Arta compromisului

După lectura mai multor cărți rămîi cu un gust amar. Am invidiat de cînd mă știu autorii care te fac să rîzi. Ce har nemaipomenit: analizînd necruțător lumea în care trăiești, să stîrnești totuși hohote de rîs. Face fiecare ce poate. De multe ori, oamenii se-nșală unii asupra altora. Se pot înșela și asupra lor înșiși. Fără să vrea. Grav este cînd simulează orbirea și înșelarea. Despre acestea din urmă este vorba în cartea de față. Conformismul, ca și compromisul, nu face economie de mijloace: astăzi, ca și ieri, ca și mîine, ca totdeauna; deși de-o perfectă monotonie și neconținînd nimic imprevizibil, vrea să creeze și să-și creeze iluzia că schimbîndu-și recuzita își schimbă și conținutul. Pe lume există proști cinstiți, prin voia Domnului, dar și mai mulți simulanți ai prostiei, care-i prostesc pe alții de-adevăratelea. Printre cei care simt voluptatea de-a imita per- sonajele la modă se numără și snobii. Ei alcătuiesc o congregație importantă, ușor de manipulat, pe care manipulatorii se bizuie, făcîndu-se că o iau în serios. E-atîta fățărnicie pe lume, încît, scriitor fiind, ar fi incorect să te faci a n-o vedea; iar dacă tot ai văzut-o să nu le-o arăți și altora cu degetul. Chiar dacă fățărnicia va-mpărăți Pămîntul: acum și pururea și-n vecii vecilor...

CAPITOLUL UNU

« De multe ori te bucuri prea devreme și te căiești prea tîrziu. De ce mi-o fi venit gîndul ăsta? Eu de bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici tîrziu, nici prea tîrziu. Pentru că nu știu să mă bucur. Și de rîs, rîd foarte rar. Am citit cîndva, într-o carte, că omul plînge mult mai ușor decît rîde; în consecință, unui autor dramatic îi e mult mai ușor să compună o piesă care să-ți stoarcă lacrimi decît una care să te facă să rîzi. Comedia aproape c-a dispărut și nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la „boșimani”, dar peste tot, și la ăia îmbuibați și occidentali! Să-mi caut motiv de căință? N-am făcut nimic reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Și pîn-atunci nu mă plimbasem cu nimeni de mînă. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfîrșitul. Dezamăgirea a venit curînd, chiar înainte de-a o naște pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăți, mereu flămîndă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămîn fată bătrînă, m-am măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru cînd l-am luat, dar argumentul decisiv era teama de-a nu rămîne fată bătrînă.

Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriță, ce e drept talentată și frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, pînă i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu și-a rămas și el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă și, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenței mele. Cînd m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărțile ei sînt atît de triste. Totul e-un eșec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nici o importanță de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez rețete lor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorități de stat americane, pe vremea crizei din 29-33: happy end ! Era și-așa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat și cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înțeleg pe unii care, zicînd „ca-n filme”, se gîndesc la ceva ce n-are nici o legătură cu platitudinea deprimantă și coruptă a realității. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului ! A speranței atît de constructive !

Atmosfera asta de ședință – începe în zece minute – îmi stimulează apetitul de autobiografie. Că, altminteri, din ce să mi se tragă rememorările astea? Așa, tam-nisam, hai să ne numărăm boabele vieții! Ne-a invitat și pe nemembri: ”ședință cu toți oamenii muncii din Institut”. Lipsește Otilia, chimista noastră, marea noastră specialistă în SIDA, amanta profesorului. EI abia-și mai trage sufletul la „Elies”, Otilia stă de-o parte a patului, doamna Profesor, de cealaltă. Cînd o muri, săracul, o să-i închidă probabil una un ochi, alta ălălalt ochi. Iar el o să scape de-amîndouă.

Minte, săracul, a avut, dar n-a fost toată bună. În materie de femei – n-a avut nici cît o bibilică. Am și-nceput să vorbesc despre el la trecut. Sforarii noștri îl socotesc și-ngropat, că se-agită fiecare cum poate, pe sus. Mie puțin îmi pasă. Dac-am scăpat nedată afară, cînd a rămas Tudor în Statele Unite, înseamnă că de-aici o să mănînc pensie» .

*

Ana Rotaru-Melinte, secretara de partid pe Institut, vorbea cu Valentina Presură și cu Mioara Ploscaru. Le sugera să ia cuvîntul și cam ce să spună, că așa mergeau lucrurile în ultimii ani, de cînd se domolise entuziasmul revoluționar. Ana Rotaru-Melinte, femeie deșteaptă, bună profesional, cultivată și civilizată, beneficiară a tot felul de burse prin străinătate, știa să se facă agreată și de forurile de partid și de oameni, pe care nu-i asuprea nici cu vigilența, nici cu vreun manifest spirit de partid. Luările de cuvînt, la care nu se mai înghesuia nimeni în ultimii ani, se aranjau à l’amiable, între secretara de partid și vorbitori, și totul mergea ca pe roate. Lumea-și văzuse sacii-n căruță și-acuma picotea liniștită la ședințele de partid. Cine-avusese să se-aranjeze se-aranjase, adică se văzuse membru; cine putuse se băgase în B.O.B., își aranja plecări în Occident, iar cei care, dintr-un motiv sau dintr-altul, rămăseseră de căruță, stăteau liniștiți, luîndu-și gîndul de la burse și de la simpozioane prin ăle străinătăți. Se mulțumeau să-și facă meseria mai conștiincios ori mai puțin conștiincios: ca și ceilalți.

