Carnetul din port-hart

Acest destin atotcuprinzător este istoria. Ea înalță și coboară, fericește și sfărîmă atît destine individuale cît și destine colective: destinul omului, destinul țării în care s-a născut, în care trăiește. Sînt oameni norocoși, după cum sînt și oameni fără noroc: oriunde și oricînd. La fel sînt și țări fără noroc. Acest oricînd depinde mult de locul în care te-a hărăzit soarta: și pe tine, om, și țara ta.

Asta și-a dat osteneala să înfățișeze romanul Carnetul din port-hart. Altminteri nu și-a pus în gînd să-nvețe pe nimeni – nimic. Pentru învățătură și pentru învățăminte avem istoria, care se poate lesne lipsi de toți romancierii.

CAPITOLUL UNU

Asemenea multor specialiști din generația lui, profesorul doctor Daniel Șerban avea o bună formație de generalist, ceea ce-l făcea să procedeze și la policlinica specială, cu plată, cum procedase o viață în spital: să nu trimită bolnavul de la Ana la Caiafa, adică să nu-l poarte din doctor în doctor, cînd el însuși știa și putea să-l îngrijească, și-n cazul cînd nu era vorba de-o problemă chirurgicală.

Pacientul care se afla în fața lui – un băiat de-aproape șaptesprezece ani, însoțit de maică-sa – ajunsese din întîmplare la «doctorul Șerban», cum îi plăcea profesorului să i se spună. Băiatul reținuse în ajun bon la «boli interne». Se prezentase a doua zi la consultație, dar internistul lipsea. La „Informații” voiau să-i restituie banii. Îngrijorată de durerile de spinare pe care le-avea băiatul, mamă-sa a rugat să se transfere bonul la un alt medic; la cine credea asistenta de la „Informații” .

