Un eremit în Himalaya

Sedus de spiritualitatea Orientului, Paul Brunton a călătorit în această regiune pentru a cunoaște oameni sfinți și a-și însuși înțelepciunea lor. În 1936, a petrecut câteva luni într-un loc izolat din munții Himalaya, unde a aplicat învățăturile străvechi în încercarea de a intra în contact cu sinele său superior. Deși nu lipsită de peripeții, această aventură i-a prilejuit experiențe spirituale și întâlniri cu personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante, de la yoghini și pelerini până la unul dintre prinții nepalezi. În Un eremit în Himalaya, Brunton ne oferă un încântător jurnal de călătorii, dar și un ghid spiritual care ne învață să găsim pacea interioară, atât de necesară în frenetica lume civilizată.

Introducere (Timothy Smith) ... 7
Cuvînt înainte (Prințul Nepalului, Mussooree Shum Shere Jung Bahadur Rana) ... 9
Prefață la prima ediție britanică ... 13

I. Filosof ia prieteniei - Călare prin Himalaya - Bungaloul meu de pe-un vîrf de munte ... 19
II. Expediția plănuită la muntele Kailas din Tibet - Măreția peisajului de la Muntele înzăpezit - Descopăr "Sanctuarul" ... 31
III. Reflecții asupra stăpînirii britanice în India și asupra conflictelor politice - Nevoia de a spiritualiza politica - Controlul gîndurilor - Un secret pentru concentrare ... 44
IV. Căutarea liniștii interioare - Amintirea unor nașteri anterioare - O metodă budistă de accesare a memoriei prenatale - Misiunea Naturii pentru omenire - Despre comuniunea cu Natura ... 55
V. Vizita neașteptată a doi yoghini - Pelerini și altare în Himalaya - Putere prin nemișcare ... 67
VI. O privire grăbită prin corespondența mea - O sinucidere teatrală și răspunsul meu - Ajutor telepatic pentru discipoli ... 80
VII. Reflecții asupra viitorului Tibetului - Experiențele lui Sir Francis Younghusband - Destinul Orientului și Occidentului ... 91
VIII. Un corespondent deplînge retragerea mea din lume - Virtuțile inactivității și solitudinii - Religia mea - Noul Testament - Iisus și criticii săi ... 103
IX. Furtună - Vestitorii musonului - Animalele care mă vizitează - Problema îmbrăcămintei ... 119
X. Vizita altui yoghin - Călătoria sa plină de aventuri de la Kashmir la muntele Kailas - Călătoriile sale prin Tibetul de Vest - Cum maestrul său trăia dezbrăcat în zăpadă - Explicațiile acestei fapte ... 131
XI. Despre filosofie și distracție - Reflecții asupra domnului Charles Chaplin - Arta și geniul lui mute - Necesitatea de a moderniza yoga - Nerecomandarea ascetismului - Cîteva adevăruri despre sex și yoga ... 149
XII. Un influx sacru în nemișcare - Despre expedițiile în munți și însemnătatea lor ... 165
XIII. Întîlnirea cu o panteră - Problema cruzimii Naturii ... 175
XIV. Vizita unui prinț nepalez - O experiență ciudată cu un fachir și un spirit - Explorăm valea frumoasă a unui rîu - O întîmplare cu un elefant nebun - Budism în Nepal - O comparație între Krișna și Buddha ... 183
XV. De veghe în noapte - Reflecții asupra stelelor -Adevărul despre astrologie - Misterul lui Sirius - Sînt planetele locuite? - Simbolismul soarelui - Cedrul îmi vorbește - Îmi iau rămas-bun de la bungaloul meu ... 202
XVI. Pornesc din nou la drum călare - O panoramă superbă în statul Tehri - Călătoria mea pe culmi înalte și poteci de munte - Prin păduri, în întuneric - Sosirea la Pratapnagar ... 216
XVII. Uriașii de zăpadă ai Himalayei - Atacul unui urs ... 228
XVIII. Băutul ceaiului, o încîntare - Cum izbucnesc furtunile musonului ... 238

Epilog ... 249

Capitolul I

Filosofia prieteniei – Călare prin Himalaya – Bungaloul meu de pe-un vîrf de munte

Ultima parte a călătoriei mele se va sfirși curînd. După săptămîni întregi în care am călătorit cu întreruperi de cînd am părăsit peticul triunghiular al toridei Indii de Sud, în noaptea asta voi adormi cu gîndul plăcut că va mai trece multă vreme pînă cînd păturile maronii și cearșafurile albe vor fi din nou strînse sul în husa lor de pînză.

