național Studii asociate genocidului rwandez Studii pe diferite populații Studiu epidemiologic pe un eșantion național Genocid și reziliență Factori de protecție în situația de genocid: rezultatele unui interviu Un caz de reziliență naturală Reconstruirea legăturilor distruse: metodele implementate Eficiența unei metode unice Câteva propuneri pentru vindecarea unei societăți și transformarea ei în una reziliență Bibliografie XVI. Reziliența în situație de dictatură, Serban Ionescu și Ana Muntean Mișcarea meditației transcendentale „Fenomenul Pitești” Adversitatea cotidiană Strategii pentru a face față detenției în închisoare sau în gulag Strategii de supraviețuire „în libertate” Umorul colectiv Intervenția după dictatură Bibliografie |
Fragment:
Domeniul rezilienței asistate Serban Ionescu În ciuda absenței unei definiții unice a rezilienței, universal acceptate, există de fapt un acord în privința a două puncte esențiale: (a) reziliența caracterizează o persoană care a trăit sau trăiește un eveniment cu caracter traumatizant sau adversitate cronică și care dă dovadă de o bună adaptabilitate (ceea ce are semnificații diferite, în funcție de vârsta sa și de contextul sociocultural în care trăiește) și (b) reziliența este rezultatul unui proces interactiv între persoană, familie și mediul său înconjurător. Dintre numeroasele publicații consacrate conceptului de reziliență și multiplele cercetări care au fost întreprinse pentru a-l circumscrie cu mai mare exactitate, nu vom aborda aici decât aspectele cele mai importante ale unui nou demers clinic elaborat în jurul acestui concept, reziliența asistată. Cercetarea in domeniul rezilienței: începuturi și evoluție Pentru a înțelege cum s-a format câmpul rezilienței asistate și amploarea acestei noi modalități de intervenție, mi s-ar părea util să amintesc, mai întâi, asupra căror populații au fost între prinse la început cercetările în domeniul rezilienței. Primele proiecte importante au fost realizate asupra unor copii aflați în condiții de adversitate. Acest concept se referă, conform lui O’Dougherty Wright și Masten (2005), la „condiții de mediu care interferează cu sarcinile procesului de dezvoltare adecvate vârstei sau amenință realizarea lor de către copii]”. Printre aceste condiții, autorii citați menționează sărăcia, absența unui domiciliu fix, maltrata rea infantilă, violența politică sau socială, situații care sunt adesea considerate dovezi ale unei adversități psihosociale cronice. Ne aflăm deci departe de caracterul ocazional al traumei. Începuturile cercetării asupra rezilienței sunt marcate de trei mari contribuții fondatoare: studiul longitudinal al lui Emmy Werner și Ruth Smith, cercetările asupra diferitelor populații aflate în situații de risc, întreprinse de Michael Rutter și proiectul „Competență”, coordonat de Norman Garmezy. Werner și Smith au studiat reziliența urmărind dezvoltarea a 698 de copii născuți în anul 1955 în insula Kauai aflată în arhipelagul Hawaii. În jur de 30% din acești copii au fost supuși efectului a patru sau mai mulți factori de risc precum sărăcia, stresul perinatal, conflictele familia le, divorțul, alcoolismul sau boala psihică a părinților. Datele referitoare la copii și la familiile lor au fost culese la naștere, pe parcursul perioadei postpartum și la 1, 2, 10, 18, 32 și 40 de ani. Rezultatele – care atestă existența unui proces ce duce la reziliență, la vârste diferite și în ciuda factorilor de risc la care au fost expuși acești copii – au făcut subiectul mai multor lucrări, din care cea mai cunoscută poartă titlul sugestiv de „Vulnerabil dar invincibil: studiu longitudinal asupra copiilor și tinerilor rezilienți’”. Primele cercetări ale lui Michael Rutter asupra procesului de reziliență au fost realizate asupra unor populații diferite: copii ai căror părinți prezentau tulburări psihice (Rutter, 1966), copii care au trăit experiența separării de mamă (Rutter, 1972, 1979a) și copii proveniți din medii dezavantajate (Rutter, 1979b). Această ultimă categorie cuprinde eșantioane de copii din insula Wight (în Anglia) și din cartiere defavorizate ale Londrei. Acești copii proveneau din familii numeroase și cu niveluri socio-economice scăzute și