Ezoterism creștin [editura Solteris]

S-a spus că, în ultimă instanță, superioritatea creștinism ului nu constă într-o doctrină raționalizată și raționalizantă, ci într-o Taină Absolută pe care nici o filozofie nu o va putea niciodată aborda. O opinie cu care suntem într-adevăr de acord.

E bună și filozofia, dar cu condiția să te conducă până la punctul în care să realizezi că nu mai ai ce face cu ea. Și nu mai ai ce face cu ea pentru că de fapt nu mai ai ce comenta. În fața Soarelui Spiritului, toată biata noastră logică se topește precum ceara la foc. Mai devreme ne-am folosit de filozofie (Libertate prin Cunoaștere – Yoga și Idealismul german» – Ed. Solteris, 2007) ca să întoarcem pe toate fețele aserțiunile metafizicii orientale, cu toate fenomenele ei «miraculoase», dar toată analiza noastră de atunci nu poate avea alt scop (în perspectiva a ceea ce am spus în lucrarea de față) decât de a pune într-o lumină cât mai clară faptul că toate minunile orientului, toate performanțele (jenante pentru mințile europenilor), atribuite celor mai înalți Maeștri Spirituali, sânt doar ceață și fum în fața Tainei Supreme a Logosului Întrupat.

Nici un miracol, nici o putere suprafirească atribuită celui mai mare inițiat, nu poate fi folosită ca exemplu de comparație, ca demers explicativ pentru a raționaliza Lucrarea lui Hristos. Aici este altceva, este vorba de prezența ca atare a Divinului în lumea materială. Singura «comparație» care ar sta în picioare, ar fi cea de la sfârșitul Evangheliei lui Ioan și anume că Iisus a Tacut atâtea lucruri, încât întregul Pămînt n-ar putea să încapă cărțile care ar trebui să fie scrise pentru a înfățișa lucrarea lui Dumnezeu,

În ultimele două milenii omenirea tot a mai progresat ceva. S-au deschis totuși mai multe posibilități, Maeștri precum Rudolf Steiner sau Omraam Aivanhov (poate Of fi și alții, dar noi i-am citat pe cei pe care i-am cunoscut prin opera lor) au ridicat un pic vălul, prin care să ne facă cât de cât să întrezărim Fulgurațiile Orbitoare ale Piscului fără sfârșit. În acest sens, prin această lucrare, sperăm să aducem și noi o modestă contribuție.

PARTEA ÎNTÂI. INTRODUCERE. CADRUL GENERAL ȘI TEMATICA LUCRÃRII

Capitolul 1 – Doctrina Logosului Întrupat

Capitolul 2 – Omul Iisus ca purtător al Logosului

Capitolul 3 – Tematica și scopul lucrării prezente. Tradiția ezoterică

Capitolul 4 – Cadrul istorico-geografic general în care s-a născut Creștinismul. Centrele de misterii

Capitolul 5 – Inițierea în Mistere și așa numita naștere imaculată

Capitolul 6 – Misterul nașterii supranaturale și a pruncului «culcat în iesle»

PARTEA A DOUA. O SCHIȚÃ A ISTORIEI OCULTE A LUMII

Capitolul 7 – Centrul Spiritual din Carpați

Capitolul 8 – Începuturile Pământului din punctul de vedere al Științei Ezoterice. «Zilele Creației»

Capitolul 9 – Perechea primordială. Așa numitul „păcat original”

Capitolul 10 – «Izgonirea din Paradis». Urmașii lui Adam

Capitolul 11 – Înmulțirea ființelor umane

Capitolul 12 – Primele începuturi ale civilizației

Capitolul 13 – Imperiul prototracic. Nașterea «Mioriței»

Capitolul 14 – Decăderea civilizațiilor antichității clasice  

Capitolul IS – Pragul Marelui Impuls al lui Hristos

PARTEA A TREIA. MISTERELE LEGATE DE UNELE ASPECTE ALE VIEȚII PUBLICE A LUIIISUS HRISTOS

Capitolul 16 – «Nașterea în iesle». «Steaua Magilor»

Capitolul 17 – «Uciderea pruncilor». «Fuga în Egipt»