Nu-i vorbă, călătoria în sine a fost o schimbare bine-venită.

Chiar și scăderea treptată a temperaturii ajută trupul toropit de soare, în timp ce panorama de imagini și locuri stîrnește pînă și curiozitatea unui intelect zdrobit de oboseală. Ajuns aici după ce a străbătut cîmpiile sufocante peste care căldura verii se așterne ca un giulgiu strălucitor, europeanul epuizat trăiește în aceste locuri un sentiment de libertate, un fior al eliberării.

Partea cea mai bună e că poți să întîlnești prieteni vechi și să-ți faci alții noi. E adevărat că aceia care-și clădesc prieteniile mai degrabă pe afinitate spirituală decît pe legături de interes personal sau pe asocieri lumești nu pot spera la prea multe. Poruncile Sinelui superior trebuie ascultate și măsura în care oamenii se înțeleg – sau se înțeleg greșit, după cum descopăr adesea – unii pe alții ridică bariere de netrecut între cei pe care Dumnezeu nu i-a adus împreună întru plăcerea prieteniei.

Cînd mă gîndesc cît de diferit este aspectul exterior al celor la care am descoperit această afinitate spirituală de-a lungul călătoriei mele, rămîn și-acum uluit în fața posibilităților pe care ni le oferă viata odată ce începem să intrăm în pielea Sinelui superior, oricît de intermitent, oricît de firav.

Un negustor cu ochelari, înveșmîntat în mătăsuri scumpe, a cărui prăvălie soarta a așezat-o într-un bazar aglomerat; un secretar de redactie la un ziar, cu o minte șireată, care vorbește despre politică și economie în timp ce eu sorb dintr-o băutură cu gheață; un muncitor analfabet care lucrează toată săptămîna de dimineața pînă seara pentru un salariu de mizerie și a cărui sărăcie tragică este pentru mine ilustrarea faptului că aceia care doar au transpirat, dar n-au sîngerat niciodată în bătăliile vieții nu știu cu adevărat ce înseamnă viața; un maharajah cu suflet nobil, de vîrstă mijlocie, ce pare să aparțină epocii victoriene prin respectul față de constrîngerile morale și prin observațiile nostalgice despre decadenta căreia îi cade pradă rapid tînăra generație de astăzi; un tînăr director de școală englez care, c-un entuziasm pătimaș și ochi limpezi, încearcă să scoată metodele educaționale din rutina învechită în care le-a găsit; un ministru energic și impunător ale cărui abilități l-au făcut să fie figura centrală din guvernul unui mare stat indian și a cărui fluență în conversație mă stimulează intelectual; un lider spiritual al unei confrerii religioase indiene care ignoră, fără rea intentie, diferențele de credință în chestiunea profundă a legăturilor dintre oameni; un yoghin fără nicio lețcaie și fără niciun avut care meditează la forțe misterioase cît stă pe malul Gangelui, dincolo de Rishikesh, orașul acela unic în care pustnici, călugări și pelerini își găsesc adăpost permanent sau temporar; cu o serenitate nemaipomenită, îmi povestește cum și-a desprins spiritul de trup și s-a surprins asistînd la niște scene din îndepărtata Calcutta sau chiar auzind zgomotul traficului londonez în timp ce privea de deasupra! Apoi, o tînără doamnă bengaleză care a atins un nivel excepțional de desăvîrșire spirituală și a cărei figură, cînd stă cu ochii pe jumătate închiși și Înconjurată de lID grup numeros de adepți, îmi amintește de chipul plin de beatitudine al Sfintei Tereza; un musulman bătrîn cu barbă sură, uscățiv și adus de spate, care mă poartă pe străduțe le și prin bazarele sordide din Delhi pînă la Jami-Masjid, cea mai mare moschee a Indiei, unde îmi predică despre aventurile sale din tinerețe, din vremea pelerinajului la Mecca, spunîndu-i apoi cum se pregătește de o nouă călătorie, diferită, cea a ieșirii sale din această lume. E agreabil acest bătrîn cu barba sură, mai ales atunci cînd presară și puțin umor în filosofia sa.

