De-amor, de-amar, de inimă albastră

Ne străduim de totdeauna să aflăm care sînt mecanismele trecerii noastre prin viață. Am vrea să le-nfrumusețăm și s-aurim pilula. Putem să ne străduim mult și bine; ele rămîn, prozaic, neschimbate: foamea, dragostea, frica, invidia. Majoritatea oamenilor sînt mînați de biciul foamei. Pentru cine nu știe ce va să zică foamea o poate trata ca pe-un element vulgar. Depinde care e palierul pe care te-a situat nașterea. Nu sînt de disprețuit, ba dimpotrivă, sînt chiar de admirat, cei care muncesc și vor
să-și depășească palierul din naștere, ca să aibă ce mînca și, în același timp, nu se-nrăiesc nicicum, ci restituie societății măcar strădania neamului din care se trag. Pentru un biolog, beneficiind de cele mai modeme mijloace de investigare, e un succes realizarea unei clone: a intervenției pe un embrion. Pentru țăranul care, neam de neamul lui, și-a arat ogorul cu plugul tras de două vaci costelive, tractorul se-arată minunea minunilor, iar cine-i va lua sapa din mînă și va născoci o unealtă care să prășească singură va fi cel mai mare inventator.

Cartea de față înfățișează, fără părtinire, prin intermediul personajelor ei, mecanismele vieții noastre, neschimbate ca un mit.

CRAI DE TOBÃ

E timpul timp și este și un timp al fiecăruia. Ultimul are și început și sfîrșit. Pentru om – măcar așa ne-nchipuim, adică doar pentru om – există o singură certitudine: sfîrșitul. Toate ființele-și simt și își presimt sfîrșitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieții. Sau măcar asta credem noi oamenii. Oricît te-ai considera de pregătit pentru el, nu ești. Fiindcă altminteri ar trebui să-l privești ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrînești îți vin în minte pe negîndite întîmplări din trecut, fără nici o legătură cu vreun fapt al prezentului, care este și el trecutul de mîine.

Trecut și iară trecut, adesea plin de regrete și de-nvinuiri față de tine însuți, față de alții. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă știu să-i prețuiască frumusețea și mai întîi dacă știu ce e aceea frumusețe. E atît de variată ideea despre frumusețe: unii prețuiesc numai bunurile materiale și satisfacțiile pe care ți le oferă ele, alții caută frumusețea în cît mai multă cunoaștere. După o viață de om, mă-ntreb dacă frumusețea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea. În fața frumuseții poți să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumusețea, fie a naturii, fie a ființelor, fie a creațiilor acestora, mai mult te uimește.

O colegă mi-a lăsat moștenire, cînd a plecat definitiv în Australia, un pick-up și treizeci de discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-Bartholdy fără să plîng. Ca și cînd aș fi vărsat din mine un sac de durere. Nu știu de ce îmi aflu toată viața în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărîtă de țărancă din inima Olteniei? Cine-știe-ce dureri s-or fi prelins și din sufletul lui în acest concert...

«Viața» – cum zicea Maica – «pentru unii e miere, pentru alții – fiere». Și mai zicea: «Maică, eu știu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alții-și doresc moartea ca pe o izbăvire... Ciobăneștilor ce le lipsește? Au suta de pogoane, pămînt ca alifia, casă cuprinsă, acareturi, trăsură, cai de le sclipește părul ca argintul viu și Florina lu’ Ciobănescu îmi spune azi săptămîna, cînd a murit tușă-sa Marița, „mai bine muream eu”. „Da’ de ce, Florino, ce-ți lipsește ?”. Nu mi-a răspuns, da’ a făcut din mînă a pagubă».

Maica nu se plîngea niciodată de nimic. Nici cînd Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna și ne povestea din moși-strămoși și tot ce-nvățase el la școală cu Domnul și cu Doamna – «ăia dascăli» – pînă adormeam pe scaun și dădeam cu nasul de pămînt; nici cînd, treaz, era numai un puf net și-un bufnet, că nu știam, eu și cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem, fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea, ea își vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Cînd aveam eu zece ani, ea avea douăzeci și opt: slabă, uscată, cu-o față trasă, cu pielea-ntinsă pe oase și cu-o amărăciune în ochi, amărăciune care-avea să se stingă odată cu ea. «Maică, matale de ce nu spui nimic cînd te face proastă; și te face una-două?». «Cui să-i spui, maică? Nu te poți lua de piept cu soarta. Acasă, la alde maica și-alde taica, tot așa era. Așteptam să plec de lîngă ei că mi-o fi și mie mai bine. Da’ n-a fost să fie... Voi, maică, tu și cu frate-tău, învățați și plecați la oraș să vă cîștigați pîinea și să nu mai dați cu sapa. Și să scăpați... ». «Și matale?». «Cînd mi-o veni rîndul, o să plec și eu în deal», și arăta cu mîna spre cimitir.

