Profunzimile sufletului

Pe parcursul cărții, autorul răspunde la întrebări punctuale (ce-;și doresc copiii, de pildă) sau tratează concepte psihanalitice precum identificarea, schimbările de dispoziție sau refugiul nevrotic în boală, făcând apel la propria experiență clinică dar și la studiile de caz ale contemporanilor săi.

***

Există oameni care trebuie să se certe mereu, a căror energie exuberantă trebuie să fie descărcată astfel, oameni pentru care viața pare că nu merită să fie trăită dacă se scurge prea lin. Aceștia sunt cei veșnic nemulțumiți, care nu și-;au atins idealurile din tinerețe, care nu și-;au îndeplinit visurile. Ei își proiectează nemulțumirea și confuzia interioară asupra tuturor experiențelor de zi cu zi. Acesta este motivul pentru care par să fie atât de supraîncărcați emoțional; acesta este motivul care face ca intensitatea însuflețirii lor să fie de neînțeles pentru noi. Fiindcă este o realitate faptul că se înfurie din motive banale. Dar tocmai această intensitate a emoției demonstrează că în spatele acestor mici certuri se ascunde mai mult decât ar fi ei dispuși să recunoască în mod normal, și anume că cearta este alimentată de un izvor mai profund decât ceea ce se vede la suprafață.

Îndemnul de a munci își are originea în instinctul de autoconservare al umanității. Nu decurge din propriile nevoi, ci doar din nevoile celorlalți. În aparență, cu toții muncim pentru noi înșine, dar în realitate muncim întotdeauna pentru alții. Cât de mic este numărul celor ce-;și fac treaba cu bucurie și bună dispoziție! Cât de mulți oameni dau frâu liber aversiunii pentru muncă prin intermediul unei aparente nemulțimiri față de profesia lor! Și unde putem găsi, în zilele noastre, un om mulțumit de meseria lui?

Prefață la ediția în limba engleză

Cea de-a doua lume

Recunoștință și ingratitudine

Dezvăluirea inimii

Lenea

Cei care rămân afară

Ce-și doresc copiii

Independența

Gelozia

Prietenia în copilărie

La masă

Suntem cu toții megalomani?

Fuga de acasă

Amatorii de gratuități

Identificarea

Refugiul în boală

De ce călătorim

Persoanele cu dispoziție schimbătoare

Ideile supraevaluate

Părinții afectuoși

Motive de ceartă

Privind spre viitor

A privi în trecut

Ziua morților

Sclavi ai oglinzii

CEA DE-A DOUA LUME

Această lume le este bine cunoscută poeților.

Muritorii de rând se plimbă prin minunatele sale grădini ca și când ar fi orbi; trăiesc pe această lume fără a o cunoaște. Ei nu știu unde se sfârșește lumea reală și unde începe cea a imaginației. În rutina ucigătoare a zilelor cenușii, ei nu pot percepe hotarele nevăzute care despart aceste două lumi.

Cea de-a doua lume! Ce-ar fi viața noastră dacă n-ar exista ea? Ce vale a plângerii ar fi acest pământ dacă n-ar exista acest paradis terestru!

Cititorul își dă seama, probabil, la ce mă refer. Cu toții, cei mai săraci și cei mai bogați dintre noi, cei mai mici și cei mai mari, ne găsim arareori – sau chiar niciodată – mulțumirea în activitățile zilnice de rutină. Avem nevoie de un al doilea univers, de o viață mai bogată, în cadrul căreia să putem visa la tot ceea ce ne este refuzat în primul univers. Ibsen îl numea „marea minciună a vieții”. Dar este întotdeauna o minciună? Oare Ibsen nu a exagerat cu această caracterizare? Cine s-ar putea îndoi de faptul că această minciună este unul dintre acele adevăruri eterne, atât de imateriale, încât nu le putem percepe cu precizie, atât de lipsite de culoare, încât nu le putem vedea, atât de amorfe, încât nu le putem descrie.

