Adevăr Divin
Nu uita că ești român!
Cântece și poezii patriotice
| Într-o vreme în care lepădarea de țară și cedarea suveranității a devenit politică de stat, în care România a votat la ONU împotriva familiei și a păstrării valorilor tradiționale și în care homosexualitatea a devenit o virtute care te face eligibil, cântecele și poeziile aduc aminte românilor că fără rădăcini, fără istorie, fără credință, fără trecut, nu vom avea nici viitor. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința!” (Ev. 13, 7). Jertfele, credința și dragostea poporului român ne sunt izvor de întărire, din care ne putem adăpa oricând. Un mod de a sorbi din acest izvor sunt și cântecele și poeziile patriotice, care ne pun în legătură cu toți cei care le-au cântat de-a lungul veacurilor, făcându-ne adevărate transfuzii de dragoste, putere și curaj. |
Cuprins:
Dumnezeu ni se descoperă prin istoria neamului – Părintele Iustin Miron, starețul Mănăstirii Oașa / 4 Prefață: Hai, români, din moarte înviați! – Andrei Dîrlău /6 1. Cântece patriotice / 35 Deșteaptă-te, române! / 36 Colinde din închisori Colind /163 II. Poezii patriotice / 212 Ai noștri sunt acești munți (Aron Cotruș) / 212 Poezii pentru copiii mici III. Tropare ale Sfinților români / 288 ANEXE Locurile noastre sfinte – Traian Dorz / 317 Bibliografie / 342 |
Fragment:
PREFAȚÃ Hai, români, din moarte înviați! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri, „Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!” Strigătul zguduitor, îndemnul la luptă pentru credință și neam al lui Radu Gyr, din 1956, nu era adresat numai românilor de sub dictatura comunistă. Da, era într-adevăr o chemare împotriva regimului impus în România de tancurile unuia dintre cei mai siniștri dictatori ai istoriei: IosifVisarionovici Stalin. De altfel, pentru acest poem- manifest – caz unic de pedeapsă capitală dată pentru o poezie – autorul a fost condamnat la moarte (sentință comutată apoi la 25 ani de temniță grea, din care a executat la Aiud șase, doi cu lanțuri la picioare, până la amnistia din 1964). Dar chemarea lui Radu Gyr, odată cu a tuturor martiri lor din temnițele comuniste, ni se adresează și nouă, astăzi. Și poate că în strigătul lor este cu atât mai multă durere și urgență, cu cât mulți dintre noi nici măcar nu ne dăm seama că văzduhul de mâine al copiilor noștri riscă să numai fie nici liber, nici românesc, și nici cel al dreptei credințe. Frați dreptmăritori! Este timpul să ne luăm credința în serios! Frați creștini! Este timpul să-L luăm pe Hristos în serior! Frați români! Este vremea sa ne luăm țara în serios. Prea suntem tentați să luăm totul în glumă – cum spune un poet contemporan: Din patru vânturi bântuie urgia, Din uscatul smochin neroditor din Evanghelie, în care părem să ne fi transformat (sau să fi fost transformați), este vremea să redevenim stejarul lui Ștefan-Vodă, sau via cea sădită de dreapta Dumnezeului puterilor, întru desăvârșire (psalmul 79: 16). Vremurile în care trăim sunt cumplite. Apostazia a atins proporții planetare. Și în aceste vremuri teribile se cer mărturii clare, fără compromis, se cere credință neșovăielnică. Este necesar să ne ridicăm și să afirmăm cu tărie adevărul creștin în care credem, fără teamă și ezitare; deoarece este adevărul de credință al strămoșilor, temelia pe care s-a înălțat neamul nostru. Este adevărul de credință al Sfântului Constantin Brâncoveanu. Dar ,,Balada” lui ne învață să nu confundăm acel strigăt al său în fața decapitării propriilor copii: ,,Doamne, fie voia Ta!” cu lașitatea și pasivitatea călduță, nelucrătoare. ,,Doamne, fie voia Ta!” al lui Vodă Brâncoveanu nu este o scuză pentru