Sărută pământul acesta

Nici străbunii noștri romani nu i-au cucerit pe strămoșii noștri daci fiindcă le voiau binele și pentru că doreau să-i civilizeze după modelul Romei. Îndeobște, un popor învins se acomodează cu ocupantul, deoarece nici pe vremea libertății sale nu se poate spune că era pe deplin independent. Au existat în rîndul învinșilor daci și inși care-au pus calitatea vieții mai presus de viață. Aceștia – conformîndu-se unui cod nescris al onoarei, transmis din generație-n generație – au preferat să-și ia viața decît să accepte călcîiul cuceritorului: exemplu fiind regele Decebal cu familia lui și căpeteniile acestuia.

Din partea romană, respectînd la rîndu-i codul onoarei în care fusese crescut, generalul Longinus înțelege să-și ispășească prin sinucidere vina de-a se fi lăsat prins de daci. Sărută pământul acesta încearcă să-nfățișeze înfruntarea dintre învinși și-nvingători, într-un plan lesne de deslușit la prima vedere; într-un plan secund, de taină – înfruntarea dintre sufletele care nu vor mai fi niciodată ceea ce au fost. În sufletul învingătorilor se strecoară bănuiala nedreptății pe care-o săvîrșesc venind să-i stăpînească pe alții. În sufletul învinșilor, chircit ca de secetă, bucuria nu va mai fi bucurie, în schimb, tristețea și umilințele vor mocni pururi. Această ficțiune care și-a dat osteneala de-a prezenta o epocă respectîndu-i mentalitatea cu gîndul permanent la învinși, seamănă a realist compendiu al istoriei neamului nostru de ieri, de azi și de mîine.

Dacia Felix

Omnes una manet nox

Pe-un picior de plai

Sigiliul Romei

Dacia capta

Pax Romana

Romania

Nota autorului

Ambrilis, tatăl lui Dromihete, făcuse parte dintre căpeteniile care, făr-a fi fost potrivnice regelui Scorilo, nu i se-alăturaseră, deoarece voiau să-și păstreze neatîrnarea. Scorilo încercase să și-l apropie pe Ambrilis printr-o înrudire de interes: voise a da de nevastă pe una dintre fiicele sale unuia dintre fiii acestuia, și-anume lui Dromihete, care se afla de vreun an ostatic al lui Scorilo. Cu gîndul la Amalusta, sc1ava lor care-l aștepta acasă, Dromihete, știind prea bine că-și punea-n primejdie libertatea, dacă nu chiar viața, nu se lăsase însurat. Neizbutindu-i planul acesta, Scorilo nu se dăduse bătut, ba chiar găsise un fel și mai îmbucurător pentru sine de-a se înrudi cu Ambrilis. Văduv nu de-mult, Scorilo ceruse de nevastă pe fiica cea mare a lui Ambrilis. Această fiică avea să fie mama lui Decebal și chezășie de pace-ntre două ramuri ale-aceluiași neam. La cîțiva ani de la căsătoria asta care nemulțumise multă lume și mai ales căpetenii din neamul lui Scorilo - destui vrînd să-și vadă o fiică, o nepoată, în fruntea țării, în fine o rudă, și nu o străină și încă dintr-un neam care nu-i prea ostenise cu prietenia – acest Scorilo deci, murind pe neașteptate, fusese urmat la scurt timp de tînăra lui nevastă, a cărei viață se stinsese deodată, ciudat și nelămurit mai ales pentru neamul ei, care-i ceruse trupul sub cuvînt de a-l arde după datină și a-i păstra cenușa, după datină de asemenea, lîngă cenușa strămoșilor. Noul rege, Duras, fratele lui Scorilo, nu voise cu nici un chip să dea trupul, care, tot după datină, trebuia să se odihnească alături de răposatul rege și de celelalte răposate neveste-ale sale. Cînd își văzuse cumnata prefăcută-n cenușă, Duras, cuprins de mărinimie, dăduse lui Ambrilis urna-n care erau pecetluite rămășițele celei al cărei drum ținuse-atît de puțin. În mintea lui Ambrilis încolțise de la-nceput bănuiala-n privința acelei morți, bănuială întărită, pe de o parte, de-ndîrjirea cu care neamurile lui Scorilo, la adăpostul datinilor, nu se-nvoiseră să-i dea trupul celei duse, pe de alta, de ușurința cu care se despărțiseră de cenușa ei, închizînd ochii asupra acelorași datini. Înghițindu-și amarul, Ambrilis se prefăcuse a crede că pentru moartea fiică-sii n-avea de blestemat decît soarta. Deoarece Duras, înțelegător cu durerea unui tată, se-arătase atît de mărinimos, Ambrilis îndrăznise, pentru mîngîierea inimii lui îndurerate, să-și ceară și nepotul. Încercarea lui Ambrilis de-a nu mai lăsa nici un zălog de credință-n neamul răposatului ginere Scorilo dăduse greș. Tînărul vlăstar regesc trebuia crescut în neamul viteaz al tatălui său, ca unul care-ntr-o zi avea să cîrmuiască acest neam. Dorința lui Scorilo fusese – cel puțin așa se spunea – ca Duras să cîrmuiască pînă-n ziua cînd tînărul Decebal avea să fie-n stare să țină frîiele-n mînă. Singura nădejde-a lui Ambrilis cu privire la acea zi se-ntemeia pe faptul că Duras n-avea copii, toți cei cu care-l învredniciseră zeii stingîndu-i-se din fașă, precum și pe faptul că de pe urma primelor căsătorii ale lui Scorilo nu rămăseseră-n viață decît fete, femei în toată firea la vremea-aceea, avînd copii mai vîrstnici decît fratele lor vitreg, Decebal. Crescut cu drag și cu-ngăduință-n casa unchiului său Duras și-a soției aceluia, Decebal îi socotise, pe unchiul și pe mătușa lui, ca pe niște părinți. Mărindu-se, își pusese însă multe întrebări cu privire la moartea părinților săi adevărați, și mai ales a maică-sii, și toate-i întăreau bănuiala că printre cei care-l înconjurau se aflau ucigașii lor sau măcar ai maică-sii, despre care abia mai tîrziu aflase din ce neam se trăgea. Pentru siguranța celor care-i strecuraseră bănuiala-n suflet – mai ales sclavi bătrîni, care nu mai așteptau mare lucru de la viață - și pentru siguranța lui însuși, Decebal se făcuse că nu știe nimic și nu pusese-ntrebări la care i s-ar fi dat bine-nțeles niște răspunsuri mincinoase, dar care, în schimb, i-ar fi putut pune viața-n primejdie. Bănuind pe toată lumea, își cîntărea vorbele, își ascundea gîndurile, nu-și făcea prieteni dar nici dușmani, arăta o supunere desăvîrșită unchiului său, Duras, și-o ură trainică dușmanilor țării.

