Zen și arta reparării motocicletei

„Zen are ceva de spus despre plictiseală. Practica sa de bază, «meditația șezând», e probabil cea mai plicticoasă activitate din lume – în afară, poate, de practica aceea hindusă a îngropatului de viu. Nu prea faci mare lucru: nu miști, nu gândești, nu-ti pasă. Ce-ar putea fi mai plictisitor de-atât? Și totuși, În centrul acestei plictiseli e chiar lucrul pe care budismul Zen caută să-I propage. Care? Ce lucru e în mijlocul plictiselii și nu-l vezi?”

,,O carte importantă, plină de răspunsuri la cele mai încurcate dileme ale contemporaneității. Zen și arta reparării motocicletei este una dintre cele mai rafinate plăceri ale spiritului.”

1

Îmi văd ceasul fără să iau mâna de pe ghidonul stâng al motorului, văd că este opt treizeci dimineața. Vântul, chiar și la nouăzeci de kilometri pe oră, e cald și umed. Când la opt și jumătate e așa de încins și jilav, mă întreb cum o să fie oare după-amiază.

Vântul suflă duh ori pestilențiale, de la smârcurile de lângă șosea. Suntem într-o zonă a Câmpiilor Centrale, înțesată de terenuri unde se vânează rațe, îndreptându-ne spre nord-vest, din Minneapolis, către cele două Dakote. Autostrada e de fapt bătrână bandă dublă de beton, fără prea mult trafic de când altă autostradă paralelă, cu patru benzi, a fost dată în folosință acum câțiva ani. Când trecem pe lângă câte o mlaștină, aerul se răcorește deodată, apoi, după ce-o depășim, se încălzește la loc.

Mă bucur că străbat locurile. E un fel de nicăieri, faimos pentru absolut nimic și atrăgător tocmai din cauza asta. Orice încordare dispare când străbați șosele vechi ca asta. Ne hurducăm pe cimentul crăpat, prin papură, porțiuni cu iarbă, apoi iar papură și ierburi de baltă. Ici și colo e câte un ochi de apă și, dacă te uiți atent, la marginea păpurișului poți vedea rațe sălbatice. Și țestoase... Și uite și-o mierlă cu aripi roșii.

Îl pocnesc pe Chris peste genunchi și i-o arăt.

– Ce! răcnește.

– Mierlă!

N-aud ce zice.

– Ce? răcnesc la rându-mi.

Mă apucă de cască, din spate, și îmi urlă în ureche:

– Am văzut o groază din astea, tată!

– Aha! urlu și eu.

Apoi dau din cap. La unsprezece ani nu te impresionează prea mult mierlele cu aripi roșii.

Trebuie să fii mai în vârstă pentru așa ceva. Pentru mine se combină cu amintiri pe care el nu le are. Dimineți reci, cu mult timp în urmă, când buruienile erau cafenii și papura se unduia în vântul dinspre nord-vest. Mirosul pestilențial venea atunci de la mâzga ce ni se lipise de cizmele pescărești în vreme ce așteptam să se ridice soarele și să înceapă sezonul la rațe. Sau ierni când ochiurile de apă erau înghețate cu totul și moarte și puteam păși peste gheață și zăpadă, prin păpurișul mort, fără să văd decât văzduh cenușiu, chestii neînsuflețite și frig. Mierlele erau plecate. Dar acum, în iulie, au revenit și totul mustește de viață, fiecare palmă de pământ zumzăie, țiuie, ciripește și bâzâie, o comunitate întreagă, cu un milion de ființe vii care-și duc viețile într-un soi de continuum benign.

Când străbați drumurile pe motocicletă, vezi lucrurile într-un fel cu totul diferit de oricare altul. În mașină te afli mereu într-o îngrăditură și, fiindcă ești obișnuit cu asta, nu-ți dai seama că ceea ce vezi prin geamuri aduce mai mult cu televiziunea. Ești un observator pasiv și totul trece pe lângă tine, mișcându-se plicticos într-un cadru.

Pe motor s-a zis cu cadrul. Ești în contact complet cu toate.

Ești în scenă, nu doar o privești, și starea asta de prezență e copleșitoare. Cimentul fâșâitor, la douăzeci de centimetri sub picior, e adevărata chestie, aceeași pe care calci, e chiar acolo, încețoșat în așa măsură, că nu-ți poți concentra privirea pe el, totuși poți pune piciorul pe el să-l atingi și întreaga chestie, întreaga experiență, nu e dată niciodată deoparte din conștiința imediată.

