Ghidul părintelui responsabil: relația mamă-fiică

Véronique Moraldi încearcă în această lucrare incomodă să prezinte o altă față a lucrurilor de toți știute. Lăsând la o parte cazurile „fericite”, ea încearcă să prezinte cititorilor, într-un limbaj simplu și presărat pe alocuri cu un umor de calitate, concluziile pe care le-a tras în urma experienței directe căpătate în calitate de fiică, mamă și psiholog de renume. Mama este o instituție sacră, nu trebuie atinsă, altfel riscăm biciuirea... nu știm prea bine din partea cui. Dar ce anume face ca această relație să fie atât de specială, atât de specifică? Pentru că mama îi transmite fetei identitatea și, mai mult chiar, valoarea pe care aceasta și-o va acorda sieși – ceea ce poartă numele de stimă de sine.

Relația mamă-fiică este o poveste de iubire și de rivalitate pasionată și pasională. Raporturile mamă-fată nu sunt așadar neapărat problematice, nici dramatice, dar sunt întotdeauna încărcate de ambivalență.

Această carte este destinată mamelor și fiicelor, chiar dacă pare că fetele suferă mai mult ca mamele lor. Este și pentru soți, prieteni, tați, fii și frați, pentru toți cei care asistă ca spectatori la această piesă ce se joacă și se reia toată viața între mamă și fată (toți fiind în egală măsură actori, sau devenind actori în ciuda dorinței lor).

Mulțumiri

Prolog

Capitolul 1 – Conduită zero sau mama cea bună de negăsit

Dar ce este o mamă?

Ce este o mamă de fată?

Misiunea transmiterii identității de mamă

Misiunea transmiterii identității de femeie

Amprenta mamei sau moștenirea pozitivă

Constrângerile în moștenire sau moștenirea negativă

Găsește-ți stilul

Necesitatea de a fi o mamă bună pentru sine

„Eliberează-ți” fata sau fetița din tine

Rezolvarea durerii mamelor poate rezolva durerea fiicelor?

Urmează-ți calea

Aviz mamelor

Capitolul 2 - O iubire atât de minunată

Dragoste la prima vedere

„Cine sunt?” Problema identității

„Unde sunt?” Problema locului

Când răspunsul la „Unde sunt?” este „în nicio parte!” sau „Acolo unde am hotărât!”

Violența diferențierii sau inevitabilul dezastru

Capitolul 3 – Întâlnirea iubirii ratate

„Oare mama mă iubește?” sau „Ce este iubirea?”

Cum sunt aceste mame numite „extreme”? Câteva exemple

Abuz de mamă

Capitolul 4 – Fetele cu mame imposibile

Cum sunt? Cum se salvează?

Cum au fost trecute aceste fete prin mașina de tocat carne?

Fatalitate sau moștenire? Cum scapi? Repararea sinelui

Capitolul 5 – Reparații

Chestionar

De ce este indispensabil să menții o relație sau o legătură cu mama

De ce este dificil să menții relația cu mama atunci când este, sau a fost o mamă dificilă

Piedicile întâlnite în comunicarea mamă-fată

Cum să repari relația cu mama

Primul demers necesar dar insuficient: cunoașterea și înțelegerea trecutului mamei

Al doilea demers pentru repararea relației cu mama: ascultarea emoțiilor

Al treilea demers: comunicarea relațională

Cazul extrem: când separarea este o măsură sanitară

Supraviețuirea după mamă

Sfaturi pentru mame: impuneți respectul și dați exemplu

Sfat pentru fete: nu pierdeți teren în fața mamelor

Scrisori sau iubire și nimic altceva

Epilog

Bibliografie

PROLOG

CONDIȚIA DE FATÃ: O MAMÃ E O MAMÃ

Aveam 20 de ani, și am făcut o mică ieșire cu niște prieteni: fuseserăm să vedem Peter Pan, de Walt Disney, la cinema. Îmi amintesc de băieți, acei mari nătăfleți care, la ieșire, după zece seara urlau, cu vocea răgușită, fără întrerupere și în crescendo, cântecul genericului Your Mother and Mine (Wendy Darling), cântând fals ca niște bețivani care aveau legate de pantaloni un mănunchi de cratițe. Versurile n-aveau totuși nimic de-a face cu cele ale unui cântec de beție, unul dintre ele fiind: ,,O mamăăăăăăăăă e o mamăăăăăă!” Este adevărat că aceste cuvinte se potriveau cu situația noastră: ne făceam studiile departe de casă, și dacă ni s-ar fi strâns nasurile, ar fi ieșit lapte. Da, nimic mai adevărat ca asta: o mamă e o mamă.

Dar ce este o mamă?