În glasul Maicăi nimic nu suna tragic sau cu ton de revoltă. Pe mine și pe frate-meu nu ne certa niciodată, orice prostie-am fi făcut. Ne privea doar cu ochii ei împietriți în tristețe și-nțelegeam că ne socotea boroboațele ca făcînd parte din același răboj pe care era însemnată soarta ei fără noroc. «Maică, te-ai bucurat cînd ne-ai făcut pe noi, pe Gelu și pe mine ?». «Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat. Da’ m-am simțit în rindul lumii. Dacă-i e dat omului să aibă copii, aveam și eu copii. Eram în rînd cu lumea, da’ de bucurat..». «Nu ți-ai pus nici o nădejde-n noi?». «Nu-mi pun nădejde-n nimic. Tot cu sapa o să dau pîn’ mi-o ieși sufletul și ce s-a stins aici» – și arăta spre inimă – «nu-l mai aprinde nimeni. Dacă vrea să-mi dea și mie soarta ceva bun, apăi atunci să vă știu că trăiți mai ușor decît mine. Atîta».

O vară-ntreagă bătuse la chirpici pentru ca să le facă un grajd ca lumea boilor, vacii, ălor trei oi, și cocină porcului. Multe vorbe urîte, multe uși trîntite, gata să iasă din țîțîni îndurase Maica și pentru vite și pentru noi. Miloasă, Maica o mulgea pe Joiana cît să ne umplem strachina mare de lapte – masa noastră de seară – lăsîndu-i lapte vițelului să sugă și el de la țîțele maică-sii, ca orice făptură. La fel și mieilor; și după ce începeau să pască le mai lăsa lapte-n ugerul oilor. Dacă vitele, oile și porcul ar fi putut trăi doar cu iarbă și cu apă, Taicăi i s-ar fi părut firesc. Totul era să-și țină zilele. Iar nouă ne număra orice-mbucătură. O singură dată să fi luat o lingură mai mult decît el și-ți dădea una peste mînă. Maica și Florei, mă-ntreb cum își țineau zilele: Maica lua și ea o lingură-două din laptele cu mămăligă, iar lui Florei îi aduna firimiturile de pe masă, i le tăvălea prin strachina unde fusese lapte și dacă izbutea să mai dosească un boț de mămăligă, iar vara cîte un porumb, i le dădea și pe astea. Florei trăia ca mai toți cîinii din sat. Nu era de mirare că se duceau toți pe cîmp și mîncau boabele de porumb de pe știulete pînă-l lăsau gol.

De multe ori mă-ntrebam, acasă la părinți, cîtă lume în satul nostru o fi mîncat pe săturate. Mă-ntreb și-acum: în general, cîți oameni mănîncă pe săturate ? Nu pun la socoteală calitatea mîncării, plăcerea pe care ți-o poate produce. Mă-ntreb: cîtă lume mănîncă pe săturate ? Și nu din motive de păstrare a siluetei și de scădere a colesterolului. Toată copilăria, toată adolescența și prima primă tinerețe, pînă să «ies pe leafă», mi-am dorit să mănînc pe săturate, bun-rău, dar să-mi simt burta plină. Asta-și dorea și frate-meu. «Soru-meo, cînd oi avea eu bani, am să mănînc singur o găină-ntreagă. Da-n țest, ca ai lui Ciobănescu». Găină-n țest n-am mîncat niciodată acasă la părinți. De Sîntă Măria-mare, dintr-o găină făcea Maica o oală de ciorbă acrită cu aguridă. Maica mînca ghearele și, dacă mai apuca, și gîtul și capul găinii. «Mănîncă, Maică, și matale, o bucățică mai ca lumea», ziceam eu și-i împingeam cu lingura o aripă sau tîrtița. «Lasă, Adelino, maică, să vă săturați voi, că pîn’ la lăsata-secului alta nu mai tăiem». «De unde să tăiem, fa, că n-om fi niscaiva boieri», se repezea Taica, pus pe ceartă ca de obicei. «Cîtă lume-n satu-ăsta mănîncă mai bine decît tine? Bă» – ni se adresa el, mie și lui Gelu, frate-meu – «dacă vreți să mîncați mai bine, mîncați acuma cartea, ca să vă faceți un rost la oraș și să nu rămîneți proști ca mă-ta, de nu știe nici să se iscălească. Nu vă faceți griji de ce mănîncă mă-ta. Tot slabă rămîne de parcă ară dracu-n plug cu ea. Așa le e tot neamul». Obrazul Maicăi rămînea ca de piatră. Lua repede un ardei iute și mușca din el, ca să pară că lacrimile i se trăgeau din iuțeala ardeiului. Repede ieșea din casă cu strachina de oase pentru Florei, ca să știe și el că era sărbătoare. Florei, învățat să trăiască din te-miri-ce și-mai-nimic – la fel cu noi, stăpînii lui – își chivemisea oasele, în așa fel, ca să-i țină cît mai mult. Mînca două-trei, apoi își lăsa capul într-o parte, le cîntărea din ochi și le-ngropa cît mai adînc, păzind cu grijă locul pînă ce mînca și ultimul oscior din găina de praznic.

Pe Taica îl chema Vasile, pe Maica – Maria, pe frate-meu – Gelu (și-n acte), iar pe mine – Argentina! De cînd era Brăteasa pe lume, satul nostru, asemenea nume nu pomenise. Povestea Taica, de cîte ori îi trăgea la măsea, cum se-nchinase notarul nostru, Gicu al lui Petculeață, cînd auzise numele ăsta. «Bă, băiete, tu ești sigur că

Pag. 9 – 13