Copiii mici își găsesc această a doua lume prin joc. Micile obligații ale vieții de zi cu zi sunt pentru ei doar întreruperi inutile ale jocului de pe tărâmul celei de-a doua lumi. Aici, fantezia copiilor se bucură de un spațiu de desfășurare amplu. Ei sunt soldați, regi, tâlhari, bucătari, prințese; călătoresc prin lumea largă în trenuri rapide cu aburi, se luptă plini de curaj cu dragoni și uriași, răpesc comorile pământului de la gnomii care le păzesc și nici chiar stelele de pe cer nu sunt prea departe atunci când se joacă. Apoi intervine dictatul puternic al educației și smulge copilul din mult-iubita sa lume paralelă, silindu-l să țină seama de prima lume și să învețe lucrurile folositoare acesteia în viața sa reală. Copilul învață că există obligații și se supune fără tragere de inimă cerințelor impuse de profesori. Prima lume este alcătuită din obligații. Cea de-a doua lume nu cunoaște obligațiile; cunoaște doar independența și libertatea de gândire neîngrădită. Aceasta este originea marilor conflicte ulterioare dintre sentimente și datorie. În copilărie, ni se pare că datoria este o pacoste care ne tulbură joaca; păstrăm această ostilitate copilărească de-a lungul întregii vieți. Meseria noastră, sfera datoriilor noastre nu ne pot satisface niciodată pe deplin. Este vorba despre prima noastră lume; și chiar dacă aparent o acceptăm pe deplin, o mică reminiscență a acestei ostilități persistă și aceasta constituie o parte din cea de-a doua lume în care trăim.

Oamenii primitivi își găsesc cea de-a doua lume în religie. Se refugiază de temerile primitive legate de supraviețuire în zeii pe care îi iubesc și de care le este frică, pe care îi pedepsesc și îi răsplătesc. Același lucru este valabil pentru toate sufletele simple pe care cultura nu le-a văduvit de credințele religioase. Pentru acestea, religia este cea de-a doua lume ce le aduce din plin mângâiere și alinare, pentru a compensa suferințele trăite în prima lume. În cartea sa Seelenkunde (Arta sufletului), Benedikt atribuie anarhismul unei absențe a minciunilor consolatoare ale vieții. El afirmă: „Vremurile liber-cugetătoare în care trăim au secat această sursă și este datoria societății să dea naștere unui adevăr consolator al vieții; în caz contrar, acea viață interioară a psihicului, în care se acumulează o ură cumplită, nu va lua sfârșit” .

Cu cât este mai dezvoltată mintea unei persoane, cu atât este mai complexă această a doua lume a sa. Adeseori, oamenii își manifestă uimirea cu privire la faptul că atât de mulți medici se dedică plini de pasiune muzicii sau altor arte frumoase. Din punctul meu de vedere, este foarte simplu. De-a lungul întregii zile, ei văd viața cu cele mai dezagreabile aspecte ale sale. Văd chinuri nemeritate, torturi înspăimântătoare cărora nu le pot pune capăt. Ei privesc dincolo de paravanul „familiei fericite”; își croiesc drum prin toată mizeria respingătoare și dezgustătoare a acestei lumi josnice și, dacă nu ar avea cea de-a doua lume, ar risca să devină dobitoace indiferente și insensibile.

înainte de toate, avem muzica, atât de dragă nouă, tuturor, întrucât, asemenea unei mame, ea absoarbe totalitatea emoțiilor, cum ar fi ura, mânia, iubirea, invidia, teama și disperarea, îmbinându-le laolaltă într-un singur mare ritm, într-o singură mare emoție vibrantă a plăcerii. Undele sale tremurătoare conduc gândurile bietului suflet chinuit al omului în tenebrele eternității incomprehensibile și ale incomprehensibilului etern.

Apoi, avem literatura. Deschidem o carte și suntem transpuși imediat în cea de-a doua lume a unui alter ego, o lume ce devine și a noastră în câteva minute. Fericiți sunt poeții, care au fost înzestrați cu darul de a exprima ceea ce văd, de a da formă visurilor, de a-și elibera energiile, de a-și debloca suferințele secrete și de a-i face fericiți pe ceilalți oameni, deschizându-le drumul către a doua lume!