Pe atunci, am fi răspuns, ca o singură femeie: ,,O mamă înseamnă pupici, mângâieri, cornete de sărutări, tandrețe în canistre de câte o sută de litri...”

20 de ani mai târziu, răspunsul prezintă câteva nuanțe.

Pentru că dacă, la 20 de ani, eram deja fata mamei mele, astăzi, sunt în plus mama fetei mele și, desigur, întotdeauna fata mamei mele și uneori a mamei ei.

Nimic mai original în această ecuație. Alte femei împărtășesc același destin, dar există uneori și lucruri de care te poți lipsi...

Cei 20 de ani care tocmai s-au încheiat au lăsat plăcerea primei femei din viața mea (mama) să-mi joace câteva mici feste la rândul ei. Trebuie precizat că se antrenase deja mult în timpul primelor mele decenii ale existenței.

Dar se pare că eram, pe atunci, lovită de amnezie: uitam totul treptat. Apoi, de-a lungul anilor și în favoarea prăpăstiilor abrupte ale acestor munți înalți cu care n-au încetat să ne semene relațiile, am sfârșit prin a-mi recăpăta memoria. Am adăugat și timpul! Totul se înscria totuși într-o continuitate care, abia astăzi, mi se pare evidentă.

De altfel, aproape am prins firul conductor, spun aproape căci, pentru mine, mama rămâne încă o enigmă, enigma vieții mele. Și invers. O enigmă pentru mine cum sunt și eu, la rândul meu, una pentru ea. O enigmă pentru mine, o enigmă pentru ea care, sunt aproape sigură, n-ar putea explica motivele acestei iubiri / uri pe care o simte pentru fata ei.

Cu acest tip de mamă, am sfârșit prin a înțelege că importantă era găsirea distanței potrivite. Mi-ar fi plăcut ca ea să facă, din partea ei, efortul pentru a găsi distanța potrivită cu mine, dar îmi spuneam că, dacă o găseam cu ea, ea o găsea poate cu mine, în consecință! Da, asta era, trebuia să găsesc un soi de mod de utilizare, la fel ca pentru instrumentele contondente și produsele toxice – ca să nu mă rănesc și să nu mă ard pe cât posibil. Dar trebuia, totodată, să port doliu după spontaneitate? Ești poate fiica acestui tip de mamă.

Dar există alte mame, alte fiice, mame și fiice deopotrivă în realitate... și subiectul este de importanță maximă.

CONDIȚIA DE MAMÃ: ZIUA DUBLÃ A MAMELOR

Astăzi este Ziua Mamei. Fata mea nu mi-a oferit niciun cadou; fiul meu nici atât. S-ar zice că asta nu-i privește.

Înainte, tatăl lor era cel care se gândea la asta. De altfel, n-a uitat să mă felicite – cu toate că eram despărțiți – subliniind că, deși sunt o mamă drăguță, nu sunt o mamă bună. Totală!

De mai multe zile, fata mea îi pregătește aniversarea zilei prietenei sale Iza. În dimineața asta, a intrat în salon cu un mic pergament făcut sul și o cutie de bijuterii. Cum se supărase fiindcă anul acesta nu i-am confecționat nimic pentru petrecerea de Ziua Mamei (și acesta este motivul pentru care m-a uitat; eu i-am amintit de petrecere azi-dimineață), am crezut mai întâi că pregătise un cadou de ultim minut – un mic dar pe care-l găseam de altfel foarte drăguț, în ambalajul lui bleu turcoaz. Pe scurt, am crezut că era pentru mine! Ei bine, nu, era pentru o prietenă! Am fost dezamăgită, desigur, apoi mi-am spus: „Copiii nu le datorează nimic mamei. Totul trebuie să fie spontan.” S-ar părea că puii de astăzi sunt mai exigenți ca cei de ieri, mai puțin generoși. Sunt copiii pe care noi i-am educat. Și cum nu sunt genul de mamă care-și face reclamă și-și scoate în mod constant în evidență ceea ce îndeplinește, trebuie să trag concluzia că ai mei copii n-au crezut că e bine să-mi ofere ceva. Au considerat că nu meritam nimic? Să nu săpăm prea adânc!

Pentru băiat, mai treacă-meargă... dar fata mea, totuși! Ea, care-mi dăruiește, zilnic, mici post-it-uri roz pline cu vorbe drăgăstoase pe care le găsesc lipite peste tot în casă, deasupra șemineului, pe birou... Un drum semnalizat al iubirii.

În sfârșit... evenimentul are cu atât mai multă importanță cu cât astăzi nu-mi voi suna mama și nu-i voi trimite niciun cadou...