fatalism și resemnare. ,,Doamne, fie voia Ta!” nu este un oftat supus și mioritic în fața inevitabilității Răului. Cu Răul văzut și mai ales nevăzut se poate lupta și trebuie luptat, cu arme duhovnicești. „Doamne, fie voia Ta!” înseamnă voință de jertfă mărturisitoare, înseamnă acțiune și luptă. „Doamne, fie voia Ta!” este o chemare la mucenicie. „Doamne, fie voia Ta!” este acceptarea sacrificiului și a Crucii, așa cum a fost, în grădina Ghetsimani, sfâșietoarea acceptare a Răstignirii de către Domnul Iisus Hristos. ,,Doamne, fie voia Ta!” semnifică primirea jertfei, știind că ea duce la Înviere! Aceasta este lecția Baladei domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Și fiecare poem, fiecare cântec sau imn din acest minunat volum de poeme și cânturi patriotice, îngrijit de editoarea și presbitera Natalia Corlean, cuprinde o rugăciune către Dumnezeu și o lecție pentru noi. Nu este întâmplător că îndemnul la trezire, la ridicare și luptă către neamul nostru revine mereu în atâtea dintre poemele și imnurile cuprinse aici. Un „somn de moarte” pare să stăpânească acest neam, odinioară atât de dârz, dar care pare să-și fi uitat crezul ortodox și identitatea națională. Interzis sub comunism, poemul ,,Deșteaptă-te, Române”, scris de Andrei Mureșanu la 1848, a devenit imnul nostru național după ce a fost intonat pe străzi în decembrie 1989. Îl auzim adesea; dar oare mai luăm aminte la tulburătoarele lui versuri? „Preoți, cu crucea-n frunte! căci oastea e creștină, Oare nu vedem că e vremea să ne trezim din acest somn de moarte, în care ne-adânciră barbarii de tirani”? Să ne ridicăm din somnul consumerist, mediatic și secularizant, al indiferenței și confortului derizoriu, al necredinței și al patimilor, al neiubirii de Dumnezeu și de neam, al amneziei identitare naționale? Tot cu crucea-n frunte a pornit oarecând la luptă și un alt Sfânt Constantin – împăratul Constantin cel Mare, cel care avea să facă din creștinism, acum exact 1700 ani, religia oficială a Imperiului Roman. Avem modele vrednice de urmat: „mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine” ... Și totuși, acum, când din nou „se vâră cnuta în vetrele străbune”, vânzătorii de țară nu lipsesc. Dar nu lipsesc nici fiii neamului, ,,românii din patru unghiuri”, care așteaptă doar chemarea care să-i unească-n cuget și-n simțiri”: Înalță-ți a ta frunte și cată-n jur de tine, Forța acestor versuri ne scutură, ne scoate din letargie și ne înalță; ne cheamă să conștientizăm că ,,Avem o țară”! Să ne amintim că „avem un rai de Sfinți, / În temniți dați la moarte / Și aruncați în groapă neștiuți.” Că din pământ „ies moaște sfinte-n zeghe grea de deținuți.” Ne cheamă să nu uităm că Ștefan este „sfânt și viu cu duhul / cel ce a stat Ortodoxiei scut / Și azi de-l vom chema să-nfrângă Apusul / Va răsturna cinci veacuri de pământ.” Ne cheamă să nu uităm ,,Ardealul sfănt, pământul răstignirii, / Cu tunul sfârtecat de cel viclean, / Avem ierarhii sfinți, pe Iancu și martirii, / Pe Horea tras pe roată pentru neam.” Ne cheamă să iubim și să apărăm Ardealul, a cărui „vină scrisă cu sânge” este doar aceea că este românesc și că „Ortodoxia a iubit”. * Este important să nu se înțeleagă greșit: acestea nu sunt, în nici un caz, chemări xenofobe, șovine, fundamentaliste ori antisemite, nu sunt incitări extremiste la ură sau la occidento-mahie. Nu, nicidecum. Românii au fost întotdeauna toleranți și primitori de străini. Nu avem nimic împotriva Apusului sau a Europei, nu urâm pe nimeni și nu dorim răul nimănui. Îndemnul nu este să prigonim, să ucidem, să nedreptățim sau să discriminăm pe nimeni, ci „Să apărăm cu râvnă Ortodoxia / Și acest