Mai sînt și alții, știuți și neștiuți, care mi-au marcat drumul atît de profund; poate că ei sînt mai lumești prin ce și cum gîndesc, dar asta nu ne împiedică să ne simțim în largul nostru împreună. Un om trebuie să fie pregătit să cunoască viața în cît mai multe aspecte ale ei dacă vrea cu adevărat să trăiască – chiar și Iisus s-a însoțit cu păcătoșii disprețuiți și marginalizați de lume –; însă întotdeauna ar trebui să facă asta doar atunci cînd atracția interioară este spontană și reciprocă. Nu de puține ori cele mai surprinzătoare schimbări în viață ne vin pe această cale. Una dintre primele persoane pe care Hristos le-a făcut să prețuiască viața la adevărata sa valoare – sau, pe înțelesul tuturor, al cărei suflet l-a salvat – nu era tocmai un stîlp respectabil al autorității și virtuții civice, ci o prostituată.

Pe cînd vizitam din nou un anumit oraș după cîțiva ani petrecuți în străinătate, un prieten s-a oferit să dea o petrecere în cinstea mea, ca astfel să-i cunosc pe „mai-marii orașului”. Am refuzat categoric. N-aveam nici cea mai mică dorință să-i întîlnesc pe conducătorii niciunui oraș. În plus, de ce atîta deranj? În cele cîteva cărți ale mele nu făcusem decît un pic de jurnalism, un pic de redactare și, sper eu, puțină scriitură ceva mai rafmată. Făcusem Cîteva cercetări mai ieșite din comun. Asta era tot. Mulți oameni au făcut același lucru și chiar mai mult de-atît. Va fi vremea pentru o petrecere atunci cînd voi fi făcut ceva care să și merite, atunci cînd voi fi urcat pe Himalaya sufletului meu și-i voi fi atins vîrful alb. Și, dacă aceasta se va întîmpla vreodată, tare mă tem că atunci mai-marii orașului vor fi cei care nu vor mai dori să mă întîlnească!

Mai sînt și alții pe care mi-ar fi plăcut să-i revăd, dar, vai, timpul nu stă pe loc! Nu îndrăznesc să mai întîrzii în drumul meu spre nord, căci am o misiune, un obiectiv de cea mai mare importanță pentru mine.

*

Așa că acum sînt călare pe un cal de munte vînjos, de culoarea cenușii, ascultînd clinchetul zornăitor al zurgălăilor prinși de ham și urcînd la pas potecile abrupte și lunecoase care mă poartă spre aerul rarefiat al crestelor himalayene’. Aș minți dacă aș spune că nu sîntem obosiți amîndoi și că nu așteptăm ceasul opririi finale sau că șirul de hamali care mă urmează la vreo jumătate de kilometru, conduși de servitorul meu și cărînd bagaje și provizii, nu vor fi bucuroși să-și primească plata la care ne-am învoit și să-și încheie misia. Pînă și calul a căpătat nefericitul și neplăcutul obicei de a se apropia prostește de marginea exterioară a potecii înguste, unde se cască o prăpastie periculoasă, puțin împădurită și adîncă de vreo 900 de metri; pe partea cealaltă, cărăruia se strecoară pe lîngă peretele perpendicular de stîncă în care este tăiată. Animalului i-ar fi extrem de ușor să coboare panta asta groaznic de abruptă mult mai repede decît a urcat-o și, la sfîrșit, să-i măsoare lungimea de jos, de pe pămînt. Ideea de a aluneca pînă în fundul prăpastiei nu mă încîntă deloc și am mereu senzația că trebuie să îmi stăpînesc ferm armăsarul. Prin urmare, trag des de frîu spre stînga, dar calul, încăpățînat, la fel de des trage spre marginea prăpastiei, cu mine legănîndu-mă în șa! Nu-mi dau seama ce îl atrage spre nimicirea absolută, dar n-am de gînd să împărtășesc cu el aceeași soartă, care-l ademenește spre acea vale prăpăstioasă.

