Pe apa sîmbetei

Unii oameni trăiesc de la-nceput sub semnul deosebirii dintre dreptate și recunoașterea ei, încît își duc viața ca actori ai unei tragicomedii, căreia îi sînt și spectatori. Prea obidiți de propria condiție, își dau seama de inutilitatea efortului de-a îndrepta lumea, acționînd singuri. Unii sînt astfel de «înțelepți»; alții – simulanți și ariviști: niște «hop a-mitică» ai tuturor timpurilor. Eroina se confruntă permanent cu o dilemă existențială: revoltă sau acceptare a destinului. «Fericiți făcătorii de pace», afirmă Biblia. Fericiți și demni de respect. Nefericiți cei care cred c-o vor afla undeva, cîndva, replică viața...

«Zi prielnică pentru afaceri. Profitați de disponibilitatea partenerilor. Evitați conflictele cu șefii». Așa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparținea Magdalena. Magdalena citea în orice publicație zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reușeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăștia, iviți în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Ești copil, bătrîn sau în afara afacerilor, nu exiști». Copiii mai aveau de așteptat ca să intre în rîndul «astrologabililor», dar bătrînii ce dracu’ mai întîrziau într-o lume care abia aștepta să-i vadă în loc cu verdeață, exceptîndu-i pe cei care alcătuiau instituția «bunicală», adică de crescut nepoți.

În popor e credința că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», își spuse Magdalena. «Și de mine, care-s născută de Sîntă Măria Mare, și de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ținut norocul mai ceva decît pulberea după cîine. Eu ca eu, dar Florina... ». Măcar Magdalena crezuse treizeci și cinci de ani că-și aflase un loc în viață: un bărbat, un cămin. Dar Florina?

Toată adolescența și ani din tinerețe nu știuse decît drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, și dîrdîitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în pușcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava?

Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian și Vetuța Diaconu, părinții Florinei, aveau o mică proprietate constînd din trei hectare de pămînt bun și dintr-o moară de apă. Și Adrian și Vetuța făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărți, mergeau la teatru și la cinema la oraș; altminteri, duceau o viață semi-țărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa și cu hîrlețul, în timp ce Vetuța era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodărești avînd totdeauna de ajutor cîte o fetișoară din sat. Diferența de vîrstă între cei doi soți fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuța aproape patern.

Înainte de 23 August ‚44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutățile în care se zbăteau țăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pămînt, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-și piardă bună parte din avere, ajungînd în acest fel doar la trei hectare de pămînt și la moara de apă, moară ce-l trecuse în rîndul chiaburilor. Pămîntul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau dușmanii care-I trimiseseră la pușcărie, nici el nici Vetuța n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuța își luase fetița și se mutase la București, într-o căsuță centrală, moștenită de la o mătușă fără copii, sora maică-sii, căsuță din care chiriașii, care-și cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuța cedase primăriei și moara și casa din sat.

La București, cu mari pile și cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuța se trezea dimineața la patru, ca la șase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creșă săptămînală. Maică-sa o lua sîmbăta la prînz acasă și duminică seara o ducea înapoi la creșă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vînt, oreion, un guturai nu făcuse.

Florinei, ca rezistență fizică i se potrivea o vorbă din bătrîni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuța avea și ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – și anume că mînca pe gratis. Cu toate că șefa ei, divorțată și mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuța era atît de-nspăimîntată de tot ce vedea și-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe ușa întreprinderii. Mînca pe săturate din ceea ce le oferea șefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieșea pe ușa întreprinderii.

Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptușiți cu molton, două fuste și două pulovere tricotate din lînă merinos, un loden și două basmale rezultate dintr-o fustă de cașmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnînd timpul cît îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pînză, două rochii -de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întîi le făcuse tipare din hîrtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar cînd o invitau frate-său și cumnată-sa, pentru a nu-i compromite față de musafirii lor.

Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuța, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-și ia-n cîrcă un copil străin și o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuța făcea pe proasta, simulînd că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar cînd era cu Florina, mai mult fetița povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întîi la creșă, apoi la grădiniță și la semi-internat, cînd începuse școala. Și cu frate-său și cu cumnată-sa, Vetuța vorbea numai dacă era întrebată și atunci pe sponci. Se simțea scoasă la marginea societății.

Deși ceea ce i se-ntîmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeași categorie cu ea – Vetuța nu-și afla nicăieri locul și se gîndea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun și-nțelept, nu-i făcea nici un fel de greutăți, învățînd excelent și fiind exemplu de cumințenie. Fără să spună nimănui, Vetuța se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ți lipsește, femeie? Crezi că de prost zice poporul cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne’ngropat că n-a avut copii ?”». Dar ei, viața fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă ființă.

El se-nsurase flăcău tomnatic, așa că nu era s-aștepte bătrînețea lui ca să aibă și ea un copil.

Adrian se-nsurase cu Vetuța fără să-și mai consulte mama și surorile. De cîte ori se gîndise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuța o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuței, avîndu-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar și pe secretarul primăriei și-atît. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuței.

Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul cînd fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuța, mezina, opt luni. Pînă la Vetuța, Atena își căsătorise trei copii. Cu pețit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moși-strămoși... Altul se-nsurase cu-o fată orfană și o pusese pe Atena în fața faptului împlinit. «De ce n-a venit și mama dumitale-n pețit, cum se vine, c-am înțeles că tatăl ți-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor și eu odată. Mama, și mai ales surorile mele, cine-știe-ce cusur i-ar fi găsit și Vetuței». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap și nu mai scosese nici un cuvînt asupra nunții. De rușinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă și lui Adrian.

Tinerilor căsătoriți le fusese naș un moșier din vecini, care le cununase și pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să mențină un echilibru-n familie, în așa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptățite una față de alta: în fiecare lună, Adrian își lua nevasta, urcau în trăsură și le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuța avusese zestre bună, în bani, înghițită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de

Pag. 5 – 9