Capitolul 18 – Câteva lămuriri menite să faciliteze înțelegerea lucrării prezente

Capitolul 19 – Misterele legate de vârsta de doisprezece ani a lui Iisus  

Capitolul 20 – Explicarea unor contradicții aparente dintre textele Evangheliilor lui Luca și cele ale lui Matei

Capitolul 21 – Problema fraților lui Iisus

Capitolul 22 – Momentul intrării lui Iisus în viața publică. Botezul în Iordan

Capitolul 23 – Plăsmuirea entității divino-umane a lui Iisus Hristos

Capitolul 24 – Unele lămuriri cu privire la natura divino-umană a lui Iisus Hristos

Capitolul 25 – Ispita lui Hristos. Problema răului în contextul evoluției omenirii

Capitolul 26 – Nunta din Cana și misterul «transformării apei în vin»

Capitolul 27 – «Înmulțirea pâinilor», «Mersul pe apă»

Capitolu 28 – Ce înseamnă, de fapt, minunile?

Capitolul 29 – Vindecarea fiicei femeii cananeence. Întâlnirea cu samariteanca

Capitolul 30 – Parabola ispravnicului necredincios

Capitolul 31 – Ideea reîntrupării sufletelor și dacă aceasta poate fi justificată pe baza unor episoade evanghelice

Capitolul 32 – Problema orbului din naștere. Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda  

Capitolul 33 – În ce a constat, propriu-zis, misiunea lui Hristos?           

Capitolul 34 – Intrarea în Ierusalim. Simbolul «încălecării măgarului»

Capitolul 35 – Învierea lui Lazăr ca exemplu al unui mod radical nou de inițiere creștină

Capitolul 36 – Cina cea de Taină ca Supremul Mister Creștin

Capitolul 37 – Trădarea lui Iuda

Capitolul 38 – Hristos în Grădina Getsimani

Capitolul 39 – Arestarea lui Iisus Hristos

Capitolul 40 – Hristos în fața lui Pilat

Capitolul 41 – Tragedia lui Iuda plasată pe fundalul Supremului Mister Creștin

Capitolul42 – Cei «treizeci de arginți». Drama istorică a poporului evreu

Capitolul43 – Incidentul Baraba. Ce înseamnă de fapt acel «Sângele Lui pe noi și pe copiii noștri»?  

Capitolul 44 – Hristos răstignit pe «Crucea lumii» .  

Capitolul 45 – Femeile de lângă cruce și acel «Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?»

Capitolul 46 – Punerea în mormânt. Misiunea lui Iosif din Arimateea

Capitolul 4 7 – Femeile mironosițe și prima conștientizare a realității Învierii  

Capitolul 48 – Apariția lui Hristos în fața apostolilor ca «începătură a învierii morților»

Capitolul 49 – Maria Magdalena. Ce înseamnă de fapt așa-zisa «căsătorie a lui Iisus?» Misterul Cupei Graal

Capitolul 50 – Ucenicul iubit și rolul său orientat spre viitor. Unele concluzii cu privire la ceea ce s-a spus până acum

PARTEA A PATRA. O ANALIZÃ, DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL, A SITUAȚIEI OMENIRII CONTEMPORANE. MISIUNEA ROMÂNIA

Capitolul 51 – O privire de ansamblu asupra lumii contemporane

Câteva comentarii asupra problemei răului

Capitolul 52 – Cele trei atacuri radicale ale lui Antihrist în cursul ultimelor două milenii

Capitolul 53 – «Apocalipsa» contemporană. Tragedia popoarelor rus și german din prima jumătate a secolului XX

Capitolul 54 – Problema totalitarismului

Capitolul 55 – Omenirea în fața provocării supreme. Problema eshatologică

Capitolul 56 – Noul Ierusalim. Anticristul și așa numita a doua venire a lui Hristos

Capitolul 57 – Rolul poporului român în cadrul civilizației contemporane. Misiunea evreilor în ansamblul omenirii actuale

Capitolul 58 – Ce înseamnă «pedepsele divine?»

