Cuvânt către cititori:
Cine este Magicianul Alb?
„Suntem ființe spirituale și avem o experiență umană.”
Pe Magicianul Alb l-am întâlnit înăuntrul meu încă de mică, atunci când datul pe leagăn în grădină și nesfârșitele ore petrecute în natură, adesea singură, mă transferau într-o lume care părea mai reală și cu siguranță mai puternică decât cea pe care o puteam atinge, auzi, vedea, gusta, mirosi. Rugăciunea, îngerii și sfinții despre care îmi vorbeau bunicii și descoperirea unei cărți americane, „Puterea autosuqestiei” găsită în pod (lăsată acolo de străbunicul meu ardelean care trăise la New York vreme de 50 de ani) au constituit fire luminoase și viu colorate în tapiseria teoriei pe care începeam să mi-o formulez și care era foarte diferită de tot ce mă înconjura în peisajul tern al României comuniste de la sfârșitul anilor 70.
Faptul că am ajuns în Statele Unite în 1983 la dificila vârstă de cincisprezece ani și necesitatea, împreună cu familia, de a începe totul de la zero, într-o perioadă când nu exista cale de întoarcere, m-au pus în situația de a privi o pânză din nou albă pe care presimțeam că aș putea s-o pictez așa cum voiam, doar dacă aș fi avut puterea descoperirii interioare și curajul exprimării, în realitate a celor cinci simțuri, a viselor măsluite în interior. Pe parcurs, de la descoperirea „Pădurii interzise” a lui Eliade și „Puterea mitului” de Joseph Campbell, la cărțile diferiților swami indieni, de la cărțile lui Castaneda la părerile și teoriile lui Einstein, am ajuns să încep să înțeleg natura unor legi invizibile și puternice care ne leagă pe toți. Legăturile și coincidențele pe care începusem să le observ între gândurile, aspirațiile, intuițiile sau visurile mele și realitatea în sine, mi-au îndrumat pașii spre absolvirea unui masterat în psihologie spirituală aplicată și m-au făcut adânc conștientă de relația dintre nevăzut și tangibil. Consider că tot ce am realizat în viața mea, în special de la absolvirea masteratului (1993), a fost un rezultat direct al unor intenții conștiente și vise interioare.
Anul trecut, la invitația lui Carmen Firan, am început un dialog pentru revista Scrisul Românesc, și în timp s-a profilat silueta unei posibile cărți. Eram înscrisă însă la un post-masterat cu tema” Conștiință, sănătate și vindecare” la Universitatea Santa Monica. Am ezitat la început, fiindu-mi teamă că nu voi putea face față unui program supra-încărcat. „Hai, Ștefania, măcar un articol pe lună, și vom avea cartea gata la toamnă”. Și a avut dreptate, cursurile mi-au oferit până la urmă nu doar fundalul de care aveam nevoie pentru a transmite ce intenționam, dar am trăit și bucuria de a vedea puse în practică idei, concepte, experiențe despre care vorbeam în carte.
Magicianul Alb este acel Eu mai înalt din interiorul nostru care înțelege legile subtile ale universului și este în contact direct cu intuiția noastră, acea parte care are acces la informații mai departe de cele cinci simțuri. El reprezintă partea din noi care a conștientizat la început instinctiv, iar apoi conștient misiunea în această viață și care are știința de a cerceta și curajul de a împlini ceea ce este lăsat a fi experimentat și împlinit pentru a ne simți împăcați cu rostul existenței.
Prin această carte, invit cititorul să mi se alăture într-o călătorie de explorare spre a-și redescoperi acea parte interioară care deține bagheta fermecată și care poate transforma în realitate lumile interioare al căror potențial doar îl intuim.
Ștefania Magidson Los Angeles, 2012
O fărâmă în buzunarul unui uriaș
Carmen Firan: Odată conștienți de noțiuni ca imensitate și infinit, încercând să le înțelegem, să ni le imaginăm, ne-am putea demoraliza, alunecând în indiferență, pasivitate, în abandon sau în cinism. Cum ți-ai putea reprima sentimentul deșertăciunii când te descoperi o fărâmă în buzunarul unui uriaș?
