Ca să-ți fie drag să trăiești trebuie să iubești oamenii. Să-i iubești. Măcar cîțiva într-o viață. Mila nu-nseamnă drag de viață. E-o coardă a cărei vibrație te face să navighezi prin viață, punîndu-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înțelegi, îi ierți multe. Asta nu-nseamnă că-I și iubești. Poți fi dispus chiar să-ți dai viața pentru un semen al tău, fără să-l iubești. Ai da-o chiar cu voluptatea de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărîm al unei sperate neștiințe totale, a unei liniști netulburate. Cîți oameni nu și-ar dori să se culce seara și să nu se mai scoale dimineața. Cele mai cumplite inspiratoare ale acestei dorințe sînt bolile fără speranță de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei neîngăduit de lungi agonii; și singurătatea. În privința trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului. Momentul cînd îți dai seama că n-ai avut pe cine să iubești Într-o viață înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întîi într-un cenușiu amorf al ochilor – ei îmbătrînesc primii – într-un rictus al gurii, pe care-ți trebuie mult exercițiu În oglindă pentru a învăța să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrîni re fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieți, te schimbă de azi pe mîine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.
De obicei, oamenii-și fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu și-ar fi-nchipuit că un om își poate-afla spaime într-un trecut tem, lipsit de bucurii în mare parte, dar și de catastrofe. Nu și-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulți oameni, într-un trecut mort și-ngropat, putea fi temei de spaimă. O viață ca o-ncăpere goală, cu pereții coșcoviți.
«Trecut mort și-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea cînd la români nu se pomenea de incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort și făcut scrum ori cenușă ?». Scrum și cenușă, cum spera ea s-ajungă-n cîteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoință, ei și lui fiu-său, Mihai. «Semn de bunăvoință l», de parcă s-ar fi aflat la un ghișeu, în fața unui funcționar public ! «Tendința omului de-a transpune totul în mărunțișul nostru de viață». Și cum să fi gîndit despre Dumnezeu pentru a nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui ?». Spera ca Dumnezeu să și le manifeste curînd față de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus. să-și manifeste bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simțea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naștere.
Cît ea fusese în putere și dăduse pe brînci lecții de matematică și de fizică, Mihai nu se-arătase frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulțumirea copilului fără tată, nemulțumire transpusă în reproșuri pe-un ton dur și mai ales de zeflemea: «Unde ți-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n cîrcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară și să-ți lase o pensie mai mică decît trei-patru meditații de-ale mele. Sau și mai bine – unul plecat peste mări și țări, unul care să nici nu-și mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ți trimită din an în Paști cîte-o fotografie cu niște canguri ori cu peisaje exotice».
«La patruzeci și doi de ani, copil îți trebuia și încă din flori ?! La cîtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i faci pe „meditații” ăștia’ de intră prin facultăți !». «Cu-aceeași minte și pe tine te-am făcut cibernetician. Te rog să mă ierți că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul ! Mai bine fă-mi niște sendviciuri că azi stau pînă seara la firmă».
Cuprinsă de spaima femeii singure care se-apropie de perioada infertilității, făcuse acest copil ca să nu rămînă fără nimeni pe lume. Îl făcuse din dragoste, nu numai din panică. Iar acum se simțea mai singură decît catapultată într-un pustiu. Și cel mai greu de-ndurat îi era să descopere că, deși se spune că sîngele apă nu se face, ea își simțea propriul copil mai străin decît primul om întîlnit pe stradă. Sîngele apă nu se face, dar se face venin. O ardeau remușcările că dăduse viață unui copil căruia, cum se dovedea, izbutise să-i aducă doar nefericire. Nefericire pe care boala o tîrăște după sine în orice familie și cu-atît mai mult cînd familia e compusă doar din doi inși; acolo unde grijile toate și belelele cad în spinarea celui sănătos. Îi venea greu să-l acuze pe Mihai de lipsa unei elementare mile față de ea ca mamă, bună-rea, care se străduise cum știuse mai bine să-l învețe două limbi de circulație și să-I mai dea și la școala germană, ca element în plus pentru reușita lui în viață. Numai Suzana știa cît o costaseră meditațiile de germană pentru copilul ăsta, ea nerupînd o boabă nemțească. Mama Suzanei, bunica lui Mihai, îl ajuta cît de cît cu amintirile ei de germană, din cele patru clase de liceu făcute la călugărițe. Pe vremea Marioarei Mănoiu, mama Suzanei și bunica lui Mihai, cînd cineva spunea «am învățat la călugărițe» era limpede că la unul dintre pensioanele ținute de călugărițe catolice. Tatăl Suzanei învățase germana în liceu, dar nici timp n-avea să se ocupe de nepot și nici talent pedagogic.