Capitolul 59 – Perspective de viitor. Noile tehnologii

Capitolul 60 – Noi abordări ale problematicii legate de relațiile dintre sexe și ale raporturilor cu fondul Spiritual al Naturii

Capitolul 61 – Raportul conștiinței umane față de ritualul creștin. Noile posibilități de Percepere a Entității Hristos pe plan eteric

Semnificația spiritual-cosmică a actului împărtășaniei

Capitolul 62 – Reprezentările despre iad. Lupta cu Anticristul în fiecare ființă umană

Capitolul 63 – «Separația oilor de capre»

Capitolul 64 – Așa numitul fenomen OZN. Fondul Spiritual al civilizației tehnologice contemporane și «războiul tuturor contra tuturor»

Capitolul 65 – Unele observații în legătură cu ideea revenirii periodice a sufletelor în lumea materială

Capitolul 66 – Câteva exemple meni te să atragă atenția asupra erorilor ce pot interveni în cursul unei investigații oculte

Capitolul 67 – Problema evoluției

Capitolul 68 – Misiunea ezoterismului creștin

Capitolul 69 – Câteva precizări suplimentare cu privire la natura Divino-umană a Logosului        

Capitolul 70 – Misiunea România. Distorsiunile acestei Idei

Capitolul 71 – Concluzii finale

Inspirație din Marea Invocare

PARTEA ÎNTÂI. INTRODUCERE – CADRUL GENERAL ȘI TEMATICA LUCRÃRII

Capitolul 1. Doctrina Logosului Întrupat

La început a fost Cuvântul, ..

Această foarte scurtă și misterioasă sentință reprezintă focarul care a polarizat interesul multor generații de gânditori, mistici, teologi din lumea creștină a ultimelor două milenii. Iar dacă Evangheliile sânt pe drept cuvânt privite ca reprezentând cele mai importante documente religioase, pe baza cărora s-a constituit și dezvoltat întreaga spiritualitate (și până la urmă întreaga civilizație creștină), cu atât mai mult în cazul Evangheliei Sf. Apostol Ioan se remarcă o caracteristică specială, prin alura de transcendență ce se manifestă mai pregnant, față de celelalte trei Evanghelii sinoptice. Ceilalți evangheliști (canonici) denotă un aspect mai degrabă de simplă relatare a unei succesiuni de evenimente miraculoase, care ar avea rolul (cel puțin la o privire mai superficială) doar de a transmite o veste capitală generațiilor viitoare, cu privire la evenimentul întrupării Mântuitorului Lumii, mântuitor care s-a născut ca un om, a trăit și s-a jertfit pentru păcatele lumii, a făptuit o serie de semne și miracole meni te să ateste caracterul său divin, minuni care au culminat cu Faptul Suprem al Învierii, al Victoriei asupra Morții.

Este evident că același lucru se poate spune și despre Evanghelia lui Ioan, dar întreaga ei structură compozițională a fost de la început concepută într-o manieră mai «intelectuală», cu un mai pronunțat accent filozofico-metafizic.

Chiar de la primele cuvinte este accentuat faptul covârșitor că ceea ce urmează nu relatează viața unui simplu om, fie el oricât de remarcabil și excepțional, ci este vorba de un cu totul alt nivel ontologic și că un Principiu Superior (un Avatar, în tradiția Orientului) s-a manifestat în planul acțiunii umane și că această Putere care a lucrat printre oameni își are originea în Dumnezeu, adică în Temeiul Suprem al Lumii vizibile.

Cuvântul nu era numai la Început, Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Deja prin această sentință cu alură de adevăr absolut și cu referire la o realitate supra-rațională se
sugerează părerea că, în textul Evangheliei, prin termenul de cuvânt se înțelege ceva infinit mai mult față de accepțiunea curentă. De fapt în textul originar grecesc termenul utilizat este cel de Logos, iar în limbile moderne, prin denumiri precum: zoologie, geologie etc., sunt desemnate științe și nu simple «cuvinte» adică înșiruiri de fapte, relatări, este implicată deci ideea unui tot rațional, adică a unui sistem de cunoștințe organizat rațional.

