Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

Creștinii gnostici au exprimat fără îndoială idei odioase ortodocșilor. De exemplu, unele din aceste texte gnostice pun la îndoială faptul că toată suferința, truda și moartea se datorează păcatului omenesc, care, în versiunea ortodoxă, a maculat o creație la origine perfectă. Alții vorbesc de elementul feminin al divinității, preamărindu-l pe Dumnezeu ca Tată si Mamă. Alții, încă, sugerează că învierea lui Christos trebuie înțeleasă simbolic, nu literal. Câteva texte radicale îi denunță chiar, ca eretici, pe creștinii catolici, care, deși "nu înțeleg misterul... se laudă că misterul adevărului le aparține doar lor.“ Astfel de idei gnostice l-au fascinat pe psihanalistul C.G. Jung: el a crezut că acestea exprimă "cealaltă față a minții“ – gândurile spontane, inconștiente, pe care orice ortodoxie le cere adepților săi să le reprime...

În mod tradițional, istoricii ne-au spus că ortodocșii au combătut concepțiile gnostice din motive religioase și filozofice. Fără îndoială că da; dar cercetarea nou descoperitelor surse gnostice propune și o altă dimensiune a controversei. Ea sugerează că aceste dezbateri religioase - probleme privind natura lui Dumnezeu sau a lui Christos - au în același timp implicații sociale și politice cruciale pentru dezvoltarea creștinismului ca religie instituțională. În termenii cei mai simpli, acele idei având implicații contrare respectivei dezvoltări au ajuns să fie calificate ca "erezie“; ideile care implicit o sprijineau, au devenit „ortodoxe″.

Studiind textele de la Nag Hammadi, împreună cu surse cunoscute de mai bine de o mie de ani din tradiția ortodoxă, putem vedea cum religia și politica se suprapun în dezvoltarea creștinismului. Putem vedea, de exemplu, implicațiile politice ale unor doctrine ortodoxe precum învierea trupurilor – și cum concepțiile gnostice despre înviere poartă implicații contrare. Între timp, putem căpăta o perspectivă de o noutate surprinzătoare asupra originilor creștinismului.

Mulțumiri ... 9
Introducere ... 11

CAPITOLUL I
Controversa asupra învierii lui Christos: eveniment istoric sau simbol? ... 41

CAPITOLUL II
"Un Dumnezeu, un episcop": politica monoteismului ... 69

CAPITOLUL III
Dumnezeu Tatăl/Dumnezeu Mama ... 92

CAPITOLUL IV
Patimile lui Christos și persecuția creștinilor ... 117

CAPITOLUL V
A cui biserică este "Adevărata Biserică"? ... 153

CAPITOLUL VI
Gnoza: autocunoașterea ca o cunoaștere a lui Dumnezeu ... 172

CONCLUZIE ... 197

Note ... 208
Index ... 230
Despre autor ... 237

Introducere

În decembrie 1945, un țăran arab a făcut o descoperire arheologică uimitoare în Egiptul de Sus. Zvonurile au făcut neclare împrejurările acestei descoperiri – poate fiindcă a fost accidentală, iar vânzarea ei pe piața neagră ilegală. Ani la rând până și identitatea descoperitorului a rămas necunoscută. Un zvon susținea că el a fost un răzbunător; altul, că a făcut descoperirea lângă orașul Nag Hammadi, la Iabal al-Tarif, un munte ciuruit de peste 150 de grote. De origine naturală, unele din aceste grote au fost cioplite, pictate și folosite ca morminte încă din timpul dinastiei a VI-a, cu aproximativ 4300 de ani în urmă.

Treizeci de ani mai târziu însuși descoperitorul, Muhammad ‚Ali al-Samman, a povestit ce s-a întâmplat. Puțin timp înainte ca el și frații săi să fi răzbunat uciderea tatălui lor într-o vendetta, ei au înșeuat cămilele și au plecat la Jabal să sape după sabakh, un pământ moale folosit la fertilizarea culturilor de cereale. Săpând în jurul unui bolovan masiv, ei au lovit un vas de ceramică roșie având aproape un metru înălțime. Muhammad ‚Ali a ezitat să spargă vasul, gândindu-se că înăuntru ar putea locui unjinn, sau spirit. Dar dându-și seama că ar putea conține și aur, a ridicat târnăcopul și l-a sfărâmat, găsind înăuntru treisprezece cărți de papirus legate în piele. Întorcându-se la casa lui din a-Qasr, Muhammad ‚Ali a aruncat cărțile și foile răzlețe de papirus pe grămada de paie de lângă cuptor. Mama lui Muhammad, Umm-Ahmad, recunoaște că a ars o bună parte din papirus în cuptor împreună cu paiele pe care le folosea ca să aprindă focul.