Trecută de vîrsta pensionării, muncind încă, pentru a-mplini douăzeci și cinci de ani de salarizare, Aglae «de la „Informații”» ținea cu medicii bătrîni, locul întîi în preferințele ei ocupîndu-l profesorul Șerban, cu care lucrase ani de zile-n spital, la sala de operații. Ea ținea cu doctorii de pe vremea cînd același ți se uita și-n nas, și-n gît, și-n urechi. «Nu ca acuma: cu piciorul drept te duci la un doctor, cu stîngul-la altul». «Dacă n-om ține noi bătrînii unii cu alții, cine să țină domnu’ doctor». «Aglăițo, dumneata ești un copil pe lîngă mine, așa că nu te da cu bătrînii», restabilea profesorul Șerban adevărul, știindu-se cu-aproape douăzeci de ani mai vîrstnic decît Aglae. Copil născut la țară. Aglae socotea omul trecut de cincizeci de ani bătrîn. Cu picioare scurte și groase, cu fundul gogoneț cam în vine, cu privirea nițel încrucișată, într-un obraz care nu era urît, Aglae nu se ținuse de frumoasă nici la tinerețe. Aparținea primei promoții de asistente medicale, ieșită de pe băncile liceului sanitar, înființat după Reforma Învățămîntului. Terminase cu 10 liceul, într-o perioadă cînd absolvenții cu 10 intrau fără examen de admitere la facultăți. Părinții ei, țărani, aveau opt pogoane-n cîmp și două pogoane de vie. Pogoanele-astea două-i dusescră-n rîndul chiaburilor. Și uite-așa, Cergan Aglae nu fusese primită la Facultate. Rămăsese asistentă. Între timp, colege-ale ei, care n-avuseseră două pogoane de vie, ajunseseră doctorițe. Unele, după ce se bătuseră cu pumnii-n piept, în elanuri de-adeziune și de fidelitate, se răspîndi seră prin cele cinci continente. Avuseseră o revelație: socialismul, pentru a cărui construcție atîta se străduiseră, nu era de ele. îl lăsau moștenire prostimii. Prima promoție de asistente produsă de liceul sanitar făcuse ravagii, mai ales în rîndul medicilor trecuți de prima tinerețe. O droaie de «nepotriviri de caracter» apăruseră în multe familii, concomitent cu apariția prin secții a unor obrazuri proaspete, a unor corpuri mlădioase, cum se cam întîmplă pe la optsprezece-nouăsprezece ani. Această primă promoție era plină de fețe care, provenind din medii cultivate, vorbeau limbi străine. Părinții acestora, voind să se-adapteze timpurilor și dîndu-și seama că, din cauza originii lor sociale, odraslele nu le-ar fi fost primite la facultăți, le-ndreptau spre meserii practice. Aglae, care toată copilăria umblase desculță și mînase vacile și oile la păscut, n-avea înaripări de imaginație. Cu picioarele ei dolofane bine înfipte-n pămînt, cu capul bine-nfipt între umeri, nici la douăzeci de ani nu i-o luase mintea razna. Cumpănise bine ce era și ce nu era de ea. Socotise că între ea și colegele ei, singura competiție în care-avea o șansă era competiția profesională. Aici nu se dădea îndărăt în fața nimănui. Muncită și muncitoare de cînd se știa, viața de spital i se păruse floare la ureche pe lîngă sapa dusă-n spinare de la patru dimineața pe taria, pe lîngă secerat și copilit. Unde-o pune ai nu-i puțea și nu crîcnea. Muncea cu tragere de inimă. O regreta se toată secția cînd stătuse cinci ani acasă pentru a-și crește cei doi copii pe care nu voise-n ruptul capului să-i trimită nici la părinții ei, nici la ai lui Costică, bărbatu-său. Costică, băiat de la țară și el (economist, cu facultatea făcută la «fără frecvență», de gura Aglaei) nu umblase după zîna-zînelor. Pe Aglae o cunoscuse-n spital, cînd fusese, o-dată internat o săptămînă, cu-o operație de-apendicită. Ii plăcuse că era la locul ei și se ținea de treabă. «Asta nu sare de gîtul nimănui». Peste trei luni le punea popa pirostriile-n cap. Acum erau bunicii a doi băieți și-a două fete. Aglae și profesorul se-aduseseră unul pe altul la «cu plată». Ea aflase de la cineva din Minister că mai erau locuri la o policlinică specială, cu plată. Se gîndise numaidecît la profesorul Șerban și-l anunțase. La rîndul lui, profesorul o convinsese pe Aglae să lase clinica, oricît i-ar fi picat acolo, și să-și mai cruțe oasele înaintea pensionării. Aglae venise după profesor, fiindcă de fapt nu se putea-nvăța cu mentalitate a unei bune părți din generațiile mai tinere: vii ultima, pleci prima și ai grijă să nu-ți dea sîngele pe nas de-atîta muncă. Se simțea și foarte singură, în spital nemaifiind nici o asistentă de vîrsta ei, privită cu-ngăduință și de sus de cele tinere, care mai toate stăteau cu ochii cît cepele pe postul ei, avînd de adus o prietenă, o rudă, o cunoștință în locul «babei». Profesorul Șerban, ajuns la vîrsta pensionării, nu stătuse o zi mai mult în clinica de care-i era legată toată viața. Nu ceruse nici o prelungire. Știa și el, ca și Aglae, cîți ochi erau ațintiți spre postul lui, cîtă lume număra zilele și orele pînă la data posibilei lui pensionări. Cum nu-i plăcuse niciodată să dezamăgească oamenii, profesorul Șerban plecase din clinică în regretele unora și-n bucuria altora, la fel de sincere. Plecase Într-un moment cînd nici mîna, nici ochii, nici atenția nu-i slăbiseră, operînd zi de zi și nemulțumindu-se – ca destule celebrități ajunse la aceeași vîrstă – să apară prin sălile de operație doar pentru a-și profera sfaturile ca pe niște oracole. În spital, profesorul Șerban mai venea acum doar la solicitarea vreunuia dintre chirurgii cărora le pusese bisturiul în mînă, printre care se afla și actualul șef al secției. Acesta-l chema pentru că, uneori, voia sincer să-i știe părerea în cîte-un caz complicat; alteori, numai din politețe. Profesorul știa să deosebească apelurile pomite din nevoi reale de «politețurile» care se terminau în jurul unei cafele și cu taifas. Atunci afla ultimele cancanuri, cum urcau sau coborau cotele profesionale. «Mă-ntreb dacă Dan o să mă mai cheme, după ultima discuție». Dan Simionescu, actualul șef al secției pe care-o condusese profesorul Șerban.