Dacă Cuvântul (Logosul) a fost însuși Dumnezeu care cuprindea în El Însuși Viața și Lumina, și că tot ce s-a făcut s-a făcut prin El, atunci este clar că acel Logos exprimă un Principiu Creator Suprem, prin care a fost inițiat procesul cosmic de plăsmuire a lumilor, acel Impuls Originar prin care a fost pusă în mișcare roata existenței universale. Chiar la începutul primului capitol biblic, care descrie Actul Primordial al Creației, ni se spune că însuși Dumnezeu a zis (a pronunțat cuvintele): Să fie Lumină, prin care s-a produs prima separație în îndistincția primordială, în acea inseparabilitate de dinainte de orice actualizare a unor principii deosebite, de fapt, în afara procesului temporal, căci timpul însuși a «început să curgă» odată cu primul impuls cosmic creator.

Din cele spuse rezultă deja o primă concluzie, și anume: importanța maximă pe care autorul Evangheliei Sf.Ioan o atribuie cuvântului (de fapt, este un fel de a spune: importanța cuvântului, căci este vorba de Logos, puterea activă prin care Principiul Divin a pus în mișcare Roata Cosmosului, din actualul ciclu de manifestare universală).

Dacă stăm să luăm aminte, faptul că termenul de Logos se traduce prin noțiuni precum: cuvânt, vorbire, este chiar firesc. Dacă Omul se deosebește prin ceva într-adevăr radical de restul viețuitoarelor cu care împarte sejurul pe suprafața planetei Pământ, atunci acel «ceva» care sare în evidență într-un mod radical este tocmai graiul articulat și încărcat de sens. De fapt, dacă ar fi să privim mai adânc, acel element ar trebui să-l considerăm ca fiind gândirea, dar gândirea ar rămâne moartă dacă n-ar exista un mijloc de comunicare al gândurilor, și acest mijloc este dat de cuvinte ca vehicule materiale ale noțiunilor. Toată civilizația noastră, toate descoperirile și realizările fabuloase (și toate grozăviile istoriei) n-ar fi existat dacă oamenii de la început nu s-ar fi asociat și n-ar fi colaborat, dar pentru aceasta ei au trebuit să vorbească, să comunice unii cu alții, să facă schimb de noțiuni (și ulterior, pe măsura progresului civilizației, să le fixeze în scris). Deja acest fapt era suficient ca la nivelul psihomentalului colectiv să se însereze cel puțin o presimțire cu privire la importanța absolut covârșitoare a graiului articulat, la rolul cuvintelor în structurarea și ierarhizarea societății organizate. Toate popoarele aveau credință în forța magică a cuvântului (descântece, incantații, etc.) prin care erau vindecate boli; era conjurată bunăvoința divinităților prin rugăciuni, imnuri.

De fapt, ce este, până la urmă, un cuvânt? Considerat la modul cras, exterior, nu este nimic mai mult decât o vibrație a aerului, o structură vibrațională, generată de coardele vocale ale unei ființe umane, într-un mod mai mult sau mai puțin convențional (căci un același obiect este desemnat în diferite limbi prin cuvinte care n-au nici o asemănare), dar inteligența pune o semnificație în acest sunet (perceput sensibil) și această semnificație este aceeași dacă noțiunea este aceeași, astfel că în mintea unui om, indiferent din ce popor ar face parte, se naște o aceeași reprezentare corespunzătoare noțiunii. Inteligența (rațiunea umană) interiorizează semnificația, fixează în memorie caracterul evanescent al vibrației sonore, îi atribuie o semnificație obiectiv – universală, astfel încât cuvântul devine un fapt (deocamdată numai în domeniul reprezentării). Dar prin cuvinte se poate acționa, se transmit sfaturi, indicații, ordine. Să ne amintim de efectele pe care le pot avea cuvintele unui orator talentat în ceea ce privește influențarea psihologică a unor mari grupuri de oameni, nu întotdeauna în sens bun.

În accepțiunea metafizică, ceea ce pe un plan infinit superior (absolut transcendent pentru rațiunea umană) este Cuvântul Divin (față de care cuvintele noastre ar fi niște umbre, sau mai degrabă umbre ale umbrelor), este totodată și în mod nemijlocit Actul Divin. Chiar textul Evangheliei ne spune că toate s-au făcut prin Cuvânt, și nimic din ceea ce s-a făcut nu s-a făcut fără aportul acelui Cuvânt Divin. Deja am putea să ne gândim că autorul Evangheliei Sf. Ioan privea acel Cuvânt Primordial ca fiind o expresie directă și pozitivă a Divinului, ca o ipostază a Divinității la modul plenar și suveran.