Câteva săptămâni mai târziu, cum povestește Muhammad Ali, el și frații săi au răzbunat moartea tatălui lor ucigându-l pe Ahmed Ismail. Mama lor și-a prevenit fii să-și țină târnăcoapele ascuțite: când au aflat că dușmanul tatălui lor se afla în apropiere, frații au folosit prilejul, „i-au retezat membrele... i-au smuls inima și au devorat-o împreună, ca ultim act al răzbunării sângelui.”

Temându-se că poliția care investiga asasinatul ar putea să-i percheziționeze casa și să descopere cărțile, Muhammad Ali l-a rugat pe preotul satului, al-Qummus Basiliyus Abd al- Masih, să păstreze una sau mai multe cărți pentru el. În timpul cât Muhammad ‚Ali și frații săi erau interogați pentru crimă, Raghib, un profesor de istorie local, a văzut una dintre cărți și a bănuit că este valoroasă. Primind una de la al-Qumrnus Basiliyus, Raghib o trimite unui prieten din Cairo ca să-i stabilească valoarea.

Vândut pe piața neagră prin mijlocirea neguțătorilor de antichități din Cairo, manuscrisul a atras curând atenția oficialităților guvernamentale egiptene. În împrejurări dramatice, după cum vom vedea, acestea au cumpărat una și au confiscat zece și jumătate din cele treisprezece cărți legate în piele, numite codexuri, și le-au depozitat în Muzeul Copt din Cairo. Dar o mare parte din cel de al treisprezecelea codex, conținând cinci texte extraordinare, a fost scos prin contrabandă din Egipt și oferit spre vânzare în America. Vestea despre acest codex a ajuns curând la profesorul Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Utrecht, în Olanda. Stimulat de descoperire, Quispel a stăruit pe lângă fundația Jung din Ziirich să cumpere codexul.

Dar descoperind, după ce a reușit, că unele pagini lipseau, el a luat avionul spre Egipt în primăvara anului 1955 pentru a încerca să le găsească la Muzeul Copt. Ajungând la Cairo, s-a dus imediat la Muzeul Copt, a cumpărat fotografii ale unora dintre texte și s-a grăbit să revină la hotel pentru a le descifra. Copiind primul rând, Quispel a fost surprins, apoi neîncrezător, când a citit: „Acestea sunt cuvintele tainice rostite de Isus cel viu și pe care geamănul, Iuda Toma, le-a așternut în scris. Quispel știa că H. C. Puech, colegul său, folosind note ale unui alt savant francez, Iean Doresse, identificase rândurile introductive cu fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma grecești descoperită în anii 1890. Dar descoperirea întregului text ridica noi întrebări: a avut Isus un frate geamăn, cum rezultă din acest text? Ar putea textul să fie o consemnare autentică a spuselor lui Isus? Potrivit titlului, el cuprindea Evanghelia după Toma; totuși, spre deosebire de evangheliile Noului Testament, aceasta se recomanda ca o evanghelie secretă. Quispel a mai descoperit că ea conținea multe spuse cunoscute din Noul Testament, dar plasate în contexte nefamiliare, sugerau alte dimensiuni ale semnificației. Alte pasaje, a constatat Quispel, se deosebeau complet de orice tradiție creștină cunoscută: „Isus cel viu” de pildă, se exprimă în cuvinte la fel de criptice și captivante ca niște koan-uri Zen:

Isus a spus: „Dacă vei da la iveală ce se află înlăuntrul tău, ceea ce vei da la iveală te va salva. Dacă nu vei da la iveală ce se află înlăuntrul tău, ceea ce nu vei da la iveală te va distruge.