De ce-o fi vrînd să renunțe la existența lui sub acest soare acum, cînd e în floarea vîrstei, habar n-am, dar în această după-amiază cu piciorul drept din față a pășit intenționat în gol, peste buza prăpastiei, ceea ce l-a făcut să alunece și să cadă, aruncîndu-mă la pămînt cu o bufnitură; așa m-am ales cu un șold vînăt și-un umăr dislocat, săgetat de durere. M-am gîndit că a sosit momentul să am cu el o discuție serioasă, de la suflet la suflet, și m-am apucat să-i explic acestei ființe triste greșeala evidentă de a merge pe marginea hăului cu o așa încăpățînare.

Se pare că discuția noastra a avut un oarecare efect, căci și-a înăltat căpățîna tristă, dar frumoasă ceva mai sus și după aceea și-a ținut picioarele pe terra firma. Copitele călcau cu mai multă grijă și nu ne mai aflam amîndoi atît de aproape de înspăimîntătoarea pantă abruptă. L-am răsplătit mai tîrziu cu două linguri din prețiosul meu zahăr, cîndva, din păcate, atît de des întîlnit, dar acum păstrat cu grijă și consumat cu chibzuință, ca nu cumva să mi se termine proviziile înainte de vreme și astfel ceaiul meu să devină cu totul neplăcut la gust.

Conducătorul hamalilor îmi povestește că animalul moștenește obiceiul acesta neplăcut de la un înaintaș al său, un cal de povară tibetan care fusese obișnuit să care greutăți mari în desagi care ocupau mult loc pe spinarea sa, pentru a fi fortat să nu se apropie de partea interioară a potecilor, iar astfel, cu greutatea pe care o căra, să poată curăța drumul de pietroaiele din cealaltă parte.

Soarele ne-a bătut în cap toată ziua, cu o căldură care mă surprinde, totuși acceptabilă, nu sufocantă, cam cum e temperatura în august în Europa, cînd este vreme bună. În comparație cu teribila dogoare enervantă a cîmpiilor încinse, vremea de aici e cu siguranță ca în rai.

La una dintre curbele potecii sinuoase de piatră, care urcă tot mai sus, în fața ochilor mei plini de uimire se întinde un peisaj cu totul nou, de-o frumusețe rară ce-mi taie respirația. Greu de crezut pentru ochii unui european că Natura a putut să așeze laolaltă cu atîta generozitate vîrfurile și culmile acestea gigantice, cu forme atît de felurite. Oriunde te-ai uita, din toate directiile ești încercuit de acești masivi himalayeni. La nord-est, un tărîm al gheții veșnice, bariera colosală, semeață - care tine Tibetul ascuns ca pe-un străin izolat și suspicios într-o lume unită de comunicare prietenoasă prin toate mijloacele imaginabile – își ridică spre cer, din văile umbrite de la poale, coastele cenușii, pline de crevase, umerii acoperiți cu o mantie de zăpadă și capul de gheață, albăstrui. Este acoperit de mase enorme de zăpadă moale, sclipitoare. La est, se întinde un lung șir șerpuitor de înălțimi și culmi impădurite, unele după altele, pînă cînd dispare în zare. La vest, privesc în jos la imensele defileuri accidentate, de-un verde-măsliniu spre gri amestecat cu un cafeniu cald, care se întîlnesc și se contopesc într-o uriașă depresiune de piatră și pămînt, la mii de metri sub mine. La sud, nu pot decît să-mi ridic capul și să-mi sucesc gîtul, uitîndu-mă la vîrful semeț al peretelui de granit roșu-închis care se înalță deasupra calului meu la doar jumătate de metru distanță, dominînd peisajul din jur.