Apoi, mai sunt nenumăratele forme de joc; sporturile și, practic, tot ceea ce ne smulge din rutina zilnică. Ce semnifică biletul de loterie pentru sărmanul truditor care-și câștigă cu greu salariul, dacă nu un mod de a-și achiziționa periodic plăcerile celei de-a doua lumi, sau cumpărarea dreptului la speranță și fericire?

Mai există și devotamentul față de cluburi și asociații de tipul confreriilor. Soțul ținut sub papuc evadează, mânios, și se refugiază în cluburile pe care le frecventează, unde se poate lansa liber și netemător în sofisticatele discursuri argumentative pe care acasă trebuie să și le reprime. Aici, el poate conduce, aici poate juca rolul stăpânului independent. Pentru mii de bărbați, clubul nu este altceva decât o oportunitate de a-și descătușa energiile, de a se debarasa de emoții neconsumate și de a juca rolul pe care viața din prima dimensiune i l-a refuzat.

Și astfel, fiecare dintre noi are propria lume secundă. Cel ce nu o are, rămâne la nivelul pe care se află animalele, sau este cel mai fericit dintre fericiți. Prin fericire înțeleg consumarea energiilor în cadrul primei sfere. Există o mare diferență între fericire și conștientizarea fericirii. Conștientizarea fericirii este un moment atât de tranzitoriu, încât sărmanul om care trudește pentru un salariu poate fi mai fericit în cea de-a doua lume a sa, mai fericit decât cel cu adevărat fericit căruia nu i se întâmplă să se gândească la fericirea lui. Fericirea este asemenea mariaj ului cu o soție frumoasă. Dacă suntem în pericol să o pierdem, tremurăm de frică. Înainte de a fi cu certitudine a noastră și în momentele de gelozie o păzim ca pe cel mai prețios dar al sorții. Dar în clipele în care conștientizăm faptul că posesia nu ne este periclitată, ne putem spune, oare, în fiecare secundă: „E a mea, sunt fericit”? Nu, nu! Fericirea este cea mai mare dintre minciunile vieții, iar omul care a avut parte cel mai puțin de ea poate fi cât se poate de fericit în cea de-a doua lume a sa.

Speranță trandafirie! Regină a emoțiilor pozitive, zeiță a noastră care ne protejezi și ne însuflețești! Tu domnești ca o regină asupra celei de-a doua lumi și, cu semne grațioase, îi îndemni să vină pe nefericiții și înlăcrimații muritori care văd cum ultimele tale urme dispar din prima lume.

Fericirea conjugală depinde foarte mult de măsura în care cele două sfere ale cuplului se suprapun parțial sau se ating doar în câteva puncte. în prima lume, cei doi soți trebuie să trăiască împreună. Dar ce jale este atunci când cea de-a doua lume îi desparte! Dacă cele două sfere se ating fie și într-un singur punct, și doar un singur sentiment face legătura între ele, acesta îi va uni mai strâns decât o pot face toate grijile și constrângerile inflexibile ale primei lumi. Femeile știu acest lucru din instinct, mai ales în perioada în care sunt curtate. Ele se entuziasmează în privința tuturor subiectelor care-l entuziasmează pe iubitul lor; iubesc și urăsc alături de el și doresc să împartă totul cu el. Aveți grijă, femei măritate, să nu distrugeți cea de-a doua lume a soților voștri! Dacă, după truda unei zile întregi, el își liniștește nervii osteniți cu armoniile profetice ale muzicii lui Beethoven, nu-i deranjați dispoziția pioasă; entuziasmați-vă alături de el, nu aduceți grijile mărunte și banalitățile triviale ale vieții în universul elevat al celei de-a doua lumi. Mă înțelegeți, sau trebuie să vorbesc mai pe șleau? Nu-l lăsați singur în aceste peripluri în cea de-a doua lume! O carte pe care o citește doar el, pe care o înțelege doar el, de care se bucură doar el poate fi mai periculoasă pentru voi decât cele mai arzătoare ocheade pe care i le-ar adresa o rivală depravată. Arta nu trebuie să devină niciodată cea de-a doua lume a bărbatului. Nu! Trebuie să devină copilul ambilor îndrăgostiți, astfel încât bătăile inimilor să se armonizeze.