Cei care sânt cât de cât familiarizați cu literatura esoterică ar trebui să știe că planul ontologic imediat superior celui fizic este desemnat prin termenul de eteric. Dintre diferitele feluri de eter este pus în evidență eterul chimic sau de sunet. Denumirea de chimic exprimă faptul că acest tip de eter mijlocește reacțiile chimice. Existența mai multor tipuri de eter n-ar trebui să surprindă dacă ne gândim că în lumea noastră propriu-zis materială există în jur de o sută de substanțe simple cu posibilități practic nelimitate în ceea ce privește numărul intercombinărilor. Faptul că acest tip de eter este numit totodată ca fiind de sunet, sugerează existența unei legături ontologice profunde între sunet (sau un fel de sunet) și procesele chimice. Aceasta nu este greu de înțeles. Până la urmă chiar fizica modernă reduce, în ultimă instanță, întreaga realitate materială la un ansamblu de vibrații. (La începuturile sale fizica teoretică și-a însușit termenul de eter ca desemnând substratul purtător al undelor electromagnetice, dar ulterior s-a renunțat la o asemenea denumire, poate și din motivul că suna un pic «mistic»). Din acest ocean de necuprins al vibrațiilor de toate tipurile și frecvențele imaginabile, urechea sau ochiul omului nu percepe decât o parte infinitezimală, ridicol de infimă, cu ajutorul căreia noi ne formăm reprezentarea noastră despre universul material. Anumite forme de vibrații facilitează combinarea dintre două substanțe (de exemplu: creșterea temperaturii mărește viteza de reacție căci prin agitația sporită a moleculelor, acestea vin mai ușor în contact una cu cealaltă, intră în «rezonanță»), De vreo două secole, se cunosc acele experiențe, prin care, vibrația, de exemplu, a unor corzi de vioară determină anumite structuri vizibile într-o pulbere foarte fină ce acoperă o placă (figurile lui Chladni).

În practicile ascetice indiene se pune mare accent (pe lângă alte procedee) pe așa numitele mantre, un fel de formule incantatorii prin care se vizează o acțiune pe planurile subtile, dar cu efecte vizibile până în fizic. Se deschideau un fel de canale prin care anumite entități erau mai mult sau mai puțin constrânse să acționeze, supunându-se astfel voinței operatorului. Bineînțeles că o condiție esențială consta în pronunția perfectă a formulei, căci diferențe insesizabile pentru urechea normală ar anula efectul. (Am discutat această chestiune mai în amănunt în lucrarea noastră anterioară:

Libertate prin cunoaștere – Ed. Solteris, 2007).

O aserțiune centrală a metafizicii indiene susține că însuși actul Originar și Absolut al Creației a fost inițiat prin generarea unui Sunet Primordial (care în măsura în care este redat în conformitate cu posibilitățile noastre de percepție și reprezentare, este acel AUM, o vocabulă care însoțește orice rugăciune indiană precum AMIN la Creștini),un «Sunet» ce reprezintă tocmai acel Cuvânt Absolut al Divinității, Fulgerul Vibrator ce a străbătut toate planurile de fire, scoțând Universul din Neființă, i-a imprimat structura originară și a pus în funcțiune Roata Existenței (cu toate miliardele de miliarde de forme, ființe, etc. ).În tradiția creștină este acel Fiat Lux (Să fie Lumină) pe care l-a spus Dumnezeu în prima Zi a Creației. Am putea gândi că prin aceste două cuvinte este desemnată acea Formă Arhetipală, pe baza căreia s-au structurat toate celelalte etape cosmice ale Procesului Creator Universal, o idee care se poate sprijini pe concluziile cele mai generale ale științei oficiale care reduce întreaga realitate materială la vibrații și unde. Prin întâlnirea unei particule cu antiparticula corespunzătoare se generează o cuantă de energie electromagnetică (adică de lumină) și o cuantă de lumină produce la rândul său, în anumite condiții, o pereche de particule materiale, deci ca fiind supuse legii gravitației, ca posedând o masă.