Chris și cu mine călătorim spre Montana cu niște prieteni, care ne-au luat-o înainte pe drum, și poate o să mergem chiar mai departe de-atât. Câmpiile sunt intenționat infinite, mai mult ca să călătorești decât să ajungi undeva. Suntem în vacanță, nu ne grăbim. Rutele secundare sunt de preferat. Drumurile districtuale pavate sunt cele mai bune, drumurile naționale vin după ele. Autostrăzile sunt cele mai rele. Vrem să mergem bine și repede, dar pentru noi accentul cade acum pe „bine” mai mult decât pe „repede”. Când schimbi accentul în felul ăsta, se modifică întreaga abordare. Serpentinele deluroase sunt lungi când e vorba de secunde, dar mult mai plăcute pe motor, unde te lași pe-o parte la curbe și nu ești zgâlțâit încoace și-ncolo ca într-un habitaclu. Șoselele cu trafic puțin sunt mai plăcute, dar și mai sigure. Drumurile lipsite de magazinașe pe margine și de panouri cu reclame sunt și mai bune, drumuri pe unde tufele, pajiștile și livezile îți vin până aproape de umăr, unde copiii îți fac din mână când treci și oamenii se uită de pe verandă să vadă cine-i, unde când te oprești ca să ceri informații sau îndrumări, răspunsul tinde să fie mai lung decât ai vrea, unde lumea întreabă de unde ești de fel și de câtă vreme ai pornit la drum.

Au trecut ceva ani de când soția mea, eu și prietenii noștri ne-am apucat să străbatem drumurile astea. Mergeam pe ele când și când pentru variație sau ca să scurtăm traseul spre vreo autostradă principală, iar de fiecare dată peisajul era grandios și ieșeam de pe drum simțindu-ne relaxați și voioși. Am tot făcut-o, iar și iar, până ne-am dat seama de ceva ce-ar fi trebuit să ne sară în ochi: drumurile astea sunt cu adevărat diferite de cele principale. Întregul ritm al vieții și personalitățile celor care locuiesc de-a lungul lor sunt diferite. Nu se duc nicăieri. Nu-s prea ocupați ca să fie amabili. Existența și noutatea lucrurilor le sunt cunoscute. Ceilalți, cei care s-au mutat la oraș cu ani în urmă și progeniturile lor pierdute, le-au uitat cu totul. Descoperirea asta a fost epocală.

M-am tot întrebat ce ne-a împiedicat, atâta vreme, să ne prindem cum stau lucrurile. Vedeam totul și parcă nu vedeam. Sau, mai degrabă, eram antrenați să nu vedem. Limitați, probabil, de gândul că adevărata acțiune avea loc în metropole și că restul nu era decât întindere de pământ plictisitor și pustiu. Un lucru uimitor de-a dreptul. Adevărul îți bate la ușă, însă îi spui: „Pleacă de-aici, eu caut adevărul” si se duce. Incredibil.

Dar după ce-am priceput cum stau lucrurile, firește, nimic nu ne-a mai ținut departe de drumurile acelea: sfârșituri de săptămână, după-amiezi, vacanțe. Am ajuns devotați mersului cu motocicleta pe șosele secundare și am descoperit că există lucruri care se învață cu timpul.

Am învățat, de pildă, cum să le ochim pe cele ca lumea pe hartă. Dacă linia șerpuiește, drumul e bun. Asta înseamnă că-s dealuri. Dacă pare a fi calea principală de acces către un oraș sau o metropolă, e rău. Cele mai bune leagă mereu nicăieriul de nicăieri și au o alternativă care te duce acolo mai iute. Dacă pornești spre nord-est dintr-un oraș mare, niciodată să nu te depărtezi în linie dreaptă de el. Ieși, apoi cotești spre nord, după aceea spre est, apoi iar spre nord și îndată o să dai într-o șosea secundară pe care o știu doar localnicii.

