Cunoașterea sufletului și a spiritului

Cele cincisprezece conferințe cuprinse în acest volum, prezentate în cursul iernii 1907–1908, constituie a cincea dintre seriile de conferințe publice pe care Rudolf Steiner le-a ținut cu regularitate la Berlin, începând din 1903. În ele este descris raportul dintre știința spirituală și științele naturii. Bărbatul, femeia și copilul sunt prezentați în lumea științei spirituale. Omul este transpus într-o ordine cosmică. Întrebările legate de „Dincolo″ și „Încotro″ își găsesc un răspuns adecvat conștiinței moderne. Viața de după moarte este văzută într-o lumină nouă.

Treptele adevărului (biolog dr. Petre Papacostea) ... 7
în legătură cu publicarea conferințelor lui Rudolf Steiner ... 11
Notă la actuala ediție ... 13

I. Misiunea științei spirituale în epoca noastră
   Berlin, 10 octombrie 1907 ... 15
II. Știința despre natură la răscruce
   Berlin, 17 octombrie 1907 ... 38
III. Cunoașterea sufletului și a spiritului
   Berlin, 24 octombrie 1907 ... 60
IV. Bărbatul și femeia în lumina științei spirituale
   Munchen, 18 martie 1908 (în loc de Berlin, 14 noiembrie 1907) ... 80
V. Inițierea
   Berlin, 28 noiembrie 1907 ... 91
VI. Așa-numitele pericole ale inițierii
   Berlin, 12 decembrie 1907 ... 115
VII. Bărbatul, femeia și copilul în lumina științei spirituale
   Berlin, 9 ianuarie 1908 ... 137
VIII. Sufletul animalelor în lumina științei spirituale
   Berlin, 23 ianuarie 1908 ... 144
IX. Obsesia bolii în lumina științei spirituale
   Munchen, 3 decembrie 1907 (în loc de Berlin, 13 februarie 1908 ... 163
X. Febra sănătății în lumina științei spirituale
   Munchen, 5 decembrie 1907 (în loc de Berlin, 27 februarie 1908) ... 178
XI. Profesiune și câștig
   Berlin, 12 martie 1908 ... 192
XII. Soare, Lună și stele
   Berlin, 26 martie 1908 ... 212
XIII. începutul și sfârșitul Pământului
   Berlin, 9 aprilie 1908 ... 221
XIV. Infernul
   Berlin, 16 aprilie 1908 ... 239
XV. Cerul
   Berlin, 14 mai 1908 ... 259

Note ... 283
Cuprinsul pe larg (Hans Merkel) ... 295

1. MISIUNEA ȘTIINȚEI SPIRITUALE ÎN EPOCA NOASTRÃ

Berlin, 10 octombrie 1907

Cine vorbește astăzi despre știința spirituală sau chiar, așa cum sună tema noastră de azi, despre misiunea științei spirituale în epoca noastră, poate să se aștepte la cele mai diferite reacții. Pe de-o parte, nu avem voie să ne amăgim în privința faptului că nu trebuie decât să rostim expresia „știință spirituală” ca să trezim într-un mare număr de contemporani ai noștri părerea că aici e vorba de ceva întunecat în cel mai înalt grad, sau, cum le place multora să spună, de ceva mistic în sensul cel mai rău al cuvântului, de ceva care nu poate să apară ori să stârnească interes decât la oamenii cu gândire neclară sau, cel puțin, la cei ce habar nu au de marile progrese din domeniul cunoașterii. Câți nu vă vor spune: Expresia „știință spirituală” e folosită numai de aceia care se țin departe de marile progrese ale științelor naturii sau de alte cunoștințe din epoca noastră.

Dacă, pe de o parte, chiar și numai rostirea expresiei „știință spirituală” va trezi unele adversități, nu avem voie să ascundem nicidecum faptul că într-o asemenea adversitate zac multe lucruri îndreptățite. Fiindcă, oricât de ciudat ar putea să pară – întreaga serie de conferințe vă va arăta, de altfel, cum trebuie înțeleasă această expresie –, nu putem să nu spunem în mod deschis: Cercetătorul spiritual adevărat, care e conștient de faptul că nu e un obscurantist în raport cu așa-numitele progrese ale științei sau cunoașterii din epoca noastră, care vrea să se situeze cu totul pe solul culturii epocii noastre și vrea să depășească anumite superficialități ale ei, are voie, ba chiar e obligat să spună, conform cu orientarea lui spirituală și cu înțelegerea pe care o are pentru raporturile epocii, că adversarii care vorbesc în acest fel, așa cum am arătat adineaori, poate că sunt contemporani mai puțin periculoși pentru el, care poate că dăunează mai puțin curentului său spiritual, decât alții, care în anumite privințe se consideră chiar aderenți, ba mai mult, apostoli ai științei spirituale. Nu-i așa, e ciudat să spunem așa ceva, dar e adevărat.