Pe vremea cînd Decebal era copilandru, bunicul său, Ambrilis, trimisese-o solie cu daruri pentru regele Duras și pentru nepot. Darurile fuseseră primite, nepotul însă nu fusese-nfățișat soliei, sub cuvînt că se afla-ntr-o tabără militară la-nvățat meșteșugul armelor. Mai tîrziu, în timpul cînd Duras își pusese de gînd să se facă stăpîn pe unele pămînturi ale iazigilor, iar romanii amenințau să izbească Dacia, el ceruse «cuscrilor» – neamului dac al lui Ambrilis – un număr de oșteni care trebuia să fie neapărat conduși de-un fiu al acestuia. Ambrilis îl alesese pe fiu-său, Dromihete, fiindcă tot le știa seama dacilor lui Duras de pe cînd fusese ostaticullui Scorilo. Dintr-o prevedere care pînă la urmă se dovedise dăunătoare, ca tot ce e prea mult, Duras îl despărțise pe Dromihete de oamenii lui, lăsîndu-l la vatră, sub strînsă supraveghere, fără ca regelui să-i fi venit măcar gîndul bun de-a nu-l lua pe Dromihete dintre-ai lui înainte ca acesta să-i lămurească de ce-aveau ei să lupte sub comanda unui străin. Nedumeriți și plini de bănuială cu privire la soarta lor și-a mai-marelui lor, mirosindu-le a capcană, cînd se văzuseră-n fața iazigilor, fără să se fi vorbit între ei, căci le era frică și de umbre, oamenii lui Dromihete trecuseră cu toții la iazigi, întorcînd armele-mpotriva celor de-un sînge cu ei, dacii lui Duras. Cine era să fie făcut răspunzător de fuga lor dacă nu Dromihete ?! Drept care, își luase iar locul în temnița regească pe care-o cunoștea de pe vremea lui Scorilo. Îl puseseră la cazne ca doar-doar să-și recunoască vreo vină și mai ales pe cea de-a fi avut plănuită de la bun-început fuga la iazigi. Văzînd că ostaticul nu-și recunoștea nici vina asta și nici alta, și vrînd să nu-i îndîrjească și mai rău împotriva sa pe dacii lui Ambrilis, Duras se-nvoise a-i da drumul pentru-o mare sumă de bani. Dintre puținii oameni cu care-avusese de-a face-n temniță, unul mic și sfrijit, cu-o privire de cîine bătut, îi dăduse de-nțeles că Decebal ar fi voit să-l vadă. Deoarece n-avea cum să știe dacă omul acela umbla cu gînd cinstit ori îi întindea o capcană, și vrînd să nu-i dea prilej nepotului să greșească, Dromihete nu trimisese nici un răspuns. Într-o noapte, cu puțin înaintea eliberării, se trezise cu un tînăr aplecat asupra lui. Buimăcit de somn, crezuse-n prima clipă c-au trimis să-l sugrume. Tînărul îi apăsase o palmă lată și grea peste gură, în timp ce, cu arătătorul celeilalte mîini dus la buze îi făcea semnul tăcerii. Tînărul îi luase palma de pe gură și-l privea la lumina unui opaiț, pe care desigur el îl pusese pe brîul carcerei. Ostaticul se ridicase-n capul oaselor. Se uita la tînărul care, privit de jos în sus, părea foarte-nalt; se uita și tăcea.

– Ești Dromihete, fiul lui Ambrilis ? se hotărîse în sfîrșit tînărul să deschidă gura.

– Cînd ai venit aici știai cine sînt!

Pag. 45 – 47