CAPITOLUL UNU
«Ce vînăt amurg... ».
Prin vinete-amurguri, prin veștede ramuri, se-apropie toamna cu pași arămii... Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri și printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturînd pămîntul cu coada, pășind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutînd orizontul cu ochi micșorați și reflexivi, prospectînd atent împrejurimile ca un strateg încercat.
Cu-o săptămînă mai-nainte, pe Transfăgărășan, din verdele-mbătrînit și din rugină, din curcubeul de culori și de transparențe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieșise-n cale-un cerb, indiferent în măreția lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, și-un urs – adolescent, judecînd după blană, după colți, după cheful de joacă – născut și crescut se vede într-o rezervație, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii și le căuta societatea. Redat libertății, animalul primea danii comestibile și-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrățire-ntre specii, el le trăgea cîte-o labă amicală „Ce vînăt amurg...” Hm ! sună-a poezie...
Numai Tudor citează cînd nu te-aștepți, de parc-ar spune de la el
În momentul acela, punga de nailon din mîna dreaptă a Sînzienei se sparse-n fund și pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguiete, ultimele de anul ăsta, și cele două kilograme de mere domnești, cumpărate mai adineauri din piață, de la țărani.
(„Of! De-o mie de ori am zis să-mi iau niște plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, și s-au dus dracu’ ! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn ! Nu mă-nvăț odată minte!
În timp ce Sînziana se moraliza – adunîndu-și de pe jos proviziile și-ncercînd să le-nghesuie-n punga validă în care avea două jumătăți de untdelemn, și-n geanta maro, de moașă comunală, o femeie de vîrstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon și se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.
– Vă mulțumesc, doamnă, și nu vă supărați, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgîndu-și sufletul, Sînziana.
Femeia făcu semn cu mîna că nu era nevoie.
– Nu mă mai cunoașteți, doamna doctor ! Ce să mă mai cunoașteți... și femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către fața ridată, către corpul ei – piele și os.
– Filipescu... Filipescu Angela, salonul 10... 1970, spuse rar Sînziana.
– Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-ați uitat.
– Cum să vă uit !
– Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă.
Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie». O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morți. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.
– Ce vă mai fac copiii, bărbatul ?
– Mulțumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe șantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da’ măcar am scăpat. Acum, trăiesc și eu pentru copii, să-și facă și ei un rost, și pe urmă... Că vorba de mi-o spuneați dumneavoastră: i-am tacut – trebui’ să-i facem și oameni. Că bărbații, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă!
– Dă-i dracu’, dar parcă nu pe toți», se gîndi Sînziana.
– Am fost mai săptămînile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, și-am aflat că v-ați mutat la alt servici și că v-ați... v-ați divorțat cu soțul.
Sînziana înclină din cap în semn de aprobare.
– Ce să facem, doamnă Filipescu, așa e viața...
– Dumneavoastră să fiți sănătoasă, și fetițele.
(„Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina ? Oricare... Că nu le mănîncă pe nici una discreția»).
– Foarte bine ziceți.
Își mai făcură cîte-o urare pentru ele și pentru copiii lor, după care, doctorița Sînziana Hangan și fosta ei pacientă, Filipescu Angela, își spuseră la revedere.
– „Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă așa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere... Doamne, Doamne!
Cînd îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că și ea-i dorise moartea. Cît de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiția?
Sînziana avu un zîmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca și cînd ar fi jenat-o o șuviță de păr. „Să mișcăm nițel „sediul central” ca să așezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, cînd aș fi văzut eu Transfăgărășanul ?
– Ce drum, ce vreme, ce culori, cîtă pace și cîtă măreție. Și noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamații de entuziasm, cu umilință, ca-n fața unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gîndurile și-amintirile frumoase, cînd le-avem ? De cîte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărășan ? De cîte ori n-au să-mi alunece gîndurile-n prăpastia Barajului ? De cîte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!” ? De cîte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescență, „Daniel, Daniel!”, invocîndu-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De cîte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel !”, încercînd să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De cîte ori nu v-am mîngîiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngînînd ca pe-un refren dintr-un cîntec de leagăn „Nini, Nini... „ ? Și cînd erați în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, și de cînd v-ați dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, sînteți o permanență a vieții mele sufletești. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun... dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantație care-l rostogolește-n adîncimi fără dimensiune.
Cînd am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simțit vinovată față de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunînd „iertați-mă, domnule doctor, iertați-mă, sînt o ființă... o biată femeie, am încă vîrsta la care dorința atîrnă greu în balanță, dar orice s-ar întîmpla, în sufletul meu...”. Nici nu știam că nu mint. Deși îl iubesc pe Mircea...
Ce patetică sînt! Și de ce să nu fiu ? Și față de tine însuți, nici în tine însuți să nu-ndrăznești să spui tot ce crezi, rară să-ți fle rușine, rară să te temi de ridicol, de lipsa de măsură ?
Iar doctorul Kölönte... A, cu el e ceva încurcat.
Parcă m-aș uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aș fi așteptat... dar să-mi dea un parfum... ce bine se asortă „Hennes Caleche” oul cu vînăta din geanta „de moașă comunală”, Becket, Ionescu, niște dulci copii!»
La acest punct al monologului ei, doctorița Sînziana Hangan ajunse-n fața apartamentului în care locuia de șapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori, cutie mare de lemn băițuit, safe-ul băncii Anglieb.cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braț de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sîngerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginit, fideluțe mov, albe, roz-stins, coniac,
Pag. 5 – 9 |