Expresia „știință spirituală” are pentru mulți ceva ispititor. Ceea ce i se reproșează atât de ușor cercetătorului spiritual de către adversari e faptul că oamenii pot fi ușor determinați să alerge acolo unde se vorbește despre niște lucruri misterioase, întunecate, enigmatice, așa că aceia care au un spirit neclar sau sunt prea comozi pentru a se situa pe solul cunoașterii, sau prea slabi pentru a lăsa să acționeze asupra lor niște cunoștințe științifice, sunt plini de interes când e vorba de ceva obscur, misterios. Astfel, cercetătorul spiritual găsește multă aprobare și, într-un anumit sens, el chiar contează pe acest instinct bizar al naturii umane, pe setea de spiritual existentă în natura umană, sete de spiritual în cel mai rău sens al cuvântului.

Nu putem nega faptul că în epoca noastră atât de haotică există, într-adevăr, mulți oameni care sunt atrași spre ceea ce numim știință spirituală numai prin acest instinct obscur existent în natura umană. Și dacă, apoi, adversarii științei spirituale văd ce daune provoacă asemenea așa-ziși aderenți, ce fel de afirmații fac ei adeseori și cum se raportează în multe privințe la cunoașterea epocii actuale, atunci nu trebuie să ne mirăm, ba chiar nu trebuie să ne mirăm deloc, dacă adversarii noștri ajung la părerea caracterizată. Dacă cercetătorul spiritual ar putea să se teamă, atunci s-ar putea face, eventual, afirmația grotescă, dar adevărată, că el ar trebui să se teamă mai mult de un mare număr dintre adepții lui decât de adversari. Fiindcă acești adversari vor trebui să facă o cotitură de felul celei pe care o vom caracteriza, poate deja în cursul conferinței de astăzi, dar care va reieși în modul cel mai clar din conferința următoare, când vom vorbi despre „Știința despre natură la răscruce”. Astăzi ne propunem să clarificăm, prin această caracterizare din stânga și din dreapta, sub o formă pur narativă, sarcina, sensul, importanța și misiunea a ceea ce numim știință spirituală în epoca noastră.

Dacă studiați programul care v-a fost oferit pentru conferințele din această iarnă, veți vedea că am alternat în folosirea cuvântului. În unele conferințe e folosită expresia „știință ocultă”, în altele, expresia „știință spirituală”. În fiecare loc expresia a fost aleasă în mod deplin conștient, cu toate că știința spirituală, așa cum o reprezentăm noi aici, este cam același lucru cu ceea ce se numește știință ocultă. Vă rog să nu înțelegeți cuvântul „ocult” din expresia „știință ocultă’”, sau din adjectivul derivat de la aceasta, în sensul că ar fi vorba de ceva absolut secret sau obscur. Conferința însăși vă va arăta din ce cauză folosim tocmai această expresie, știință ocultă, pentru acea sumă de adevăruri și cunoștințe pe care le vom discuta în cursul iernii.

Dacă vrem să spunem ce stă la baza științei oculte, trebuie să dăm, pentru început, un răspuns foarte simplu. Trebuie să spunem că la baza științei oculte se află două convingeri: mai întâi, convingerea că în spatele a ceea ce ne arată simțurile noastre în lumea exterioară, în spatele a ceea ce își poate însuși intelectul nostru drept percepții și experiențe senzoriale, în spatele a ceea ce pot vedea ochii și pot pipăi mâinile există o lume invizibilă, o lume suprasensibilă. Aceasta este una dintre convingeri. Cealaltă convingere este aceea că omul e în stare să perceapă, să vadă această lume suprasensibilă, invizibilă, prin dezvoltarea propriilor sale puteri de cunoaștere și a propriilor sale facultăți. Dacă spunem aceste două lucruri, am spus deja ce stă la baza oricărei așa-numite științe oculte.