pământ de Sfinți și de eroi.” Să le apărăm mărturisindu-ne credința – dacă este nevoie – cu prețul propriei vieți. Este o chemare pentru păstrarea credinței și legii strămoșești, a dragostei de țară și de Dumnezeu. Este o chemare actuală și azi, ca și în vremea ocupației otomane, austro-ungare sau sovieto-comuniste. Este actuală nu pentru că am fi din nou sub ocupație; nimeni nu contestă libertatea cucerită în 1989. Este însă actuală din pricina riscurilor unei libertăți greșit înțelese. Din cauza primejdiei deznaționalizării, descreștinării și secularizării, care este la fel de mare – dacă nu mai mare – astăzi, în condițiile tendinței lumii postmoderne, laicizate, de a favoriza uitarea moștenirii și tradițiilor străbune. Este actuală fiindcă vine peste noi valul unei globalizări anticreștine – o „ocupație” mult mai subtilă, mai insidioasă. Fiindcă riscăm să ne pierdem datinile, obiceiurile și credința dreptmăritoare, sub influența dizolvantă a unei pseudo-culturi fără chip și fără obârșie. Există pericolul real ca, în loc de un popor ortodox, cu o cultură și o identitate străveche, să devenim și noi o simplă populație, fără rădăcini și fără Dumnezeu. Ne putem trezi mâine, în loc de cetățeni liberi în propria lor patrie, că am fost reduși la condiția unor simpli muncitori emigranți, rătăcind printr-o Europă descreștinată și omogenizată și ea, sau a unor bieți simbriași (chiar dacă, în cel mai „bun” caz, relativ bine plătiți) la niște uriașe corporații transnaționale, într-o Românie transformată în colonie economică și piață de desfacere pentru produsele acestor corporații. Sau, ferească Dumnezeu, în caz de război, la condiția unei mase de „carne de tun” fără valoare, anonimă și înlocuibilă, sacrificată din nou fără scrupule, ca și altă dată, în conflicte înspăimântătoare care nu ne privesc. * Sunt evocate, în această necesară culegere a doamnei Corlean, legiunile organizate de Avram Iancu în Țara Moților la 1848 (Cântecul Iancului) și oribila asasinare a lui Mihai Viteazul – cavalerul creștin și cel mai mare oștean pe care l-a dat neamul nostru (Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul). Marșul lui Iancu – ieșit „să izgonească hoții și-ai neamului călăi” – stă alături de Marșul lui Tudor – un alt luptător ”ce-nspăimântă pe păgâni”, „voinicul, olteanul”, „viteazul ce umple de teroare zbirii bietului popor”. În fruntea disciplinatei sale trupe de panduri – olteni instruiți ce luptaseră alături de el în războiul ruso-turc – „Crăiuțul Tudoruț” ajunge domn al Țării Românești, dar este trădat de doi dintre propriii săi căpitani și ucis de grecii lui Alexandru Ipsilanti. Căci, desigur, Tudor Vladimirescu nu putea accepta înglobarea Țărilor Române într-o Grecie Mare, așa cum dorea Ipsilanti. Visul pentru care a luptat și a murit Tudor a fost dorul care a ars în inimile atâtor viteji, neînfricați luptători pentru libertatea acestui neam: Vino, Ștefan, Voievoade (Ștefane Sfinte) Știm că Sfinții nu au morminte”, că sunt pururea vii. Chemarea la înviere este către neamul întreg: Să scoale Cel Bun Dar neamul este alcătuit din noi și, în ultimă instanță, fiecare din noi suntem chemați la învierea sufletului și întoarcerea la Hristos. Nu e o simplă coincidență faptul că tot maicile de la Mănăstirea Diaconești, care au alcătuit culegerea din care este citat acest poem, au editat și Întoarcerea la Hristos după manuscrisul lui Ion Ianolide; Dumnezeu să le răsplătească nevoința pusă în slujba Sa și a Sfinților noștri. Basarabia E ghimpată sârma dintre frați, Basarabia este pe cruce, despărțită de frații ei de sânge prin tragic hotar de sârmă ghimpată. Hotinul lui Ștefan nu mai Pag. 6 – 11 |