Noi, doamnă doctor, când o să murim?

„La om totul trebuie sa fie frumos, de la haine pana la suflet,″ parcă așa ați spus, Anton Pavlovici! Dumneavoastră care-ați pătruns atât de adânc în urâțenia din om, în toate întunecimile și micimile din suflete. Sunt medic și simt, citindu-vă, că ați făcut și dumneavoastră trotuarul condiției umane, cum spunea un scriitor despre noi, medicii. Mă uit la toate portretele dumneavoastră și nu reușesc să vă pun un diagnostic. Rămân cu aceeași întrebare: așa arată un geniu? Și omul cum o fi fost?
Fericiți cei care v-au cunoscut?

 Soțului meu,
Romulus
și fiicei noastre
Ioana,

In memoriam.

I. V.

«Nu știu cum a ajuns carnetul ăsta cu însemnări la mine și nu știu cum de-l descopăr abia dup-atîția ani de la despărțirea de Antonina. Scrisul Antoninei citeț, frumos, ordonat, așternut pe foi cu pătrățele, ca la aritmetică. Îi spuneam de multe ori: „Nu cred că mai e vreun doctor pe lume care să scrie-atît de citeț ca tine”. „Fiind un mijloc de comunicare, mi se pare obligatoriu ca scrisul să fie citeț. Închipuie-ți o scrisoare de dragoste pe care s-o arăți la zece oameni, în speranța că s-o găsi unul care să ți-o descifreze”. Scrisul dezordonat și mai ales neciteț i se părea o sfidare a buneicuviințe. De fapt nicio abatere de la corectitudine nu scăpa neamendată de firea ei poruncitoare și lipsită de indulgență. Chiar mă mir că m-a suportat douăzeci și unu de ani. De multă vreme eram pentru ea un tovarăș de drumeție – și, de ce nu, și ea pentru mine. M-ar fi lăsat mai demult dar avea oroare de schimbări. A-ndurat cît a-ndurat anii mei de chercheleală, pînă ce brusc mi-a făcut bocceaua și m-a expediat la mama și la tata. Să fi fost o coincidență apariția-n viața ei a sasului acela tăcut, dotat cu un ritm de ceas elvețian de limbă germană ? Cred că acel geolog în ceea ce mă privea, a-nsemnat picătura ce-a făcut să se reverse paharul. Dacă nu stai sub același acoperiș cu un om, el îți poate arăta din sine atît cît dorește. Cum se spune-n popor:

„Nu cunoști omul pînă ce n-ai mîncat un blid de sare cu el”. Viața în comun – cînd nu e dominată de mari interese – oricît te-ai strădui, te demască. Felul meu de-a fi, de hahaleră balcanică, făcînd oricînd promisiuni pe care le uită cu nonșalanță, deși sincere în momentul emiterii lor, nepăsarea față de tot ce nu este profesie – și-aici nedînd sînge pe nas – demult trebuie să le fi observat Antonina, dar le trecuse-aparent cu vederea, fiindcă mai sperase poate să mă molipsesc și eu de seriozitatea și de comportamentul ei discret, eu care făceam tot ce se putea ca să fiu remarcat. Mă apucam să relatez ceva într-o societate și văzînd că nimeni nu mă asculta, simțind ridicolul situației, sub privirea ei de gheață, totuși nu mă lăsam pînă ce nu debitam ce-mi propusesem. Cînd Antonina spunea un banc sau povestea ceva, cuvintele erau puține, esențiale, percutante. Cu toate că-mi dau seama că-ntinsul peltelei nu amuză ascultătorul, nici azi, cînd sînt bătrîn, din ce în ce mai izolat și mai posac, dacă pun mîna pe unul dispus să m-asculte, nu sînt în stare să mă păstrez la esență. De totdeauna mi-a plăcut să mă ascult. Nu sînt prost, minte am, dar vorba ardeleanului – nu-i tătă bună.