Toată această aglomerare de culmi, ca niște cocoașe de cămilă despărțite de Muri adînci, piscuri semețe și ravene cu pereți abrupți se desfășoară haotic, una desprinzindu-se din cealaltă sau mergînd paralel o vreme pentru ca mai apoi să se răsucească și să se întîlnească din nou.

Cartografii trebuie să fi avut o sarcină dificilă aici, gîndesc eu, în această înghesuială de nedeslușit, mai complicată decît printre fermele și cîmpurile fără garduri din zonele de șes. Aici, înălțimile au fost aruncate la voia întîmplării, cum s-a nimerit. Nu e nimic euclidian aici, nici urmă de dispunerea geometrică a New Yorkului.

E straniu să-ți amintești deodată cum toată Himalaya se învîrte în jurul Soarelui, odată cu globul pămîntesc, cu mai mult de 30 de kilometri pe secundă.

Totuși, farmecul aspru al acestei imagini o face mai atractivă decît oricare alt peisaj natural pe care l-am văzut vreodată. Primesc cu recunoștință acest dar al Naturii. Zeii care-au zămislit acest pămînt trebuie să fi fost îmbătați de frumusețe, căci frumusețea sălbatică de aici depășește orice imaginație. E inspirație pentru minte și încîntare pentru suflet. De-aș fi fost un Shelley, neîntîrziat aș fi așternut în versuri descrierea acestor locuri – dar, din păcate, nu sînt. Maiestuoșii munți Himalaya sînt înconjurați de o aură de solitudine desăvîrșită, de o liniște inefabilă și o măreție înălțătoare. Pe aceste înălțimi himalayene se găsește adevăratul farmec al alpinismului; civilizația e atît de departe, orașele la fel, iar liniștea atît de cuprinzătoare... Munții aceștia poartă pecetea eternității, deși, în sud, se găsesc culmi deluroase care, geologic vorbind, sînt mult mai vechi. Poate că doar înălțimile spectaculoase te fac să crezi că munții aceștia există dintotdeauna. Aici ești față în față cu misterul universului însuși, care ți se dezvăluie provocator și fără ocolișuri în forma sa cea mai sălbatică, fără să se ascundă după fațada artificială a marilor orașe construi te gregar. Himalaya întruchipează marile forțe ale Naturii.

*

Continuăm să urcăm pe poteca îngustă. Potecile abrupte din Himalaya seamănă cu cele ale vieții înseși. Dar mă aventurez pe drumul abrupt cu sunet de muzică în urechi. Dumnezeu mă ispitește să merg mai departe. Călătoresc nu spre Himalaya, ci spre paradis. Am lăsat în urmă o lume doar pentru a găsi alta mai bună. Vitregiile m-au ocolit, niciuna nu mă poate ajunge, căci ar trebui mai întîi să pătrundă în inima mea și nu pot face asta. Aerul este înmiresmat de iubirea care emană de la Ființa Supremă. Munții sînt învăluiți într-o frumusețe care nu le apartine lor, ci lui Dumnezeu. Întreaga călătorie a devenit un simbol poetic magnific, iar căutarea Sfintului Graal este realitatea lui divină.

Picioarele calului meu înaintează nesigure printre pietre dure, roci fărîmițate și fragmente de granit căzute de pe versanții de deasupra, care pe alocuri acoperă drumul. Petice rare de iarbă mai răzbesc prin pămîntul pietros. Cîteodată cărarea se mîndrește chiar și cu Cîteva flori. Mentă și gălbenele.

Pe drum dau peste o priveliște stranie. Într-un ciudat coș conic de răchită, legat de spate, un hamal poartă o femeie. Soțul pasagerei pășește în urma lor. Sînt pelerini și se îndreaptă spre cine știe ce altar sfint din Himalaya, deși n-au urmat traseul obișnuit. Femeia

Pag. 19 – 25