Tatianei STEPA a cărei amintire din sufletul meu se va stinge odată cu mine.
I. V.
Sătulul nu-i crede flămîndului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tînărul nu-i crede bătrînului.
Niște adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sînt toate observațiile asupra rădăcinilor vieții – dacă nu faci pe sofisticatul și nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educație sau prin efort propriu și la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sînt necesare unei conviețuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un și mai mare haos decît cel în care viețuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boțit, abia trezită din somn.
Dacă nu ești incinerat, spre-a evita cunoștința cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care și astea se fac pulbere, pînă la urmă.
Cu cîtă ușurință rostim cuvîntul «urmă» și cît de rar îi înțelegem conținutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toți, mîntuire pentru unii, mîntuire pe care-aceștia abia o așteaptă. «Orice om bătrîn normal își dorește moartea». Cioran să fi spus asta ? Așa o fi, oare ? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei ? De cîte ori nu mi-am dorit moartea ... De scîrba a ceea ce vedeam în jur ? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie și să nu-mi mai fac sînge rău în fața a ceea ce nu puteam schimba.
N-am fost niciodată o revoluționară, fiindcă n-am crezut și nu cred în capacitatea revoluțiilor de-a schimba altceva decît șleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluția zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privința revoluțiilor... rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu`, ce mi-e tac-eu». Mie, revoluție, mi se pare acea întîmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită și bine regisată, în urma căreia unii se cocoață-n cîrca celor sortiți să fie-n veci duși cu zăhărelul.
De cînd am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de cînd mă știu dar dorința de-a muri – sincer – nu. Dorința asta mi-au produs-o cei doi soți ai mei și mai ales cei doi fii ai mei, frați numai după mamă, adică după mine. Cu nemulțumirea lor față de mine și cu nepăsarea lor, și bărbații și copiii m-au făcut să-mi doresc moartea și chiar cînd lucrurile decurgeau cît de cît normal și nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuși m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricît mi-aș perinda prin minte întîmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viața care se duce și nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, si vieillesse pouvait».
Dacă mîine mi s-ar da tinerețea, însoțită de știința anilor mei de-acum, m-aș vedea guvernată de voia-ntîmplării ca și-n viața asta care mi se-apropie de sfirșit. Dacă Pămîntul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispășire, cu toată sila și cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulțumită – vorba vine – cu-atîta cît mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu ! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socotește că ar fi o mare umilință dacă totul s-ar sfirși pe Pămînt. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experiența acumulată aici ?». «După cîte știm aici, la nimic», i-am spus eu. Sîntem cu toții de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă și spiritul ar avea aceeași soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunați bogății pe pămînt». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieți viitoare. Și dacă viața asta e o simplă închipuire a unor oameni însetați de-o dreptate transcendentă și convinși de existența ei ? Știm că nu știm nimic. Presupunem și mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gîndesc la vreo răsplată într-o eventuală viață viitoare, mi-am interzis să fac rău și-atît cît mi-a stat în putință am făcut bine. Creștinismul- fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o liniște interioară care-ți este cel mai de nădejde sprijin în viață. «Să nu păcătuiești nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gindul». Cu gîndul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptățit, niște oameni. Dacă mi-aș fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strins comori pe pămînt? Niște modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în fața lucrului care se sparge – niște bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pămînt smălțuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porțelanuri, după care îmi sticle au ochii. Niște tacîmuri de așa-zis argint rusesc, de la o Consignație, un serviciu de masă de șase persoane, decent, din porțelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeșnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezești, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe cînd chinezii nu făceau comerț cu Occidentul și vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe niște prețuri de nimic. O icoană cu sfintul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărătă de la un tînăr artist, muritor de foame, iar cînd m-am ajuns – două peisaje de Petrașcu și un interior de Tonitza, de la Consignația din Edgar Quinet, unde mai tirziu s-a construit o aripă a Arhitecturii.
Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, cînd eu aveam o mie pe lună, din salariu și din sporurile acordate tuturor angajaților civili din cadrul Armatei. Astea sînt bogățiile strînse de mine pe Pămînt, din banii munciți de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă și nu farfurii mari ca de tort și grele ca piatra, o tavă de metal, niște nimicuri care să-ți dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aș fi strins nici măcar bunurile astea pe Pămînt. Unii oameni, crescuți într-o ambianță rafinată, înconjurați de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul și nu neapărat din setea de acumulare. Alții, ca de-alde mine, vor să aibă și ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educație estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare.
În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă și cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupînd un dulap, conține a cărți de drept și ceva romane la modă. La sfîrșit de viață, socotesc biblioteca și mai ales conținutul ei – cînd nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat și de mamă moșiereasă, avea-n casă
Pag. 5 – 9 |