Ce ținea Quispel în mână, Evanghelia lui Toma, era doar unul din cele cincizeci și două de texte descoperite la Nag Hammadi (transliterarea engleză uzuală a numelui orașului). Legată în același volum se află Evanghelia lui Filip, care îi atribuie lui Isus fapte și spuse cu totul diferite de cele din Noul Testament:

... tovarășa [Mântuitorului este] Maria Magdalena. [Dar Christos a iubit-o] mai mult decât pe [toți] discipolii și obișnula s-o sărute [adesea] pe [gură]. Ceilalți [discipoli au fost ofensați]... Ei i-au spus: „De ce o iubești pe ea mai mult decât pe noi toți?” Mântuitorul a răspuns zicându-le: „De ce nu vă iubesc așa cum (o iubesc) pe ea?”

Alte spuse din această culegere critică credințe crești ne familiare, precum nașterea din fecioară sau învierea trupurilor, ca pe niște neînțelegeri naive. Legată laolaltă cu aceste evanghelii este Apocriful (literal, „carte secretă”) lui Ioan, care se deschide cu o ofertă de a dezvălui „misterele [și] lucrurile ascunse în tăcere” transmise de Isus discipolului său Ioan.”

Muhammad Ali a recunoscut mai târziu că unele texte s-au pierdut – arse sau aruncate. Dar ce a rămas este uimitor: vreo cincizeci și două de texte din primele secole ale erei creștine – inclusiv o culegere de evanghelii creștine timpurii, necunoscute până atunci. Pe lângă Evanghelia lui Toma și Evanghelia lui Filip, descoperirea includea Evanghelia Adevărului și Evanghelia către Egipteni, care se prezenta drept ,,[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Nevăzut’? Un alt grup de texte consta din scrieri atribuite adepților lui Isus, precum Cartea secretă a lui Iacob, Apocalipsa lui Pavel, Scrisoarea lui Petru către Filip și Apocalipsa lui Petru.

A devenit curând clar că ceea ce a descoperit Muhammad Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte, făcute cu aproximativ 1500 de ani în urmă, ale unor manuscrise și mai vechi. Originalele fuseseră scrise în greacă, limba Noului Testament: așa cum își dăduseră seama Doresse, Puech și Quispel, o parte a unuia dintre ele fusese descoperită de arheologi cu vreo cincizeci de ani în urmă, când ei au găsit câteva fragmente din versiunea grecească originală a Evangheliei lui Toma.

În legătură cu datarea manuscriselor sunt puține controverse. Examinarea papirusului dat abil folosit la îngroșarea legăturilor de piele și a scrierii copte, le plasează în perioada aprox. 350-400 d.C. Dar savanții sunt într-un pronunțat dezacord în ce privește datarea textelor originale. Unele dintre ele cu greu ar putea fi mai târzii decât aprox. 120-150 d.C., deoarece Irenaeus, episcopul ortodox de Lyon, scriind către anul 180, declară că ereticii „se laudă că posedă mai multe evanghelii decât sunt în realitate’?” și se plânge că pe vremea sa astfel de scrieri au dobândit o largă circulație – din Galia până la Roma, Grecia și Asia Mică.

Quispel și colaboratorii săi, care au publicat pentru prima oară Evanghelia lui Toma, au sugerat pentru original data de aprox. 140 d.C. Unii au raționat că, aceste evanghelii fiind eretice, ele trebuie să fi fost scrise ulterior acelora din Noul Testament, datate aprox. 60-110. Dar de curând profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard a sugerat că culegerea de spuse din Evanghelia lui Toma, deși compilată către anul 140, poate include unele tradiții mai vechi decât evangheliile Noului Testament, „posibil încă din a doua jumătate a secolului 1 (50- 100) – simultane sau anterioare evangheliilor lui Marcu, Matei, Luca și Ioan.”

Savanții care au studiat descoperirile de la Nag Hammadi au constatat că unele texte povestesc originea neamului omenesc în termeni foarte diferiți de varianta obișnuită din Geneză:

Mărturia Adevărului, de exemplu, relatează povestea Grădinii Edenului din punctul de vedere al șarpelui! Aici șarpele, știut de mult ca reprezentând în literatura gnostică principiul înțelepciunii divine, îi convinge pe Adam și Eva să participe la cunoaștere, în timp ce „Domnul” îi amenință cu moartea, încercând cu gelozie să-i împiedice să ajungă la cunoaștere și alungându-i din Paradis atunci când reușesc.” Un alt text, misterios intitulat Tunetul. Mintea Desăvârșită, oferă un poem extraordinar rostit cu vocea unei puteri divine feminine:

Căci eu sunt cea dintâi și cea de pe urmă.