Sunt în relații reci cu mama mea și este vorba despre cu totul altceva decât uitarea unei fetițe de 11 ani...

„Mamă” este primul cuvânt pronunțat de copil, și ultimul de către adult pe patul de moarte, din câte se pare...

Mi-am spus că într-o zi voi scrie o carte despre relația mamă-fată și că pentru asta ar trebui să cobor mai adânc în sinele meu, să mă angajez în această introspecție, să plonjez în apnee în ape subte- rane, să mă afund în măruntaiele pământului, în această magmă clocotindă. Mă întrebam uneori dacă voi reveni, dacă voi scăpa cu viață! Măcar mă voi întoarce diferită, asta-i sigur, căci în rest... Există anumite subiecte, mai ales în relațiile umane în care, cu cât avansăm mai mult în reflexie și observație, cu atât mai puțin avem certitudini, și este bine așa, căci cu cât ne apropiem mai mult de o lipsă de judecată, cu atât mai mult avem mintea și sufletul deschise pentru înțelegerea lucrurilor care există. Am zis bine, nu-i așa?

Să vorbești despre mame și fete înseamnă așadar să atingi ce e mai profund (n-am spus să „atingi fundul”, deși, câteodată... ).

Pentru o fată devenită femeie, scrierea unei cărți despre relația mamă-fată este poate subiectul cel mai important al existenței ei. Este o carte ce se scrie, dar mai ales, care se trăiește. Cu lacrimi de fetiță, imposibil de oprit, care vin în ochi... adesea. O carte pentru care trebuie să-ți asculți emoțiile și pe cele ale surorilor tale de asemenea.

Toate femeile sunt vizate, căci toate femeile au (avut) o mamă.

Dar nu toate femeile sunt mame și nu toate mamele sunt mame de fată (sau fete). Cele care sunt mamele unei fete au această experiență totală care constă în a fi fată și mamă de fată. ‚Este mult mai clar atunci când ești și mamă de băiat, căci se pot observa mult mai bine toate diferențele.

Dacă a fi mamă de băiat ne revelează diferența, a fi mamă de fată ne revelează identificarea/ rivalitatea, identificarea/ diferențierea.

De îndată ce vorbim despre mamă, un potop de cuvinte apare, un potop de salivă; un potop de cerneală curge, când nu e un potop de lacrimi... pe scurt, un potop de suferință. Și totuși, auzim și: „Ah, nu atinge! Nu se atacă mitul mamei!” Câte plângeri directe și vehemente urmate de regrete! „N-ar trebui să vorbesc astfel despre mama mea, ea a făcut ce-a putut, a făcut tot ce-a putut mai bine cu mijloacele pe care le avea!” Auto-culpabilizare, autocenzură...

Mama este o instituție sacră, nu trebuie atinsă, altfel riscăm biciuirea... nu știm prea bine din partea cui.

De ce această relație este atât de specială, atât de specifică?

Pentru că mama îi transmite fetei identitatea și, mai mult chiar, valoarea pe care aceasta și-o va acorda sieși – ceea ce poartă numele de stimă de sine. Pentru ca o fată să se iubească, pentru ca să aibă încredere în ea, trebuie să fi simțit acceptarea mamei ei.

INTRE MAMÃ ȘI FIICÃ, RELAȚIA TUTUROR PERICOLELOR

Relația mamă-fiică este o poveste de iubire și de rivalitate pasionată și pasională. Este o relație atât de intensă la fel cum este și locul privilegiat al tuturor abuzurilor. Relația este de o asemenea complexitate, de o asemenea exigență, de o asemenea exclusivitate încât, în cel mai bun dintre cazuri, nu poate genera decât niște sentimente ambivalente, pe care le regăsim în dificultatea, pentru o fată, de a întreține sentimente esențial pozitive cu privire la mama ei. Trebuie adesea să recurgă la imaginar pentru a păstra o imagine ideală a mamei sale, care sfârșește întotdeauna prin a se zdrobi de zidul realității (nu mama, ci imaginea ei!).

Când fetele devin vehemente, descoperim uneori, cu uimire, după ce am auzit vorbindu-se despre asta, mamele lor dure – uneori bune de împușcat – care le aruncă o mare cantitate de reproșuri concentrate! Sunt adesea mămicile în aparență liniștite, fermecătoare, care te primesc cu gentilețe, pe tine, străina, prietena fetei lor... Este un pic ca în cuplu, se crede că iarba e mai verde în altă parte. Se plânge că mama ei este o avară în tot, și apoi descoperă că nici cea a prietenei nu este mai bună, chiar dacă este contrariul: darnică până la sufocare, până la îngrețoșare.