fuseseră expuși la conflicte parentale, criminalitate parentală, tulburări psihice ale mamelor și trăiau în locuințe suprapopulate. Studiile epidemiologice întreprinse asupra copiilor din insula Wight și din Londra i-au permis lui Rutter să constate că factorii de risc acționând izolați nu antrenau o creștere a prevalenței tulburărilor psihiatrice. Din contră, frecvența acestor tulburări creștea Odată cu sfârșitul anilor 1960 și debutul anilor 1970, Garmezy demarează, în cadrul Universității din Minnesota, realizarea proiectului „Competență”. În acest cadru, numeroase cercetări au fost consacrate dezvoltării copiilor considerați în situație de risc din anumite motive: malformații cardiace congenitale (O’Dougherty, Wright, Garmezy, Loewenson și Torres, 1983), incapacitate fizică [tezele de doctorat ale lui Raison (1982) și Silverman (1982)] și, mai ales, diagnosticul de schizofrenie al mamei (Garmezy și Devine, 1984). Numeroasele studii realizate în cadrul proiectului „Competență” au depistat rapid capacitatea anumitor copii de a se adapta foarte bine, în ciuda evenimentelor de viață cu caracter stresant la care au fost expuși. Treptat, cercetătorii implicați au încercat să răspundă următoarelor întrebări: Care sunt caracteristicile copiilor competenți și mai ales ale celor care au fost expuși unor situații considerate stresante? Care sunt factorii potențiali de risc și de protecție care sporesc sau reduc efectele negative ale expunerii la adversitate? Care sunt, în plină copilărie, factorii predictivi ai adaptării la adolescență? Care sunt implicațiile răspunsurilor la aceste întrebări asupra intervenției?Într-o publicație ulterioară cercetărilor întreprinse pentru proiectul „Competență”, Garmezy (1993) insistă, de asemenea, asupra rolului sărăciei și consecințelor sale. Utilizând diagrama lui Birch și Gussow (1970), Garmezy subliniază rolul potențial patogen al tiparului aditiv al adversităților cronice care însoțesc sărăcia, adversități care vor constitui precursorii vulnerabilității psihiatrice a copiilor. Evocarea condițiilor în care au fost realizate cercetările de început arată în mod clar că bazele conceptului de reziliență au fost puse pornind de la cercetările asupra unor eșantioane de copii al căror curs normal al dezvoltării părea amenințat. Studiul rezilienței la adult este mai tardiv, dovada constituind-o apariția abia în 2010 a primei lucrări de sinteză pe această temă (Reich, Zautra și Hall, 2010). Dezvoltarea sa poate fi asociată cu interesul arătat de clinicieni tulburării de stres posttraumatic (TSPT)I, categorie diagnostică introdusă în 1980 în a treia ediție a Manualului Asociației Americane de Psihiatrie (DSM-III) și în 1992, în a zecea ediție a Clasificării Internaționale a Maladiilor (ICM-10) a Organizației Mondiale a Sănătății. Explicația acestei relații este simplă: anumiți adulți nu prezentau simptome ale TSPT, cu toate că fuseseră expuși unor situații despre care se știe că generează astfel de simptome. Descrierea acestor adulți, numiți rezilienți, a ridicat problema factorilor și proceselor care ar putea explica rezistența lor curioasă. Studiindu-se reziliența la adult – persoană la care dezvoltarea este încheiată – s-a observat că, dacă în anumite cazuri exista o revenire la „linia de bază”! (deci o recuperare) după trăirea unor evenimente cu caracter traumatic sau stresant (cum spun anumiți clinicieni), în alte cazuri persoanele pot beneficia de pe urma acestor evenimente, profitând și dezvoltându-se din punct de vedere psihic. Deși cercetătorii au menționat de mult timp că un traumatism psihic ar putea avea consecințe pozitive (de exemplu, Taylor, 1983), numai în cursul ultimilor zece sau douăzeci de ani această posibilitate a fost luată în serios. Schimbările constatate sunt numeroase: faptul de a aprecia mai mult viața, de a avea relații mai apropiate cu ceilalți, o înflorire a spiritualității, o schimbare a priorităților și o mai mare forță personală (Tedeschi și Calhoun, 1995 și 1996; Stanton, Bower și Low, 2006). În prezent, publicațiile specializate în acest domeniu utilizează două expresii: dezvoltare posttraumatică (Tedeschi și Calhoun, 2004), formulare mai adecvată pentru traumele majore (precum