Ștefania Magidson: Gândul că suntem doar un mic grăunte de nisip într-un deșert enorm, ideea că „Ce mai contez și eu!” sau „Cum pot eu să influențez tot deșertul?” le putem analiza din multe unghiuri, la nesfârșit. Este probabil covârșitor să ne gândim cât de mici și neimportanți am putea fi... De aceea eu am ales să mă ocup doar de propriul meu „univers”, știind că la un anumit nivel, majoritatea suntem niște valuri foarte mici într-un ocean vast, care însă afectează indirect toate valurile, adesea, în cele mai subtile și mai neștiut de esențiale moduri.
Cred într-o matrice divină din care toți facem parte și în care ne influențăm unii pe alții prin fiecare act pe care îl săvârșim, prin fiecare cuvânt și gând pe care le îndreptăm conștient sau inconștient spre ceva sau cineva, și care declanșează reacții atât în universul fizic, cât și în cel nevăzut. Simțind din proprie experiență că acest concept este viu și funcționează în viața de zi cu zi, am înțeles importanța intențiilor pe care le avem. Astfel s-a format înăuntrul meu un simț puternic legat de valoarea de a deveni conștientă, trează la intențiile interioare, odată ce ele sunt automat succedate de gânduri și de fapte care le urmează traiectoriile și le materializează. Iar atunci când avem intenții ce sunt în conflict, cea care are cea mai mare energie (cea mai puternică), învinge.
CF: Există vreun exercițiu de acceptare a existenței așa cum e, cu limitele ei, o cale de împăcare cu realitatea, cu visurile eșuate, cu frustrări sau eșecuri?
ȘM: Poate rugăciunea sau meditația. Din felul meu de a vedea lucrurile, a te ruga înseamnă „a merge în petiție la Dumnezeu”, iar când meditezi (sau când stai tăcut dar conștient în tăcere) e ca să asculți răspunsul divinității (sau răspunsul „conștiinței universale”, al acelui „suflu universal” care face ca viața să își urmeze cursul în fiecare moment). În acele clipe când ascult în tăcere, intențiile mele îmi apar mai clar, și devin mai conștientă de urmările gândurilor și de consecințele faptelor mele.
CF: Într-o posibilă ierarhie a întrebărilor care ne urmăresc asupra existenței, care ți se pare cea mai importantă?
ȘM: Automat mă gândesc că cea din vârful ierarhiei este probabil întrebarea care ne bântuie cel mai des, care însă nu mi se pare deloc banală: „Care e scopul existenței noastre?”
CF: Sunt și întrebări colaterale acesteia, dar care să-i susțină intensitatea?
ȘM: Absolut. Cine suntem noi mai departe de corpul fizic, de gândurile și trăirile noastre? Unde în corpul uman își are locul sufletul? Dacă energia nu poate fi nici creată, dar nici distrusă, unde se duce energia care însuflețește corpul și conștiințe noastră în momentul în care părăsește trupul? Face această energie parte dintr-o energie mai mare, universală, divină, care ne unește pe toți? Unde este locul nostru în ierarhia macro-cosmosului (nivelul universului) și micro-cosmosului (nivelul subatomic)?
CF: Cum ai ajuns la aceste întrebări, sau când ai devenit conștientă de ele, dincolo de pregătirea ta academică?
ȘM: Până la vârsta de 6 ani, am fost crescută de bunici și am petrecut foarte mult timp de una singură, în mijlocul naturii, aproape de animale, de mirosul pământului și ierbii. Am avut multe experiențe, pe care le-am decodificat mai târziu, când mi se părea că percep acel ceva care ne unește cu universul, stând pur și simplu culcată în iarbă și urmărind norii și cerul albastru (care părea cu mult mai albastru decât acum... Cauza să fie poluarea sau un joc al memoriei vizuale?), sau dorind să pătrund distantele infinite ale cosmosului în decursul nopților când stelele luceau vesele, iar eu încercam zadarnic să pătrund mai departe de „ce se vede”.
Însă o amintire foarte concretă care mi-a rămas în minte, este dimineața în care bunica m-a trimis să dau
Pag. 10 – 15 |