La terminarea liceului, băiatului îi’ venise ideea să meargă la Filosofie, nemulțumit de răspunsurile pe care, față de marile probleme ale Lumii, ale Omului, i le oferea viața curentă.
«Dragul mamei, învață o meserie din care să ai ce mînca și pe urmă n-ai decît să faci filosofie, sociologie... ».
«Numai la mîncare trebuie să-i stea omului mintea?
Preocupări mai înalte nu poate să aibă ?». «Dac-ai ști cît de greu cîștigă unii pîinea... ». «Vrei să-mi scoți pe nas cît ai muncit tu pentru mine, ce sacrificii nemaipomenite ai făcut ca să mă crești singură ?». «Vreau să-ți spun că averi nu-ți las, neamuri de-ajutor – nu, relații sus-puse – ioc. Și-atunci, să te-ndemn, du-te, mamă, la Filosofie, ca s-ajungi, în cel mai fericit caz, asistent sau cercetător, cu-o leafă de doi bani? Asta să te-ndemn ? S-ajungi muritor de foame după ce n-oi mai fi eu ?». «Da! Cu tine se sfirșește pămîntul!». «Se sfârșește o sursă de bani; pămîntul încă nu dă semne de ducă». Proastă cum era de cînd o făcuse mă-sa, nu i-a mai pomenit că o leafă de asistent nu i-ar fi ajuns nici pentru benzina .Daciei” și nici pentru țigări. Însemna să-nvenineze și mai mult relațiile dintre ei. Ce să-i mai pomenească lui Mihai și de „Dacia”, care, oricum, îi crea complexe de inferioritate printre colegii cu mărci de peste cinci sute de milioane, ba chiar de miliarde. Mihai se simțea la marginea noii societăți, cea în care crescuse, născut fiind în 1982. Degeaba încercase Suzana să-i inculce cît de cît un spirit de modestie. «Uită-te mereu la copiii care-n recreații n-au nici o felie de pîine, nu la ăi cu șuncă de Praga și cu salam de Sibiu». Cînd făcea și ea rost, pînă-n ‚89, de banane sau de portocale, i le dădea să le mănînce acasă. Ea, taică-său și maică-sa nici nu se-atingeau de ele: «ca să aibă copilul»; dar, ce e drept, nici copilul nu se gîndea să le-ntindă și lor o bucățică. «Mamă, dă-mi și la școală o banană». «Dacă ai avea atîtea banane cît să-i poți da fiecărui coleg al tău o felie cît degetul, ți-aș da și banană. Dar ca tu să mănînci și altora să le lase gura apă, asta nu. Ia un măr».
Dacă maică-sa și taică-său ar mai fi trăit și povestea cu banana s-ar fi repetat, în loc să-rnpartă banana-n patru, cum ar fi fost pedagogic, Suzana tot «copilului» i-ar fi dat-o și azi întreagă. Egoismul este intrinsec ființei umane, dar cînd îl mai și cultivi prin asemenea educație, la ce să te-aștepți? Cînd boala îl face pe om să-și dorească singur moartea, de ce să te mire că i-o doresc și ceilalți? Unii chiar din milă creștină, alții pentru a scăpa de-o grea povară pe care obosesc s-o tot poarte. Maică-sa, Marioara Mănoiu, treisprezece zile mai trăise după operație și ei, Suzanei, tracasată între gospodărie, meditații și spital i se
Pag. 5 – 9 |
Adevăr Divin