Chestia de căpătâi e să nu te rătăcești. De vreme ce doar localnicii folosesc drumurile astea și le știu ca pe buzunarele lor, nimeni nu se plânge dacă nu sunt indicatoare la răscruci. Și foarte adesea se întâmplă să nu fie. Iar când sunt, de obicei au forma unor panouri mici, pierdute prin buruieni și atâta tot. Pe drumurile de țară indicatoarele nu te trag de mânecă. Dacă ratezi indicatorul din bălării, e problema ta, nu a lor. Pe lângă asta, descoperi că harta autostrăzii e deseori imprecisă când vine vorba de drumuri lăturalnice. Iar din când în când te trezești că „drumul tău de țară” te scoate la o potecă, ce se face cărăruie și-apoi dă într-o pășune și se oprește ori te scoate în curtea din spate a vreunei ferme.

Navigăm deci mai mult pe ghicite, deducând drumul din indiciile pe care le găsim. Țin în buzunar o busolă pentru zilele noroase, când soarele nu indică direcția, și mi-am fixat harta într-un suport special, deasupra rezervorului; așa pot număra kilometrii de la ultima intersecție și știu după ce să mă uit. Cu sculele astea și fără presiunea de-a „ajunge undeva”, ne descurcăm de minune și e ca și cum aproape am avea America doar pentru noi.

De Ziua Muncii și Ziua Comemorării umblăm kilometri întregi pe drumurile astea fără să vedem vreun alt vehicul, după care ne intersectăm cu o autostradă federală și ne uităm la mașinile înghesuite bară la bară, întinse până la linia orizontului. Fețe mânioase înăuntru. Copilași bocind pe bancheta din spate. Îmi doresc să le pot spune ceva, dar mă privesc posomorâți și par să fie grăbiți, așa că nu mai apuc...

De o mie de ori am văzut mlaștinile astea și totuși, de fiecare dată, mi se par noi-nouțe. Ar fi greșit să le spunem benigne. Le-ai putea la fel de bine numi crude și nepăsătoare, sunt toate chestiile astea, dar realitatea lor e mai presus de jumătăți de măsură. Uite! Un stol imens de mierle cu aripi roșii se ridică din cuiburile de prin păpuriș, speriate de zgomotul făcut de noi. Iarăși îi dau o palmă peste genunchi lui Chris... apoi îmi amintesc că a mai văzut asta.

– Ce-i? răcnește din nou.

– Nimic.

– Haide, ce-i?

– Verificam doar dacă mai ești aici, răcnesc și eu, apoi nu mai spunem nimic.

Dacă nu cumva îți place să-ți spargi bojocii răcnind, nu prea poți purta conversații grozave pe o motocicletă în mișcare. În schimb, îți petreci timpul băgând de seamă lucrurile care te înconjoară și meditând asupra lor. Asupra celor văzute și auzite, asupra stării vremii și a lucrurilor de care-ți amintești. Te gândești la mașinăria care te poartă și la peisajul rural în care te afli, te gândești la tot felul de chestii, pe îndelete și profund, fără să te zorești și fără să simți că pierzi timpul.

Mi-ar plăcea să folosesc acum un pic de timp ca să vorbesc despre niște lucruri care mi-au trecut prin minte. De obicei, suntem așa de grăbiți, că nu prea apucăm să stăm la taclale. Rezultatul e un soi de superficialitate repetitivă, o monotonie care face pe cineva să se întrebe, după ani și ani, unde s-a scurs timpul și să-i pară rău că s-a dus. Dar acum, că avem ceva vreme și știu că-i așa, mi-ar plăcea să discut mai în amănunt despre lucruri ce par importante.