Prietenia adevărată este atât de nobilă, atât de înflăcărată, pentru că depinde de congruența dintre univers urile secunde. Iubirea face legătura între primele lumi și, pentru a fi permanentă, trebuie să se aventureze mai mult pe tărâmul celei de-a doua lumi. Prietenia autentică ia naștere în cea de-a doua lume și o afectează pe cea dintâi doar retroactiv.

Cea de-a doua lume nu trebuie să fie neapărat cea mai bună, deși posesorului ei îi poate părea a fi cea mai frumoasă și mai dezirabilă. Ea este arareori completarea primei lumi, dar foarte des este contrastantă și complementară față de cea dintâi. Naturile pioase și caste și-ar putea exprima nestingherit instinctele mai necizelate în cea de-a doua lume. Visarea cu ochii deschiși este adeseori expresia vieții în cea de-a doua lume. Dar, la o analiză atentă, chiar și visele nocturne se dovedesc a fi o scufundare fără constrângeri în apele celei de-a doua lumi. Visele sunt de obicei împliniri ale unor dorințe, însă la cele mai profunde niveluri ale lor găsim dorințele celei de-a doua lumi, care sunt doar arareori alterate de procesele gândirii inconștiente.

Cel care visează cu ochii deschiși își ia zborul din prima lume către cea de-a doua. Dacă nu reușește să mai găsească drumul înapoi către prima lume, visele sale devin halucinații și spunem despre el că e nebun. Cât de delicate sunt tranzițiile de la judecata sănătoasă la nebunie! în măsura în care trăim cu toții într-un univers secund, suntem cu toții nebuni cel puțin timp de câteva secunde în fiecare zi. Ceea ce ne diferențiază de nebuni este faptul că nu scăpăm din mâini firul Ariadnei, care ne conduce afară din labirintul gândurilor, înapoi, în lumea responsabilităților.

Este incredibil cât de fericită poate fi o persoană care și-a pierdut mințile! Scriitorașul paranoic mărșăluiește mândru prin jalnica lui celulă. îmbrăcat în zdrențe, este rege și conduce imperii. Patul lui e un divan sublim căptușit cu puf de rață sălbatică, vechiul scăunel hârbuit este un tron incrustat cu pietre scumpe. Infirmierii și medicii îi sunt servitori. Și astfel, în halucinațiile sale, el este ceea ce și-ar dori să fie.

Lumea nu este altceva decât ceea ce gândim despre ea; „lucrul în sine” este doar o convenție a majorității. O persoană care suferise de manie, acum vindecată, m-a asigurat că perioada lui de nebunie fusese cea mai fericită din întreaga-i viață. Vedea totul prin ochelari cu lentile roz și cumplita succesiune de gânduri nestăpânite era doar o succesiune de emoții care îi provocau o plăcere intensă. Pe de altă parte, în mod evident, cei care suferă de melancolie și mania inferiorității sunt cele mai nefericite făpturi. Invalidul care se crede atât de fragil, ca și când ar fi făcut din sticlă, tremură de spaimă, de parcă i-ar fi periclitată viața la fiecare pas. Experiențele nefericite din prima lume i s-au fixat atât de adânc în creier, încât îl urmăresc în cea de-a doua lume și o transformă chiar și pe aceasta în propria lor imagine.

Fiecare impresie din viețile noastre ne afectează sufletul, ca și când ar fi făcut din ceară și nicio astfel de amprentă nu s-ar mai pierde. Dacă uităm atât de multe impresii, acest lucru se datorează faptului că le-am refulat, alungându-le din conștiința noastră. Refularea este un mecanism de apărare, dar, în același timp, o

Pag. 9 – 15