Cel mai mare maestru al burselor, al simpozioanelor, al schimburilor de experiență, al croazierelor, cel despre care aflai că e plecat cînd în Spania, cînd în Anglia, cînd în Canada etc., fără ca plecarea să-i fie analizată în B.O.B., al cărui aviz trebuia să existe măcar de ochii lumii, acest campion era Titus-Livius Calomfir. Plecările astea erau puse pe seama strînsei colaborări dintre Titus-Livius și Biroul II. Așa presupunea lumea, iar el, Tituț, cum îi spunea tot Institutul, nu făcea și nu spunea nimic prin care să risipească zvonul aducător de foloase. O conferențiară de la Arhitectură îi povestise Sînzienei Hangan cum se strofoca bărbatul Anei Rotaru-Melinte să se facă membru de partid. Pentru sprijinirea acțiunii, Ana trăgea și ea cîte sfori putea pe la Municipiu, printre cunoștințe influente, printre cunoștințe cu alte cunoștințe, urmînd un principiu verificat, care te-nvăța că nimic nu face mai multe parale decît diabolica perseverență.

Suzana Priboianu – Suzi – cu aerul ei mereu preocupat și nemulțumit, își făcea socotelile bănești și-și împărțea bancnotele în plicuri, după ce mai întîi le-ndoia pe lung și-apoi pe lat, adică invers decît majoritatea oamenilor. Anișoara Grigorescu, absorbită de-un roman polițist, ridică doar o dată ochii ei frumoși, negri, conturați cu eye liner violet, cu pleoapele văpsite-n turcoaz, cînd se-așeză alături de ea Titus-Livius Calomfir. Fără să se fi manifestat în calitate de curtezan, Tituț nu scăpa însă niciodată ocazia de-a se afla în preajma făpturii cărnoase, pietroase și îmbietoare care era Anișoara. Prin moliciunea mișcărilor, prin langoarea glasului și prin duioșia visătoare a privirii, Anișoara te ducea cu gîndul la femeile seraiurilor. Prin ceea ce spunea – mai totdeauna comentarii privind moda și prețurile – n-o situai printre inteligențe. Felul pașnic în care susținea cîte ceva – niciodată prostii ori absurdități – o așeza Între oamenii de treabă și cu bun-simț. Născută într-o familie de boieri cu mari moșii prin Vîlcea, vorbea despre familia ei fără ostentație, citînd mereu spusele și faptele bunicilor, cu-o tandrețe care multora li se părea nefirească la o femeie-n toată firea.

Lipsită de sentimentalism în cîntărirea oamenilor, nedînd cine-știe-ce parale pe mintea și pe valoarea profesională a Anișoarei, Sînzienei Hangan tocmai concepțiile ei rămase-n urma vremurilor îi plăceau. Sînziana o considera pe Anișoara o cucoană a secolului al XIX-lea, rătăcită printre contemporani. Bună să stea acasă, ocupată cu educarea copiilor, cu menajarea bărbatului, bună să meargă la croitoreasă, la baluri, la sindrofii, să facă și să primească vizite. Nemulțumiri avea și Anișoara destule. De primul bărbat se despărțise repede, acesta dîndu-și de la-nceput arama pe față: adică se purtase mitocănește cu părinții și cu bunicii Anișoarei, părinți și bunici alături de care era obligată să trăiască, fiindcă îndată ce Anișoara s-ar fi mutat din casa lor naționalizată, în care fuseseră lăsați în calitate de chiriași, în odaia rămasă liberă. Spațiul locativ ar fi adus imediat pe cine-știe cine. Al doilea bărbat al Anișoarei, după felul cum îi îmbrîncea pe scară pe bunicii prin alianță și pe socri nu dovedea calitățile unui gentleman. Anișoara vărsase multe lacrimi și-n a doua ei căsătorie, mai greu de rupt, cu doi copii.

Sidonia Pușcaș – Sidi – se-așezase în fundul sălii, pe-un scaun din extrema dreaptă a rîndului, locul cel mai ferit de privirile tuturor. Nu-i mergea cine-știe-ce nici în noua secție în care se mutase, la cerere, după multe șicane, în fosta secție, din partea Profesorului și-a doctorului Fechete. În conflictul dintre Direcție, șef de secție și Sidi Pușcaș, cele două prietene ale ei din B.O.B., foarte influente în Institut, nu scoseseră o vorbă s-o apere. Ardeleancă pină-n măduva oaselor, permanent respinsă de maleabilitatea și de spiritul de compromis ale regățenilor, Sidi era gata să intre-n război cu oricine nu corespundea normelor ei etice; de fapt cu mai toată lumea. Singură, cu nici un sprijin de nicăieri, avea curajul să-nfrunte pe oricine.

În timp ce majoritatea celor din Institut puneau spada mereu scoasă din teacă a Sidoniei Pușcaș pe seama unui complex de superioritate, Sînziana Hangan era printre puținii care-o atribuiau unui sentiment de permanentă insatisfacție al Sidoniei; insatisfacție față de propria viață, față de mediul înconjurător, care nu era exemplu de virtute și, în mare parte, nici de competență, de regimul politic pe care

Pqg: 7 – 11