Îmi vine în minte un soi de dezbatere Chautauqua – e singurul nume la care mă pot gândi – precum conferințele publice itinerante care circulau cândva prin toată America, prin America asta, cea în care ne aflăm acum, discuțiile populare menite să lămurească și să distreze, să îmbunătățească gândirea și să aducă lumină și cultură urechilor și minții ascultătorului. Dezbaterile au fost date la o parte de radio, mai alert, de filme și televizor și mi se pare că schimbarea asta n-a fost neapărat o îmbunătățire. Poate din cauza acestor schimbări curentul conștiinței naționale se mișcă acum mai iute și e mai lat, însă pare a fi mai puțin adânc. Vechile albii nu-l mai pot cuprinde și, în căutarea unor albii noi, pare să răspândească haos și distrugere pe maluri. În dezbaterea asta aș vrea nu să sap noi albii ale conștiinței, ci pur și simplu să le adâncesc pe cele vechi, astupate de mâlul gândurilor răsuflate și al platitudinilor prea des repetate. „Ce-i nou?” este o întrebare eternă și mereu actuală, însă una care, explorată excesiv, duce doar la o nesfârșită paradă de banalități și lucruri la modă, mâlul mental al zilei de mâine. Mi-ar plăcea, în schimb, să mă ocup de întrebarea „Ce-i mai bun ?”, o întrebare care taie mai degrabă în adâncime decât în lățime, o întrebare ale cărei răspunsuri tind să miște mâlul pe firul apei. Există epoci ale istoriei umane în care albiile gândului au fost săpate prea adânc și nici o schimbare n-a mai fost posibilă, nimic nou nu s-a întâmplat, iar „mai bun” a ajuns o chestiune de dogmă, însă nu asta e situația acum. Acum curentul conștiinței noastre comune pare să-și inunde malurile, să-și piardă direcția și sensul de bază, să potopească terenurile joase și să le izoleze de cele înalte, fără vreun scop anume în afară de conservarea propriei inerții interne. Un pic de adâncire a albi ei pare nimerită.

Ceilalți motocicliști, John Sutherland și soția lui, Sylvia, s-au oprit la un popas, pe marginea drumului. E vremea să ne mai dezmorțim. Când trag și eu motocicleta alături, Sylvia își scoate casca și-și răsfiră părul scuturând din cap, în vreme ce John își proptește BMW-ul. Nu spunem nimic. Am fost în atâtea excursii împreună, că știm dintr-o ochire cum se simt ceilalți. Deocamdată ne ținem gura și admirăm priveliștea.

Băncuțele de picnic sunt pustii la această oră a dimineții.

Avem tot locul pentru noi. John pășește pe iarbă până la o pompă de fier și începe să pompeze apă de băut. Chris hălăduiește printre copaci, urcă un delușor înverzit și ajunge la un pârâiaș. Eu nu fac decât să privesc de jur împrejur.

După un timp, Sylvia se așază pe băncuța de lemn și-și întinde picioarele, ridicându-le pe rând, fără să se uite în sus. Tăcerile lungi înseamnă la ea posomoreală, așa că spun ceva despre asta. Ridică ochii, apoi îi coboară iarăși.

– E de la oamenii ăia din mașini, care veneau din partea cealaltă, zice. Primul părea foarte trist. Și al doilea exact la fel, apoi următorul și următorul, erau toți o apă și-un pământ.

– Se duceau la muncă, sunt navetiști.

Era sensibilă, dar nu se petrecuse nimic nefiresc.

– Na, ce să-i faci, muncă, repet. Luni dimineața. Pe jumate adormiți. Cine se duce luni dimineața la muncă zâmbind cu gura până la urechi?

– Doar că păreau așa de pierduți, zice. Parc-ar fi fost morți cu toții. Ca un cortegiu funerar.

Lasă apoi jos amândouă picioarele și nu le mai mișcă. Înțeleg ce zice, dar n-are logică. Muncești ca să mănânci, și asta fac și ei.

– M-am uitat la mlaștini, zic.

Ridică privirea după ceva timp și spune:

– Și ce-ai văzut?

– Un stol întreg de mierle. S-au ridicat brusc când am trecut.

– Oh.

– M-am bucurat să le văd iar. Leagă lucrurile, gânduri și altele la fel, știi?

Stă pe gânduri un timp și apoi, cu verdele intens al copacilor în spate, zâmbește. Pricepe o limbă stranie, care nu are nimic de-a face cu ce spui. O fiică.

– Da, zice. Sunt frumoase.

– Să te uiți după ele, zic.

– În regulă.

John vine și-și verifică echipamentul de pe motor. Mai trage de niște frânghii, apoi desface tașca și începe să scotocească în ea. Așază niște chestii pe pământ.

– Dacă ai nevoie de frânghie, nici o problemă, zice. Doamne, cred că am de vreo cinci ori pe cât îmi trebuie.

– Încă nu, spun.

– Chibrituri? zice scotocind mai departe. Loțiune de plajă, piepteni, șireturi... șireturi? La ce ne trebuie șireturi?

– Hai să nu începem cu asta, spune Sylvia.

Pag. 19 – 25