dezastrele naturale sau un diagnostic de cancer) și dezvoltare asociată stresului (Park, Cohen și Murch, 1996), care se referă mai degrabă la evenimentele vieții obișnuite (de exemplu, o ruptură amoroasă). Studiul acestui nou tip de dezvoltare – posttraumatică sau asociată stresului – plasează, cel puțin parțial, reziliența adultului într-o perspectivă a psihologiei dezvoltării, așa cum este cazul studiilor asupra copiilor, și permite realizarea unor comparații, mai precis schițarea unei teorii unificatoare. Pe lângă favorizarea unei mai bune cunoașteri a factorilor și proceselor subiacente rezilienței, studierea ei la adulți a avut cel puțin trei consecințe: (a) reziliența a început să fie cercetată din perspectiva ciclului de viață (mergând de la copilul mic până la persoana vârstnică) (a se vedea Masten și O’Dougherty Wright, 2010); (b) se asistă la o multiplicare a situațiilor în care a fost observată și studiată reziliența și (c) conceptul este aplicat unor situații care nu corespund noțiunii de traumatism și care sunt mai apropiate de ceea ce s-ar putea numi situații de adversitate cronică. Astfel, dispunem de informații asupra procesului de reziliență în situația: - catastrofelor naturale (cutremure, uragane, tsunami, inundații); dezastrelor provocate de oameni (genocide, războaie, acte teroriste); - accidentelor (feroviare, aviatice); - catastrofelor ecologice (maree negre, accidente survenite la instalații nucleare). Totodată, reziliența adulților este studiată – așa cum am văzut în cazul copiilor – în situații de adversitate cronică precum sărăcia sau șomajul și chiar prezența tulburărilor psihice. Lărgirea conceptului de reziliență a dus la utilizarea sa – criticată de unii – în contextul vast al evenimentelor de viață și al grijilor cotidiene (Ionescu, 2006). Această lărgire este justificată de observațiile clinice și de rezultatele provenite din cercetare, care au arătat că exigențele iritante, frustrante și dificile ale vieții cotidiene (legate, de exemplu, de transport, ambuteiaje sau de caracteristicile stresante ale relațiilor și rolurilor asumate pe parcursul unor perioade lungi precum, de exemplu, problemele de ordin relațional sau povara pe care o poate reprezenta îngrijirea unor părinți în vârstă și suferinzi) au efecte cumulative și semnificative asupra bună stării psihologice. Ce concluzii putem trage în urma acestei scurte prezentări a începuturilor și evoluției cercetării în domeniul rezilienței? Mai întâi, că procesul de reziliență a putut fi studiat în situații foarte diverse: situații cu caracter traumatizant (în sensul tradițional, clasic, al conceptului de traumă) și situații de adversitate cronică. Aceste cercetări au permis cunoașterea a ceea ce este comun și a ceea ce este specific în modul de derulare a procesului de reziliență în diverse situații și fără intervenția profesioniștilor din domeniul sănătății mentale. Această reziliență, durată pornind de la caracteristicile individuale și de la interacțiunile intrafamiliale și cu persoanele din mediul subiectului, constituie reziliența naturală. Studiul acesteia – precum și cunoașterea factorilor implicați și a proceselor subiacente – a permis trecerea într-o nouă etapă, aceea a construirii rezilienței, de data aceasta împreună cu profesioniștii din domeniul sănătății mentale. Este vorba despre ceea ce am numit reziliență Intervenția focalizată pe reziliență: primele programe de reziliență asistată Interesul purtat copiilor și situațiilor care riscă să le îngreuneze dezvoltarea și să aibă consecințe asupra sănătății lor mentale a fost însoțit, foarte devreme, de elaborarea unor programe de intervenție ce urmăreau în special atenuarea efectelor sărăciei cronice. În acest context, găsesc că este importantă menționarea câtorva dintre primele programe. Proiectul preșcolar Perry (Weikart, Rogers, Adcock și McClelland, 1971; Weikart, 1972) a debutat în anii 1960, sub forma unei inițiative loca le, la Ypsilanti (în Michigan) și a fost sprijinit de Fundația High/Scope pentru cercetare în educație. Se adresa copiilor cu vârste cuprinse între trei și șase ani, care prezentau cel puțin patru dezavantaje. O bună parte din familii erau monoparentale, iar jumătate