«Te-am văzut la televizor, Dane. Am fost de acord cu toate afirmațiile tale de ordin profesional.». Urmase o tăcere destul de lungă.

«Să-nțeleg c-am spus și lucruri cu care n-ați fost de acord, domnule profesor.». «Dane dragă, dreptul să ne judece numai Dumnezeu îl are. Dar dacă nu spuneai „așa cum spune tovarășul Nicolae Ceaușescu, medicina este o știință foarte importantă”, dacă nu spuneai adevărul ăsta capital și-atît de original, crezi că te-mpușcau cînd ieșeai de pe platoul ălora de la televiziune.».

Profesorul Dan Simionescu roșise pînă-n vîrful urechilor. «Tot e bine dacă mai roșește». «Domnule profesor, trebuie să-i dai cezarului ce e al cezarului ca să-i poți da lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu». «Numai că cezarului i se dă și partea lui Dumnezeu; și, ce e mai grave că i se dă și cînd n-o cere». Vorbiseră apoi despre una, despre alta, pentru-a acoperi această pată din conversație. Ca și cînd ar fi dat cu un strat gros de cremă ca s-astupe un petec de pe-un pantof.

Orice-ar fi făcut foștii colegi pentru a-i menține profesorului Șerban iluzia eficienței lui profesionale, acesta se simțea ca o primadonă la pensie, invitată în loja direcției la premiere și la reprezentații de gală. În viața fiecărui om vine clipa cînd își dă seama că i-a trecut vremea. Profesorul Șerban se uita cu melancolie și cu-nțelegere la cei care umblau pe lîngă el ca pe lîngă sfintele moaște. Și el umblase tot așa pe lîngă profesorul Bartolomeu, marele lui maestru. Puține lucruri originale inventă viața. Unii, uitînd acest adevăr de-o seamă cu lumea, nu-și reveneau din uimire în fața actualității clasicilor. Profesorului Șerban nu trebuia să-i spună nimeni că trecuse la fostele glorii. Un chirurg știe că i-a trecut vremea, pe drept sau pe nedrept, cînd pacientul îl întreabă: «Cine să mă opereze, domnule doctor?»; așa cum o femeie frumoasă știe că i-a trecut vremea când nu mai întorc bărbații capul după ea pe stradă. Profesorul Șerban se-apucase să scrie un tratat de chirurgie generală; mai întîi, fiindcă i se părea că e păcat să rămînă necunoscută atîta experiență profesională din care o sumă de chirurgi ar fi tras foloase; apoi, pentru că, de cînd nu mai trebuia să se scoale la cinci dimineața ca la șapte să fie-n clinică, timpul se dilatase, i se părea imens. Îi trebuise o perioadă destul de lungă pentru-a se acomoda cu noul lui fel de viață. Cel mai greu îi era însă să se-nvețe cu lipsa privirilor pline de speranță, care se oglindiseră-n ochii lui atîția ani. Fiecare epocă din viața proprie și din viață în general i se părea c-ar fi putut purta un motto.

Ani mulți, anii iubirii lui pentru Smaranda Hangan, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu Păduri ce ar putea să fie/ Și niciodată nu vor fi. Un semn esențial, semnul idealului, al aspirației dar și al eșecului, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i ațineau tot mai des calea, trăgînd o ceață peste cele mai de mult:

Pag. 5 – 9