Suflete in furtuna (Romane de DRAGOSTE 10)

Acesta este un roman simplu, despre trădarea iubirii și despre pedeapsa destinului.

El ne îndeamnă să nu călcăm niciodată visele curate ale semenilor noștri.

Cumplita încercare

Ploaia de toamnă scâncea cuminte pe acoperișul de țiglă al bucătăriei. Lucian Dumitrașcu privea gânditor la bătrânul cireș din dreptul geamului. Frunzele galbene și arămii cădeau grele de apă. Te duci și tu în iarnă, cugetă bărbatul aprinzându-și o țigară. Trase scrumiera și ceașca de cafea mai aproape de el și-și sprijini fața în palme. Era sâmbătă după amiază și se întreba cam ce ar fi putut face. Edmond, fiul lui de numai doisprezece ani, citea de zor romanul Contele de Monte Cristo. Un roman cam matur pentru el, gândea tatăl, dar nu făcea nimic să-l schimbe cu ceva mai potrivit. Marina, soția lui primă și ultimă, cum îi plăcea lui să spună, era plecată la Târgu Jiu, să-și viziteze părinții. Desigur, să facă rost și de ceva alimente, căci „epoca de aur” secase toate piețele. Ce aș putea face? se întreba bărbatul. Televizorul ieșea din discuție. De când „cel mai iubit dintre cârmaci” o luase razna, nu mai aveai măcar o emisiune de divertisment.

Lucian oftă. Urma o după amiază plictisitoare, apoi încă o zi, până la întoarcerea Marinei. Trebuia să găsească ceva de făcut. Muzica! hotărî el apăsat și plecă spre sufragerie, unde avea combina muzicală. Își alese caseta cu Anotimpurile lui Vivaldi, o introduse în aparat și apăsă butonul. Sunetele familiare dar la fel de plăcute ca întotdeauna inundară sufrageria mare, de vilă. Bărbatul oftă și se întinse pe un fotoliu. Țigara și cafeaua rămăseseră în bucătărie, dar el nu mai avea chef de ele. Se lăsă plimbat de cascadele de sunete. Pleoapele îi cădeau din ce în ce mai grele. Ațipi pe nesimțite.

Un vis frumos, din prima tinerețe, îi încerca memoria. Nu mai știa exact unde se afla cu Marina și Edmond. Parcă în Poiana Narciselor. Un Soare blând de primăvară mijlocie invada se toată valea. Ei trei, strâns uniți, priveau către mărul rotat plin de floare. Era un pădureț vânjos, cu trunchiul gros și ramuri bogate. Spuma de floare albă-rozalie vestea rod bogat. Era atâta pace și liniște acolo, în poiană. Nimic din viermuiala tristă a Capitalei din anul 1988, an tot mai greu pentru toți românii. Lumea alerga obsedată după hrană mai rău decât în timpul războiului. Până și el, referent în Ministerul Comerțului Exterior, aveaprobleme cu procurarea anumitor alimente. El și Marina răbdau, dar copilul nu știa că-n socialism puteau fi și lipsuri. Școala îl învățase altfel și altceva...

Târâitul strident al telefonului îl trezi. Lucian privi buimac în jur. Copilul era deja la telefon. Sărise peste sofa, ager ca o pisică și ridicase receptorul. Spuse un Da! apoi ascultă câteva secunde. Imediat! anunță el și-i Întinse receptorul tatălui.

– Pe tine te caută, tată.

– Cine?

– Miliția.

Dumitrașcu tresări. Cuvântul miliție îi amintea de-o chelfăneală luată în adolescență, de la un subofițer. Era vina lui că se lăsase prins după o mică încăierare. Scena burdușirii sale cu bastonul de cauciuc îi rămăsese înscrisă în minte pentru că era unică. Părinții lui nu-l băteau niciodată.

Un fulger scurt, de anxietate, îi trecu prin inimă și coborî către picioare. Senzația unui pericol ascuns îl încerca. Luă receptorul din mâna copilului și observă că a lui tremura ușor. Se enervă pe el însuși pentru aceasta. Duse aparatul la gură și rosti răspicat:

– Lucian Dumitrașcu. Cu cine am onoarea?

– Căpitan Ion Sârbu din Miliția Brașov, veni răspunsul. Aveți o soție cu numele Marina?

– De ce întrebați? rosti Lucian Dumitrașcu automat.

– Vă rog să nu vă speriați! îl îndemnă ofițerul pe un ton calm.

– De ce să mă sperii?

– Un accident de mașină pe serpentinele de la Timiș, veni răspunsul. Nu e foarte grav. E în Spitalul de urgență din Brașov. Stabilizată.

– Serpentinele de la Timiș? întrebă Dumitrașcu prostește. Dar ea a plecat cu trenul la Târgu Jiu.

– Nu! negă ofițerul. Era în autoturismul Dacia 1300, cu număr de înmatriculare 4 B2285.

– Nuuuu! negă Dumitrașcu din toată ființa lui.

Milițianul continuă impasibil:

– Șoferul, Valentin Furgescu, e rănit mai grav. Îl cunoașteți?

