Rămas-bun casei părintești

Dac-aș fi fost totdeauna mulțumită de mine, de semenii mei, de viața pe care-o duc, cred că n-aș fi scris (și cred că n-aș scrie) decât scrisori prietenilor și rudelor, la nevoie – cereri pentru eliberarea unor adeverințe; aș fi completat (și aș completa) formulare necesare în relațiile cu instituțiile publice, deși n-aș fi atins (și nici n-aș atinge) beletristica nici măcar cu o floare. M-am apucat să scriu fiindcă mă supăr, mă-nfurii mai bine zis, de foarte multe ori; hotărându-mă să fiu o persoană urbană, care nu scuipă pe jos, nu-njură decât între prieteni și nu sparge capetele pe care-ar vrea să le spargă – fac și eu ce pot: am niște petece de hârtie în care mă simt stăpână, În care-mi poate fi milă de cine-mi place și-n care pot lua peste picior pe cine-mi place (și, mai ales, pe cine nu-mi place). De când am scris-o și pîn-acum, am avut tot timpul să mă-ndepărtez de cartea asta: continuă să-mi placă doar pe-alocuri și doar uneori.