Dar imediat din rândurile contemporanilor noștri se ridică aici obiecții importante. Cultura epocii noastre are, în primul rând, o orientare care spune: Noi nu avem nevoie să vorbim despre vreo lume suprasensibilă; acestea sunt prejudecățile unui trecut care – slavă Domnului! – nu mai este. Așa spun mulți. Și nu e mult de când – ce-i drept, asemenea glasuri devin astăzi din ce în ce mai rare – aceia care se considerau cei mai luminați oameni, cei mai avansați, spuneau: Tendința de a te întoarce spre niște substraturi invizibile, suprasensibile ale lucrurilor ține de o epocă naivă, copilărească, din viața omenirii, când oamenii încă nu erau situați solid pe solul cunoașterii științifice, când ei mai credeau că dezleagă întrebările-enigmă ale existenței prin tot felul de născociri și emanații ale fanteziei. Dar epoca modernă i-a învățat pe oameni că cercetarea care se folosește de experiența simțurilor exterioare nu are nevoie să recurgă la asemenea puteri sau entități suprasensibile, că lumea pe care o vedem în mod concret poate fi explicată din ea însăși. Și dacă putem explica lumea din ea însăși – așa spun materialiștii, ca și cei ce se numesc moniști, și moniști sunt mulți dintre contemporanii noștri –, dacă putem descoperi în cadrul lumii senzoriale cauzele senzoriale, nu mai avem niciun motiv să invocăm niște entități suprasensibile.

Aceasta este o orientare radicală, care vrea să o rupă cu toate concepțiile despre suprasensibil. Și această concepție are de adus în favoarea sa multe argumente care au greutate. Cine ar vrea să nege progresele imense făcute de știința exterioară în ultimele secole? Cine nu ar admira rezultatele acestor cercetări, care se întind, pe de o parte, până sus, la fenomenele cerului înstelat, și, pe de altă parte, se cufundă în tainele celor mai mici viețuitoare, în misterele substanțelor și ale existenței senzoriale? Cine nu ar sta plin de admirație chiar în fața unor speculații îndrăznețe, de felul celor care sunt făcute în epoca modernă de câte un cercetător, în urma unor frumoase descoperiri, cum este aceea a radiului? Și cine nu va vedea că e ceva ademenitor în faptul că un om situat pe solul unui asemenea pozitivism sau materialism radical – numele nu contează – vine acum și spune: Cercetătorul e încă departe de a dezlega prin cercetare senzorială toate enigmele existenței; dar, aveți răbdare, va veni vremea în care ceea ce astăzi mai e acoperit de un văl gros va fi clarificat chiar de către știința despre natură; va veni vremea în care cei ce studiază Antichitatea vor dezlega enigma unor lumi trecute, acoperite încă de straturi de pământ, enigma naturii în activitatea ei creatoare, va veni vremea în care cercetarea pur senzorială își va proiecta luminile asupra trecutului. Va veni, de asemenea, vremea în care în laborator – așa va spune, pe bună dreptate, cel situat pe solul cercetării științifice – vor fi introduse anumite materii în niște substanțe nevii, în așa fel încât va putea fi creată chiar în laborator substanța vie. Poate că astăzi aceasta pare încă o idee îndrăzneață; dar evoluția într-acolo merge, și atunci tu, cercetătorule ocult, poți să-ți iei catrafusele și să pleci, fiindcă nu vei mai avea niciun drept să vorbești despre lucruri suprasensibile, de vreme ce noi am arătat că până și viața poate fi produsă prin combinarea unor substanțe și forțe.

Răspunsul la asemenea obiecții urmează să fie dat de întreaga serie a conferințelor de față. Ar fi ușuratic din partea noastră dacă am vrea să dăm deja astăzi un răspuns. Vreau să spun un singur lucru, menit să arate în mod tipic cât de ușor pot fi răstălmăcite obiecțiile ridicate împotriva așa-zisei științe oculte obscurantiste: pe când științele naturii susțin cu o anumită îndreptățire că va veni odată vremea în care din simple substanțe nevii va fi creat ceva viu, și această cercetare, care se ridică la nivelul mărturisirii unui fel de religie, crede că menționează astfel ceva care va infirma total, în mod indiscutabil, știința ocultă, adevărul este că știința ocultă a fost întotdeauna conștientă de acest lucru! Ba chiar, fiindcă a știut-o, a putut să stea atât de solid și sigur pe picioarele ei! Cine ridică împotriva științei oculte asemenea obiecții dovedește că ignoră total adevăratul ei caracter. Răspunsul complet va rezulta în cursul conferințelor.

Există alți contemporani care spun: Se poate foarte bine ca în spatele lumii noastre senzoriale să existe ceva suprasensibil: dar, cu puterile și facultățile sale, omul nu poate ști nimic despre o asemenea lume suprasensibilă și, de aceea, nu are voie să vorbească despre ea, dacă vrea să facă știință. – Aceasta este o părere și mai larg răspândită. Asemenea oameni nu vor să răspundă în mod clar la întrebarea dacă există ceva suprasensibil, ei vor să lase, cu totul confuz, să facă obiectul unei credințe pur subiective, arbitrare, întrebarea dacă există niște simțuri cu care poate fi perceput suprasensibilul. Ei spun: Omul nu poate să vadă în spatele naturii exterioare, el se îndepărtează de solul cunoașterii, se mișcă pe tărâmul credinței arbitrare, când caută să depășească limitele naturii sale.