La-nceputul căsătoriei noastre, Antonina mi-a spus o singură dată: „De ce continui să vorbești cînd vezi că nimeni nu te-ascultă ?”, întrebare care, mi-a fost limpede, n-aștepta răspuns. Apoi mă asculta executîndu-mi partitura, uitîndu-se la mine ca prin sticlă. Nu trebuie să fii neapărat mare psiholog ca să știi că firea omului nu se schimbă. În momentele cînd o luam prin porumb, simțeam cum se-nstrăina de mine. Căsătoria noastră nu debutase sub cele mai fericite auspicii. În casa soacră-mii fusese repartizat un colonel de Securitate, care ne interzisese accesul la baie și la bucătărie. Soacră-mii, Antoninei și mie ne rămăsese o cameră și „din fericire” un closet și-un culoar unde se gătea și unde ne spălam în lighean. Fără să se consulte cu nimeni, Antonina a solicitat o audiență la ministrul de Interne. Primită de înaltul demnitar, care, cu un gest, îi arătase că poate să se-așeze, dînsa, ignorînd politețea de circumstanță, i s-a adresat cu glasul ei înalt și răspicat: „Tovarășe ministru, am venit să vă rog să fiu arestată”. Ministrului îi pierise graiul. Neintimidată, Antonina a continuat. „Ca să am și eu o locuință. Pentru a nu vă răpi timpul, v-am prezentat în scris situația care m-a adus la dumneavoastră. Vă mulțumesc respectuos că m-ați primit”. Și i-a întins două coli ministeriale care, pe scurt, cuprindeau o expunere a stării noastre locative. Fără să aștepte vreo vorbă din partea temutului personaj, s-a-nclinat în semn de salut și a ieșit din birou. Cînd ne-a relatat această întîlnire cu Internele, eu și soacră-mea am rămas muți ca și înaltul oficial cu pricina. „Dacă tot sînt doctoriță la nebuni, apăi să se vadă”. Spre surprinderea a toți trei, colonelul a fost mutat „la mai rău”, într-o vilă-n Primăverii. În cele două camere pe care le ocupase colonelul, Spațiul locativ ne-a repartizat două profesoare, una în funcție, cealaltă pensionară. Foloseam acum cu toții baia, bucătăria și holul. Soacră-mea și-a adus înapoi mobila de hol, depozitată la niște prieteni de-ai ei din Colentina. Cele două profesoare – una de franceză și de engleză, cealaltă de geografie, verișoare-primare și coproprietărese ale unei case de pe Știrbei Vodă – fuseseră evacuate și cazate sub scara unui bloc, pe-aceeași stradă. Mobila și toate obiectele gospodărești le-aveau împrăștiate-n zece locuri. O lună au dormit pe saltele, cum dormiseră timp de doi ani în „apartamentul” de sub scară, pîn-au reușit să-și adune mobila pentru cele două camere de la noi, incluzînd o vitrină înaltă pînă-n tavan, plină cu porțelanuri fine, galleuri, cloazoneuri, miniaturi de Murano, plus o colecție superbă de bufnițe-bibelou. Dintre noile locatare, cea în funcție, Alice Gheorghiade, era văduvă de război ca și soacră-mea. Fiecăreia-i murise bărbatul la Kotelnikovo, la cotul Donului. Doamna Gheorghiade se recăsătorise în 1953 cu un inginer militar, care fusese luat prizonier de pe frontul din Moldova, în urma zisului armistițiu de la 23 August 1944, de fapt, o capitulare fără condiții. Urmarea însemnase ani de lagăre sovietice. Inginerul, refuzînd să treacă de partea „forțelor democratice” , adică de înrolarea în divizia „Tudor Vladimirescu” ori în divizia „Horia, Cloșca și Crișan”, scăpase din prizonierat datorită lui Adenauer care nu se lăsase pînă ce nu-și eliberase și ultimul prizonier de la ruși, făcînd atîta vîlvă, încît noii stăpîni ai unei jumătăți de Europă dăduseră drumul și prizonierilor de alte nații, camarazi de lagăr cu nemții. Dacă ar fi fost după grija noii puteri din România – la egalitate, pînă în 1948, cu-a majestății-sale Mihai I – față de prizonierii români, acestora le-ar fi putrezit oasele-n Rusia ca multora care n-avuseseră puterea să-ndure ororile din lagăre. Ofițerii români, recalcitranți față de clemența sovietică (vezi cele două divizii), fuseseră repatriați, însoțit fiecare de câte un dosar care-l încondeia atît de frumos încît să nu aibă liniște din partea autorităților patriei cîte zile-i mai lăsase Dumnezeu. Întors în România, căpitanul-inginer Alexandru Gheorghiade fusese imediat deblocat, adică scos din cadrele armatei. Cu greu își găsise-un post de proiectant într-un institut de construcții, pentru doi ani numai, adică timpul necesar serviciilor de cadre să rumege bine dosarele foștilor prizonieri din U.R.S.S. Fără nicio acuzație, fără proces, inginerul fusese ridicat de la domiciliu într-o noapte și nu se mai întorsese niciodată. La patru ani de la arestare, doamna Gheorghiade primise certificatul de deces al soțului ei. Patru ani nu știuse unde era deținut. La un moment dat, cineva îi făcuse vorbele cu un personaj la modă în lumea artistică a vremii, personaj care se-avea bine cu unii de sus. Acesta intra în legătură cu familii de deținuți politici și le promitea că, în schimbul unei substanțiale sume de bani, obține eliberarea celor închiși. Condiția era ca nimeni să nu-l sune la telefon, ori să-ncerce să ia în vreun fel legătura cu el. Nimeni dintre contribuabilii la această operă de caritate nu-și văzuse deținutul eliberat. Pînă la urmă, încălcînd înțelegerea cu binefăcătorul, cei înșelați se hotărîseră să-l abordeze și chiar, cu orice risc pentru ei, să-l reclame Uniunii artistice din care făcea parte. Soția unui deținut, care numai patul nu și-l vînduse ca să-și salveze bărbatul, i se-adresase în repetate rînduri personajului cu pricina, încălcînd canonul tăcerii. Acesta îi apare pisăloagei într-o zi în prag, cu o figură prelungă, abia ținîndu-și lacrimile, și-i întinde o urnă. „Doamnă, am făcut tot ce omenește era cu putință, dar n-am izbutit să-l salvez. Aveți aici urna cu cenușa lui”. Și ducîndu-și batista la ochi,

Pag. 5 – 9