Centre de misterii ale Evului Mediu

Corelat cu marile adevăruri antroposofice expuse la Congresul de Crăciun 1923/1924, în conferințele incluse în acest volum Rudolf Steiner reconstituie drumul vechii cunoașteri spirituale în decursul ultimelor secole ale evoluției omenirii spre spiritualitatea modernă și fundamentarea Noilor Misterii.

PRIMA CONFERINȚÃ

Dornach, 4 ianuarie 1924

Continuând comunicările făcute în timpul întâlnirii noastre de Crăciun, aș vrea în aceste trei conferințe! să vă vorbesc despre cercetările privind dezvoltarea vieții spirituale în timpurile moderne. S-a vorbit de multe ori, sub denumirea de rosicrucianism și sub alte denumiri oculte, despre această dezvoltare spirituală nouă, și aș vrea să vă descriu acum aspectul lăuntric al acestei cercetări a vieții spirituale. Pentru aceasta, va trebui în chip de introducere să vă spun ceva despre caracterul cu totul deosebit al reprezentărilor din secolele IX, X, XI după Christos, care au dispărut, încetul cu încetul, de-abia spre sfârșitul secolului XVIII, ba chiar, în mod izolat, s-au mai păstrat la unii urmași până la începutul secolului XIX. Astăzi aș dori să nu abordez istoric problema, ci să vă vorbesc despre un ansamblu de reprezentări trăite de anumite personalități. În mod obișnuit nu se realizează în ce măsură s-au modificat, într-un timp relativ scurt, concepțiile celor care în acea epocă erau considerați printre oamenii instruiți. Se vorbește acum despre elemente chimice, 70 sau 80 de elemente chimice și oamenii nu realizează cât de îngrozitor de puțin se spune prin faptul că un element chimic este numit oxigen sau azot ș.a.m.d. Căci oxigen este ceva care există doar în anumite condiții de temperatură sau alte condiții pământești, și un spirit rațional nu poate într-adevăr atașa conceptul de „realitate” de un element chimic care există fără nicio îndoială în condițiile în care omul trăiește ca om pământesc, fizic, dar care încetează de a mai exista, cu aceeași masă atomică și în același mod, dacă se ridică temperatura cu un anumit număr de grade. Or, tocmai astfel de noțiuni, astfel de reprezentări, această tendință de a depăși relativitatea existenței, pentru a atinge existența reală, acest scop constituie baza cercetărilor la începutul și mijlocul Evului Mediu.

Iată de ce eu consider o perioadă de tranziție de la secolul IX la secolul X după Christos, căci mai înainte toate conceptele erau încă foarte spirituale; nu i-ar fi venit ideea unui adevărat învățat din secolul IX că realitate a îngerilor, Arhanghelilor sau Serafimilor, de exemplu, nu era identică – eu înțeleg prin asta calitatea de realitate – cu cea a oamenilor fizici pe care îi vedea cu ochii. Înainte de secolul X, când acești învățați vorbeau de entitățile spirituale, de așa-numitele inteligențe cosmice, ei vorbeau ca de entități care puteau fi întâlnite realmente. Deși se știa pe atunci că trecuse de mult timpul în care clarvederea generală fusese o proprietate a oamenilor, se știa și că în anumite circumstanțe precise acțiunea acestor entități se făcea simțită. Nu trebuie neglijat faptul că pentru nenumărați preoți, preoți catolici, până în secolele IX și X era absolut clar că în cadrul celebrării sacrificiului în timpul slujbei întâlneau, datorită unei acțiuni sau alteia, entități spirituale, inteligențe cosmice.

Dar începând cu secolele IX și X s-a pierdut, încetul cu încetul, pentru conștiența omului, raportul direct cu inteligențele cos mi ce, și tot mai mult s-a impus numai conștiența elementelor cosmice: cele ale Pământului, cele lichide sau apoase, cele aeriene, cele de felul căldurii și al focului. Și în timp ce înainte se vorbise despre inteligențele cosmice ca reglatoare ale mișcărilor planetelor în trecerea lor prin fața stelelor fixe ș.a.m.d., se vorbea acum doar de elementele situate imediat în apropierea Pământului. Se vorbea despre elementele pământ, apă, aer, foc. Elementele chimice așa cum le concepem noi astăzi nu au fost luate în considerare decât mai târziu. Dar, vedeți dumneavoastră, v-ați face o idee cu totul falsă despre lucruri dacă v-ați imagina că și în secolele XIII-XIV și într-o anumită măsură până în secolul XVIII cunoscătorii atribuiau termenilor: căldură, aer, apă, pământ, sensul pe care li-l dăm noi astăzi. În prezent când oamenii vorbesc despre căldură au în vedere numai o stare a corpurilor; de un eter al căldurii propriu-zis nu se mai vorbește. Aerul, apa au devenit în fond pentru omul actual culmea abstracți ei. Și este necesar să aprofundăm felul în care erau ele concepute altădată; iată de ce aș vrea să vă dau un exemplu de modul în care se exprimau învățații în epoca de care este vorba.