* * *

Revenind la problema Cuvântului, așa cum este ea înfățișată în primele versete ale Evangheliei lui Ioan, aflăm că acest Cuvânt Primordial (Logos) nu numai că era Dumnezeu, dar cuprindea în Ființa Lui VIAȚA și LUMINA, adică exprima plenitudinea care s-a manifestat ca acțiune în Creație. «Lumina luminează în întuneric» (adică, devine prezentă pentru conștiințeleființelor umane), «dar Întunericul nu a cuprins-o», adică nu poate sau nu vrea s-o accepte, s-o recunoască. De fapt, chiar așa se și precizează că «Lumina cea adevărată luminează pe tot omul... » dar că «ai Săi» n-au primit-o (Ioan 1,9,11), dar că au fost totuși un număr de individualități (probabil un număr redus) care au recunoscut Adevărul purtător de Lumină, și că acei care L-au primit, adică au acceptat Cuvântul lui Dumnezeu, s-au făcut Fii ai lui Dumnezeu, «nu din sânge, nici din poftă trupească» (Ioan 1,13); adică putem interpreta că s-au născut într-un fel din Dumnezeu, adică au trezit în ei niște capacități deosebite oarecum ca o nouă personalitate superioară, care a licărit în profunzimile celei vechi (ca o lumină care luminează în întunericul ignoranței).

Dar toate aceste relatări s-ar părea că nu justifică ceea ce am putea aștepta din partea unui text care pretinde statutul de document religios de o importanță fundamentală pentru omenire, dacă n-ar urma o altă informație, într-adevăr radicală, și anume: că acest Cuvânt Cosmic s-a făcut trup și a locuit printre noi și că martori oculari au putut contempla Slava Lui. Aflăm deci că Divinitatea însăși s-a întrupat, sau cel puțin și-a atribuit o înfățișare umană, și că această întrupare nu s-a făcut ca la ceilalți oameni, căci Slava Lui nu era o slavă omenească, ci a Celui care s-a născut din Tatăl (Ioan I,14), adică o manifestare covârșitoare și vizibilă a Divinității.

Desigur s-ar putea ridica imediat obiecția, că toate marile religii au legende despre întruparea unui Zeu, dar acei zei erau divinități mai mult sau mai puțin naționale, în timp ce în dogmatica creștină se specifică în acest caz că este vorba de o întrupare a Divinității la modul absolut, prin una din Ipostazele Sale, cea a Fiului sau a Cuvântului Creator, a energiei sale dinamice în exteriorizarea acesteia.

În același timp, este foarte clar precizat cadrul istoric și geografic în care a avut loc această întrupare.

Despre zeii întrupați, conform cu tradițiile altor religii, n-ar fi greu să ne imaginăm că aici este vorba de așa numiții eroi civilizatori, personalități excepționale a căror inteligență și posibilități depășeau cu mult pe cele ale membrilor marii mase care îi înconjura, și care au acționat ca reformatori religioși și sociali, impresionând puternic prin grandoarea personalității lor imaginația contemporanilor. Și aceasta nu este o idee modernă. Chiar printre gânditorii antichității a existat această părere că până și zei precum Jupiter, Apolo ar fi fost la origine regi și eroi divinizați după moarte. Și nici nu era greu să ajungi la o asemenea concluzie. Împărații romani erau declarați zei, și nu după moarte, ci chiar în timpul vieții. La treizeci de ani după moartea sa, lui Alexandru Macedon i se ridicau temple, exista un corp de preoți la care veneau oameni doritori să-și afle viitorul prin invocarea Spiritului eroului divinizat.

Evanghelia lui Ioan nu ne dă amănunte suplimentare cu privire la felul în care a avut loc, în mod concret, întruparea acelei entități – despre care se relatează totuși suficient de pregnant că reprezintă un principiu cosmic-divin; dar Evanghelia lui Ioan nu este singurul document care ne relatează viața Fiului lui Dumnezeu. Pe lângă cele patru Evanghelii canonice, adică recunoscute de autoritatea

Pag. 7 – 13