Știința ocultă răspunde acestei concepții în felul următor: Voi ați cercetat facultatea de cunoaștere care stă la dispoziția oamenilor. Ați arătat că dacă omul folosește această facultate de cunoaștere nu poate să ajungă în spatele naturii, acolo unde începe suprasensibilul. Și acum voi spuneți: Pentru că am dovedit acest lucru, știința ocultă sau știința despre suprasensibil este imposibilă. – Cine vorbește astfel presupune că știința ocultă nu-i dă dreptate. Dar nu este așa. Știința ocultă îi dă întru totul dreptate, ea se situează pe aceeași poziție. Știința ocultă spune: Voi ați cercetat facultatea voastră de cunoaștere, ați arătat cu exactitate cât de departe se poate ajunge cu ajutorul ei. Ați arătat că nu se poate ajunge cu ajutorul ei în suprasensibil. Aveți perfectă dreptate; faceți însă o greșeală, greșeala că nu rămâneți la faptele concrete, că nu afirmați doar ceea ce știți, ci mai adăugați ceva ce nu puteți ști, prin faptul că spuneți: Niciun om n-o poate ști.

Întâlnim aici o tendință a contemporanilor noștri, situați pe o așa-zisă bază științifică, o tendință care nu provine deloc din știință, din cunoaștere, ci dintr-un sentiment general, dintr-un instinct nerostit al epocii noastre. Bineînțeles, acest instinct devine vizibil numai când examinezi ca observator liniștit, cu totul imparțial, ce se întâmplă în epoca noastră. Încercați să luați în mână un ziar, o gazetă, o carte oarecare, populară sau chiar erudită, care se ocupă dintr-o direcție sau alta de probleme cum sunt cele ridicate de mine aici. Nu veți găsi nimic mai frecvent decât, sub o formă sau alta, cuvântul care, de pe o poziție spirituală mai înaltă, este periculos: Noi putem ști numai cutare sau cutare lucru. Asupra lucrului cutare sau cutare nu putem emite nicio judecată. – Convingeți-vă dumneavoastră înșivă dacă, acolo unde se vorbește despre asemenea lucruri, nu întâlnim peste tot acest „se” sau „noi”! El e foarte neimportant, dar s-a născut dintr-un instinct adânc încuibat. E credința că fiecare om în parte, prin ceea ce poate înțelege, prin ceea ce știe, are o anumită infailibilitate pentru întreaga cunoaștere și că cineva poate să se pronunțe nu numai asupra a ceea ‚ce el poate sau nu poate cunoaște, ci și asupra a ceea ce oamenii, în general, asupra a ceea ce „noi” putem și nu putem cunoaște. Pe baza acestui instinct, contemporanii noștri nu cred că poate exista evoluție în ceea ce privește cunoașterea. Și, totuși, cât e de absurdă această concepție, dacă omul o are în vedere chiar și numai cu privire la propria sa viață! Ia reflectați puțin: Când survine pentru omul individual momentul în care poate decide unde se află limita discernământului său? Poate el să decidă la douăzeci și cinci de ani, la treizeci și șase, la șaizeci sau chiar la zece ani, unde se află limitele facultății sale de cunoaștere? Nu există oare în fiecare viață o evoluție? Oare nu facem noi în copilărie alte afirmații decât cele pe care le facem mai târziu? Avem voie să nutrim gândul că nu am putea învăța nimic de la nimeni, că nimeni în lume nu știe mai mult decât noi? Dar această credință zace ca instinct în natura contemporanilor noștri, că fiecare determină din sine limitele. facultății de cunoaștere. Și din acest instinct provine nu numai această afirmație, ci numeroase lucrări, care impun o expunere pe mii de pagini. Dacă privim puțin în culise, vedem că toate acestea nu provin, în ultimă instanță, decât din faptul că omul trăiește cu acest instinct.

Dar cercetătorul ocult spune următoarele: În privința acelor cunoștințe despre care tu crezi că îți sunt dare, ai perfectă dreptate, aici nu poți cunoaște mai mult. Dar există o evoluție a facultății de cunoaștere. Dacă vrei să pătrunzi în lumea suprasensibilă trebuie

Pag. 15 – 21