trăia din alocații sociale. Programul oferea îngrijiri, o educație de înaltă calitate distribuită pe parcursul a patru jumătăți de zi pe săptămână și o vizită săptămânală a educatorului la domiciliul copilului. Un cadru didactic se ocupa de șase copii. Intervenția a luat sfârșit în anul 1967, evoluția celor 123 de copii care au beneficiat de program fiind urmărită în continuare timp de mai bine de 25 de ani. Analiza beneficii/costuri a scos în evidență un raport de 7:1 în favoarea beneficiilor. La vârsta de 27 de ani, subiecții care au participat la program prezentau rezultate mai bune decât subiecții din grupul de control: mai mulți dintre ei terminaseră liceul (peste 33%), își plăteau impozitele, dețineau propria casă; totodată, erau mai puțini aceia care avuseseră probleme cu legea, iar numărul sarcinilor la adolescență era inferior cu 42% celui înregistrat în grupul de control. Datorită perioadei de-a lungul căreia a fost urmărit și rezultatelor obținute, proiectul Perry este recunoscut drept unul dintre cele mai bune programe destinate încurajării rezilienței copiilor din familii săra ce și cu multiple dezavantaje (Bamett, 1993). Programul formării mamelor a fost inițiat de Kames, Teska, Hodgins și Badger (1970) la Universitatea din Illinois. Se adresa mamelor din medii defavorizate, cu copii între 13 și 27 de luni, care erau învățate tehnici de educare a copiilor. Erau utilizate jucării educative și alte instrumente pedagogice, pentru a promova schimburile verb ale între mamă și copil. Erau prevăzute vizite la domiciliu (cel puțin o dată pe lună), nu numai pentru a evalua progresul copilului și al mamei, dar și pentru a le ajuta pe acestea din urmă să rezolve anumite probleme practice. Mai multe programe numite ecologice erau meni te să modifice, uneori într-o manieră foarte importantă, mediul de viață obișnuit al copilului. Printre aceste programe figurau proiectul Milwaukee și proiectul Abecedar. Proiectul Milwaukee a fost inițiat la Universitatea din Wisconsin și viza prevenirea retardului mental ușor la copiii din mediile defavorizate din orașul Milwaukee (Heber, Garber, Harrington, Hoffman și Falender, 1972). Copiii care au participat la proiect au fost considerați în situație de risc din cauza nivelului intelectual al mamei (IQ mai mic de 75) și locului de reședință (într-o zonă defavorizată). Programul a fost conceput pentru o durată de zece ani. „Reabilitarea maternă” punea accentul pe pregătirea mamelor pentru muncă, pe Proiectul Abecedar a fost elaborat la Universitatea Carolina de Nord de Ramey și Smith (1976), pentru a demonstra că retardul mental putea fi evitat. Secțiune a destinată copiilor mici viza principalele axe de dezvoltare: psihomotricitatea, cogniția, limbajul și domeniul socio-afectiv. Conține a un număr foarte mare de activități de învățare, adaptate nivelului de dezvoltare al fiecărui copil. O altă secțiune importantă a programului Abecedar era formată din serviciile de care beneficia familia fiecărui copil: ajutor din partea lucrătorilor sociali pentru ca familia să nu se dezorganizeze; suplimente alimentare pentru ca nutriția să devină mai echilibrată; îngrijiri medicale. Pe de altă parte, s-au depus toate eforturile pentru asigurarea unei maxime participări a părinților. Astfel, taxele de transport erau acoperite din bugetul proiectului. Evaluarea rezultatelor obținute în urma aplicării tuturor acestor programe a scos în evidență aportul lor la prevenirea efectelor factorilor de risc la care erau expuși copiii respectivi. Programele anilor 1960 și 1970 nu fuseseră concepute în mod specific pentru încurajarea rezilienței, ci mai mult pentru prevenirea efectelor adversităților cronice întâmpinate de copiii care trăiau în Statele Unite în familii sărace, defavorizate. Totodată, din anii 1990, diferite publicații au început să fie interesate de „promovarea”, „construirea”, „stimularea”, „ameliorarea” sau „creșterea” rezilienței copiilor și adulților aflați în situații care pot avea consecințe asupra sănătății lor psihice. Astfel, au fost elaborate tehnici și programe menite să ajute indivizii sau grupurile să facă față și să iasă cu bine din situațiile traumatizante și de adversitate. Pag. 27 – 33 |