Lucian Dumitrașcu nu răspunse. Podeaua îi dispăruse de sub picioare și el se prăbușea într-un hău fără fund. Cădea, cădea, cădea, cădea... Nu se mai putea opri din cădere. Nu avea de ce se prinde. Toate i se învălmășeau în cap. Soția pe care el o condusese la gară... Valentin Furgescu, profesorul de pian al lui Edmond. Ploaia de afară și serpentinele Timișului... Ei doi cu mașina lui. Ce căutau tocmai acolo? O bănuială îngrozitoare îi cuprinse creierul și i-l adună în jurul unei singure zone. O zonă dureroasă din moalele capului. Parcă îl lovise cineva cu un ciocan acolo. Își adună toate forțele și răspunse:

– Da, îl cunosc. Cum ați ajuns la mine cu telefonul?

– Am găsit o carte de vizită de-a dumneavoastră în poșeta doamnei.

– Daaaa. Înțeleg.

– Ar fi bine să veniți mâine la Brașov.

– De ce?

– Facem reconstituirea, căci pe ploaia asta nu putem măsura nimic.

– De ce reconstituire? reuși Dumitrașcu să întrebe.

– Caz grav cu un TIR. S-ar putea ca șoferul Furgescu să rămână fără ambele picioare.

– Dracul să-l ia! izbucni Dumitrașcu.

– Aaaaal exclamă ofițerul, semn că înțelesese ceva din grozăvia petrecută. Înseamnă că nu veniți?

Lucian Dumitrașcu șovăia cu telefonul în mână.

Se mai limpezise la cap, dar tremura din toate încheieturile, ca de friguri. Stomacul i se întări se ca piatra și un nod i se pusese în gât. Reuși să îngaime:

– Da.

– Nu veniți? ținu milițianul să precizeze situația.

– Ba vin, replică Dumitrașcu ceva mai sigur de el. Unde să mă prezint?

– La sediul Miliției județene. Întrebați de mine!

– Bine. Vin. La ce oră?

– Pe la doisprezece?

– E bine. Voi fi acolo.

– Vă aștept.

– Bună seara! mai apucă Dumitrașcu să spună și scăpă receptorul din mână.

Stomacul i se ridicase în gât și era gata să explodeze. Țâșni către baie și se aplecă peste WC. Mâncarea nedigerată încă îi țâșnea ca din pușcă. El numai icnea scurt, ori de câte ori o bucată mai solidă tindea să i se oprească în gât. Scoase tot din el, apoi se ridică în picioare. Merse clătinându-se către chiuvetă și se prinse de ea. Se văzu în oglindă. O față de strigoi, cu zoile mâncării curgându-i pe bărbie. Reuși să rotească robinetul și începu să se spele aspru, a răzbunare pe el însuși.

Apa rece îl mai limpezea la minte. Conștiința lui refuza însă să recunoască ceea ce începuse să se închege în mintea lui. Era o scenă pe care nu voia pur și simplu s-o accepte. Deprinderile sale de analist rece îi spuneau însă clar: Marina și Furgescu erau amanți și nu de câteva săptămâni sau luni. Cam de trei ani, soția începuse să-și viziteze mai des părinții. Profita de faptul că el nu se afla în relații bune cu socrii și pleca singură. Lucian o ducea la gară și tot el o aștepta la trenul de Craiova. Nu-i cerea niciodată socoteală pentru cheltuielile făcute cu socrii. În definitiv, erau părinții ei și avea obligații față de ei. În plus, ei le procurau la negru, de la țărani, carne, brânză, unt și alte produse deficitare pe piață.

– Asta e! rosti el cu glas tare și se șterse apăsat.

Abia când întinse prosopul pe uscător, își aminti de băiat. Edmond avea doisprezece ani și înțelegea multe. Băiatul, gândi el. Ce să-i spun băiatului? Și el știe că maică-sa a plecat la Târgu Jiu. Să-l mint? Da, dar cum? Cum să-i explic că maică-sa e accidentată într-un spital din Brașov?

Gândurile se îngrămădeau în creierul lui surescitat ca niște nori de furtună. Lucian încerca să-i alunge, să poată gândi limpede, însă ei se îngrămădeau și mai tare. Nici nu pot ieși din baie, gândi Dumitrașcu, Edmond va observa că sunt schimbat la față.

Aruncă o nouă privire în oglindă. Pielea obrazului îi era gălbuie, nesănătoasă. Mă rad și mă fricționez puternic cu o loțiune, decise Lucian. Îmi înviorez tenul, să nu se mai observe paloarea. Nu mai stătu pe gânduri. Apucă recipientul cu spumă de ras și trecu la treabă. Făcea totul automat. În creierul său, un dușman mesteca de zor la gândurile chinuitoare. De ce? De ce tocmai mie să mi se întâmple aceasta? De ce tocmai Marina să mă tăvălească în noroiul străzii? Cu ce i-am greșit eu? Cu ce? Nu găsea răspunsuri la întrebări iar ele se încăpățânau s-e ia de la capăt.

Se fricționă îndelung pe față și pe gât, cu un aer absent. Gândul acela rău îi aminti se altceva. Acum își frământa mintea cum să-i explice băiatului că maică-sa plecase la Brașov, nu la bunicii din Târgu Jiu. Văd eu ce gândesc până dimineață, amână Lucian luarea unei hotărâri. Își adună toată voința și-și compuse figura lui obișnuită, de blond rece, cu ochi aproape cenușii. Da, gândi el, îmi ține figura.

Se întoarse în sufragerie și constată că Edmond pornise televizorul. O mare manifestație ceaușistă umplea ecranul. Era o reluare, căci nu se vedea pic de

Pag. 5 – 11