N-AR PUTEA EXISTA O IUBIRE FERICITÃ INTRE MAMÃ ȘI FIICÃ?

Peste tot e biroul de reclamații sau zidul plângerii. În sfârșit, aproape. Există fete mulțumi te, care susțin asta sus și tare. Să spunem mai degrabă „satisfăcute global”, pentru că există întotdeauna un reproș care trenează; mama e un pic prea prezentă sau, din contra, mama e un pic prea ștearsă... Dar nimic de importantă majoră, în afara acestei complicități, misterioasă pentru celelalte fete care nu cunosc asta și care-și invidiază surorile mai norocoase.

Raporturile mamă-fată nu sunt neapărat problematice, nici dramatice, dar sunt întotdeauna încărcate de ambivalentă.

Așa cum toată lumea o știe, oamenii fericiți n-au istorie, și cum n-au istorie, au puține lucruri de povestit. Nu fetele „fericite” ne interesează aici. Nu despre ele vom vorbi. La ce bun? Nu sunt ele care vin la consultație atunci când durerea de-a trăi, durerea de mamă este atât de persistentă încât le înveninează existența. Totuși, să luăm la cunoștință faptul că aceste „cupluri” fericite mamă-fată există.

Și departe de mine proiectul de a le organiza o „petrecere” mamelor, celorlalte, celor cu care totul merge rău. Cartea mea nu se va numi „Petrecerea mamelor”. O prietenă s-a îngrijorat chiar: „N-o să distrugi totuși mama!” Nu, nu... jur pe capul mam... Căci, în sfârșit, nu ignor faptul că sunt și eu una și că într-o zi o fetiță cu păr blond, venețian, crescând, va risca să-mi facă o petrecere (și n-o va uita, de data asta!).

Iată ce m-ar putea incita, în calitate de mamă de fată, să nu mai îndrăznesc să mișc, să nu mai îndrăznesc să fac, să nu mai îndrăznesc să exist. Orice aș face, voi face totul din această perspectivă. Este adevărat, noi, mamele, nu putem fi niciodată liniștite: întotdeauna ne putem reproșa ceva.

Nu pot uita ochii mamei mele atunci când am anunțat-o despre proiectul meu de a scrie despre relatia mamă-fată! Dar am precizat imediat: „Nu pentru a critica mamele, fiindcă sunt și eu una; o fac pentru că e important!”

Totuși, chiar de pe acum, în această faună de mame din care vom studia câteva specii (nu toate, ar fi imposibil, ci doar cele mai spectaculoase!), dacă ar trebui să aleg, să iau totul (și cu atât mai rău dacă ar trebui să fiu doar asta), aș alege să fiu o mamă tandră!

Iată. Îți livrez din capul locului, înaintea oricărei explorări, alegerea mea, care mă privește doar pe mine, și închid paranteza!

TOTUL VINE DIN PÂNTECE

Se spune că scriem cu măruntaiele și, legat de acest subiect, tocmai în măruntaie se ascunde secretul! În ele se petrece totul!

Nu-i ușor să faci lumină în acest magazin de vechituri al relației mamă-fiică. Nu prea știu de ce ar trebui să ne lăsăm ghidați. Trebuie să ne asumăm riscul, pur și simplu, să ne lăsăm ghidați de măruntaie... Vom vedea dacă ghidul este bun. În orice caz, să ne aruncăm în apă.

Această carte este destinată mamelor și fiicelor, chiar dacă pare că fetele suferă mai mult ca mamele lor. Este și pentru soți, prieteni, tați, fii și frați, pentru toți cei care asistă ca spectatori la această piesă ce se joacă și se reia toată viața între mamă și fată (toți fiind în egală măsură actori, sau devenind actori în ciuda dorinței lor).

INVITAȚIE LA CÃLÃTORIE

Te invit la o explorare, cea a originii vieții. Te previn: este o traversare periculoasă cea la care te invit, cu naufragiile, furtunile, acalmiile și frumusețile sale; este descoperirea unui continent, al unui terra incogniia, totuși atât de familiar.

Îmbarcă-te dacă vrei să știi, sau cel puțin – să rămânem modești – să cugeți la viața ta: relația ta cu mama și cea cu fiica ta dacă ai una... chit că-ți asumi riscul lucidității. Dar asta înseamnă să crești.

Și dacă noi creștem împreună...

AVERTISMENT: STICLA ÎN MARE SAU ÎN MAMÃ PÂNÃ LA GÂT...

N-am pretenția să prezint întregul subiect. Este ceva imposibil. Dacă nu-i sticla în mare (mamă, știu, e ușor!), risc cel puțin să fie călimara cu cerneală. Așadar, vom încerca să nu ne înecăm... în

Pag. 7 – 13