Eu sunt cea cinstită și cea disprețuită.

Eu sunt desfrânata și sfânta.

Eu sunt soția și fecioara ...

Eu sunt cea stearpă,

și mulți sunt fiii mei. ..

Eu sunt tăcerea cea de neînțeles ... ‚

Eu sunt rostirea numelui meu.

Aceste texte cuprind, așadar, de la evanghelii secrete, poeme și descrieri cvasifilozofice ale originii universului, până la mituri, magie și instrucțiuni pentru practici mistice.

&

De ce au fost aceste texte îngropate – și de ce au rămas ele practic necunoscute timp de aproape 2000 de ani? Suprimarea lor ca documente interzise și îngroparea lor pe faleza de la Nag Hamrnadi, se dovedesc a fi fost amândouă parte a unei confruntări critice pentru formarea creștinismului timpuriu. Textele de la Nag Hammadi și altele asemenea lor, au fost denunțate ca eretice de creștinii ortodocși de la jumătatea secolului al II-lea. Se știe de mult că mare parte din primii adepți ai lui Christos au fost condamnați de alți creștini ca eretici, dar aproape tot ce știm despre ei provine din ce au scris oponenții lor atacându-i. Episcopul Irenaeus, care conducea biserica din Lyon pe la 180, a scris cinci volume intitulate Respingerea și nimicirea falsei Gnoze, care începe cu promisiunea lui de a

înfățișa părerile acelora care acum predică erezia... pentru a arăta cât de absurde și nepotrivite cu adevărul sunt afirmațiile lor... fac acest lucru... ca voi să-i puteți îndemna pe cei apropiați să se ferească de un asemenea abis de nebunie și blasfemie împotriva lui Christos.

El denunță cu precădere ca „plină de blasfemie” o faimoasă evanghelie numită Evanghelia Adevărului:” Se referă oare Irenaeus la aceeași Evanghelie a Adevărului descoperită la Nag Hammadi? Quispel și colaboratorii săi, care au publicat-o pentru prima oară, argumentează că da; unul din criticii lor susține că primul rând (care începe cu „Evanghelia Adevărului”) nu este un titlu.” Dar Irenaeus folosește aceeași sursă cu cel puțin unul din textele descoperite la Nag Hammadi – Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan – ca muniție pentru atacul său asupra unei asemenea „erezii”. Cincizeci de ani mai târziu Hippolytus, un profesor de la Roma, a scris o altă masivă Respingere a tuturor ereziilor pentru „a expune și respinge nerușinata blasfemie a ereticilor.”

Campania aceasta împotriva ereziei implica o recunoaștere involuntară a puterii sale persuasive; dar episcopii au ieșit învingători. În momentul convertirii împăratului Constantin, în secolul al IV-lea, când creștinismul a devenit o religie recunoscută oficial, episcopii creștini, anterior victimizați de regim, acum o comandau. Posedarea unor cărți denunțate ca eretice era considerată o crimă. Copiile unor astfel de cărți erau arse și distruse. Dar în Egiptul de Sus, cineva, posibil un călugăr din mânăstirea Sf. Pachomius”, aflată în apropiere, a luat cărțile interzise și le-a ascuns ferindu-le de distrugere - în vasul în care au rămas îngropate aproape 1600 de ani.

Dar cei care au scris și au difuzat aceste texte nu se considerau pe ei ca „eretici”. Majoritatea scrierilor foloseau terminologia creștină, inconfundabil legată de o moștenire iudaică. Mulți pretind să ofere tradiții despre Isus care sunt secrete, ascunse de ”cei mulți” care alcătuiau ceea ce, în secolul al II-lea, a ajuns să fie numită „biserica catolică”. Acești creștini sunt numiți acum gnostici, de la cuvântul grecesc gnosis tradus de regulă prin „cunoaștere”. Căci așa cum cei care pretind că nu știu nimic despre

Pag. 11 – 17