Când am scris Geheimwissenschaft (Știința ocultă), am fost obligat să pun expunerea mea despre evoluția Pământului în acord – cât de cât – cu ideile și conceptele folosite actualmente. În secolele XIII, XII, s-ar fi putut face altfel. Într-un anumit capitol, de exemplu, s-ar fi găsit aceasta: Mai întâi, o evocare a entităților care se pot desemna drept cele ale primei ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. S-ar fi caracterizat Serafimii ca fiind acele entități pentru care nu există subiect și obiect, pentru care subiectul și obiectul sunt una; care nu ar fi spus „Obiectele sunt în afara mea”, ci „Lumea există și eu sunt lumea, și lumea sunt Eu”; care știu ceva numai despre sine, și anume aceste entități, acești Serafimi știu despre sine printr-o experiență a cărei slabă reflectare îi apare omului atunci când trăiește un sentiment de entuziasm ardent.

Câteodată este dificil pentru omul actual să înțeleagă clar ce este un entuziasm ardent; la începutul secolului XIX se știa acest lucru mai bine decât astăzi: încă se mai întâmpla ca un poem citit de cutare sau cutare poet să transporte oamenii într-o asemenea stare de entuziasm încât - scuzați-mă, dar într-o exprimare foarte exactă – astăzi am spune: „acești oameni au înnebunit cu toții!”, atât de mult se înfierbântau și se agitau. Astăzi oamenii rămân reci, chiar și când credem că ar trebui să fie entuziasmați. Și în acest element de entuziasm care era cu totul familiar îndeosebi în Centrul și Estul Europei, în acest entuziasm al sufletului ridicat până la conștiență, până la a nu mai fi decât una cu ea, poate fi imaginată viața lăuntrică a Serafimilor. Și printr-un asemenea element în întregime luminat în conștientă, atât de luminos încât gândirea devine nemijlocit lumină, așa își puteau reprezenta oamenii conștiența Heruvimilor. În sfârșit, elementul Tronuri era reprezentat ca ceva care poartă lumea în har.

Toate acestea nu sunt decât o schiță; eu aș putea vorbi încă mult relativ la acest subiect. Voiam numai să vă spun că în acea epocă se căuta să se caracterizeze mai întâi esența proprie a Serafimilor, a Heruvimilor și a Tronurilor.Apoi s-ar fi spus: Corul Serafimilor, al Heruvimilor și al Tronurilor acționează în comun în așa fel, încât Tronurile creează un nucleu (vezi desenul; mijlocul- roșu-violet). Radiind din acest nucleu central, Heruvimii răspândesc propria lor esență luminoasă (inelul galben). Serafimii învelesc totul într-o mantie de entuziasm ardent care radiază în spațiul cosmic (învelișul roșu).

Dar ceea ce am desenat eu aici, sunt entități: la mijloc Tronurile, în jurul lor Heruvimii și în exterior Serafimii. Sunt entități care plutesc, se întrepătrund, acționează, gândesc, vor, simt împreună: aceasta este o reală esență de entități. Și dacă o ființă înzestrată cu facultatea de a simți corespunzătoare ar fi mers prin spațiu înspre locul unde Tronurile au creat un astfel de nucleu înconjurat de Heruvimi și delimitat în exterior de Serafimi, dacă această ființă ar fi pătruns în sfera de activitate a primei ierarhii, ar fi resimțit o căldură diferențiată în funcție de loc. Ici o căldură mai puternică, colo mai puțin puternică, dar întotdeauna sufletească și spirituală; în așa fel încât această căldură sufletească, resimțită în suflet de ființa respectivă, ar fi fost tot atât de reală ca aceea pe care noi o resimțim în mod fizic într-o încăpere încălzită. O asemenea colaborare a entităților primei ierarhii s-a format cândva în Univers, constituind existența saturniană. Căldura este pur și simplu expresia faptului că aceste entități sunt acolo. Nu este nimic altceva decât manifestarea lor.

Aș dori să folosesc o imagine care, poate, ar explica mai bine lucrurile. Presupuneți că țineți la cineva; dumneavoastră simțiți că prezența acestuia vă încălzește sufletul. Presupuneți acum că intervine o persoană cu un spirit înfiorător de abstract, care vă spune: „Acest om nu mă interesează absolut deloc; pentru mine, el nu este aici, ceea ce mă interesează este căldura care radiază din el”. Dar el nu spune nici măcar: „Mă interesează numai căldura pe care o radiază...”, ci spune: „Mă interesează numai căldura”.

El spune, desigur, o absurditate, dumneavoastră înțelegeți bine, căci dacă omul ce radiază căldura nu mai este acolo, nici căldura nu mai este acolo. Ea nu există în sine. Omul trebuie să fie prezent, ca să existe căldura. Tot așa, trebuie ca Serafimii, Heruvimii și Tronurile să existe, în caz contrar nici căldura nu ar fi: căci ea nu este decât manifestarea Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor.

Vedeți dumneavoastră, în epoca despre care vă vorbesc exista de fapt, așa cum rezultă din desenul în culori (desenul I: Saturn) ceea ce tocmai v-am descris: când se vorbea despre elemente, de elementul căldurii, se aveau în vedere de fapt Heruvimii, Serafimii și Tronurile; și aceasta este existența saturniană.

Dar se mergea mai departe și se spunea: Numai Serafimii, Heruvimii și Tronurile au puterea să edifice așa ceva în Cosmos. Numai această ierarhie, care este cea mai înaltă, are capacitatea de a aduce așa ceva în Cosmos; și evoluția s-a putut desfășura pentru că ea a creat acest punct de plecare al unei deveniri cosmice, iar apoi evoluția începută de Serafimi, Heruvimi și Tronuri a putut fi continuată de descendenții acestora. Într-adevăr, entitățile ierarhiei a doua – Kyriotetes, Dynamis, Exusiai –, provenite din prima, au pătruns atunci în acest spațiu alcătuit din căldură saturniană; entitățile mai tinere (mai tinere din punct de vedere cosmic, bineînțeles) au pătruns acolo. Cum au acționat aceste entități mai tinere din punct de vedere cosmic? Pe când Heruvimii, Serafimii și Tronurile se manifestă în elementul căldură, aceste entități ale ierarhiei a doua se revelează în elementul lumină. Sfera saturniană este întunecată (în desenul 1, fondul roșu); ea produce căldură și, în interiorul lumii întunecate a existenței saturniene, apare ceea ce poate fi elaborat de descendenții primei ierarhii, de Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.

Ceea ce se naște aici în această căldură saturniană se naște deoarece prin pătrunderea ierarhiei a doua, globul începe a luci interior. Această luminare interioară este legată de o condensare a căldurii; în ceea ce era căldură pură apare acum aer și, pătrunzând de o parte, în manifestarea luminii, avem ierarhia a doua. Dar trebuie să vă reprezentați în mod clar că în realitate entitățile sunt cele care pătrund astfel. Pentru o ființă care are capacitatea de percepere adecvată lumina este cea care pătrunde, ea este cea care desemnează căile urmate de aceste entități.

Or, atunci când undeva se ivește lumina, apar în anumite condiții umbra, întunericul, tenebrele. Pătrunderea ierarhiei a doua sub formă de lumină, a făcut să se nască umbra. Ce era deci această umbră? Aerul. Și de fapt, până în secolele XV-XVI, se știa ce este aerul. Astăzi se știe numai că aerul se compune din oxigen, azot ș.a.m.d... ; nu se spune astfel nimic în plus decât atunci când, de exemplu, se spune despre un ceas că este ceva făcut din sticlă și argint; ceea ce nu ne indică mare lucru despre ceas. Nu se spune nimic despre aer, în calitatea sa de manifestare cosmică, atunci când este definit ca un amestec de oxigen și azot; dar se știe cu mult mai mult despre el când se spune: din punctul de vedere al Cosmosului, aerul este umbra luminii. Astfel încât cu pătrunderea ierarhiei a doua în căldura saturniană, apar lumina (raze albe) și umbra luminii, aerul (linii șerpuite, verzi). Și unde se formează toate acestea, este Soarele. Așa ar fi trebuit să se vorbească în secolele XIII și XII.

Dar să mergem mai departe. Etapa următoare a evoluției s-a realizat datorită descendenților ierarhiei a doua, Arhaii, Arhanghelii, Îngerii. Aceste entități aduc ceva nou în elementul luminos introdus mai întâi în ierarhia a doua, și care a antrenat obscuritatea aeriană – nu obscuritate a indiferentă, neutră a lui Saturn, care era simpla absență a luminii –, ci această obscuritate care este chiar contrariul luminii. În această etapă a evoluției, Arhaii, Arhanghelii și Îngerii, ierarhia a treia, aduc, datorită esenței lor proprii, un element analog impulsurilor noastre, poftelor noastre de a realiza ceva, aspirației noastre spre ceva.

Pag. 19 – 25