Frați și surori: Cum ne influențează viața legăturile fraterne

Jeffrey Kluger a crescut într-o familie extinsă – are patru frați și o soră, doi dintre ei fiind vitregi. Plecând de la experiența personală, autorul explorează, cu inteligență și umor, lumea complexă a legăturilor fraterne din mai multe puncte de vedere: științific, psihologic, sociologic și memorialistic.

Concluziile la care ajunge autorul, plecând de la studii științifice recente, sunt uimitoare: primii născuți au un IQ mai mare cu câteva puncte față de ceilalți frați; 65% dintre mame și 75% dintre tați favorizează unul dintre copii, de obicei pe primul născut; copiii singuri la părinți nu suferă din cauza lipsei fraților, dimpotrivă, se bucură de un start mai bun în viață; ordinea nașterii influențează evoluția ulterioară a fraților; din cauza politicii copilului unic, numărul băieților sub 20 de ani din China este cu 32 de milioane mai mare decât cel al fetelor.

Indiferent că sunteți copil unic sau aveți zece frați și surori, merită să citiți această carte!

1. Gașca fraților - si a surorilor ... 9

2. Echipa se adună
Legăturile fraterne într-o familie în extindere ... 22

3. Declanșarea ostilităților
De ce se ceartă frații între ei și ce se poate face ... 42

4. Cine a fost primul?
Misterele ordinii nașterii ... 63

5. Copilul de aur
Favoritismul și consecințele sale ... 88

6. Despărțirea
Frații, surorile și divorțul ... 109

7. Cârpeala
Familia reconstituită ... 128

8. îndrumările greșite
Drogurile, sarcina și alte comportamente riscante ... 150

9. La casa de nebuni
Când frații îsi cresc frații ... 168

10. Dacă mi-o arăți pe a ta...
Frații, sexul și genul ... 192

11. Perechile și paritatea
Lumile stranii ale gemenilor și ale copiilor unici ... 220

12. Și așa mai departe...
Evoluția în timp a legăturilor fraterne ... 251

Epilog ... 273
Mulțumiri ... 281
Index ... 284

1. GAȘCA FRAȚILOR ȘI A SURORILOR

La vremea respectivă, ideea de a-l băga pe fratele meu mai mic, Bruce, în tabloul electric păruse una bună. Tehnic vorbind, nici nu era un tablou electric, ci mai degrabă un soi de șifonier, un obiect mai mare decât dulăpiorul de medicamente și cu mult mai adânc, făcut din același lemn de pin noduros din anii 50 care acoperea tot restul camerei noastre de joacă. Și tot tehnic vorbind, fratele meu nu mai era un bebeluș. Avea patru ani, dar mie, care eram cu doi ani mai mare, tot mi se părea că nu depășise acel stadiu.

În fine, Bruce era suficient de mic pentru a încăpea în dulapul plin cu siguranțe electrice, iar dacă se ghemuia, înăuntru rămânea exact atâta spațiu cât să putem închide și încuia ușa după el. În ce măsură încuiatul unui copil de patru ani într-un dulap plin cu siguranțe electrice de înaltă tensiune model vechi, care nu se deșurubau, fusese o idee înțeleaptă era o chestiune asupra căreia nu zăbovisem prea mult cu gândul. După cum vedeam eu lucrurile la momentul acela, Bruce era mai în siguranță înăuntru decât afară.

Nu eram singurul care considera vârârea lui Bruce în panoul electric un plan inteligent. La fel gândeau și ceilalți doi frați mai mari ai mei; de fapt, Steve, fratele meu cel mai mare, venise cu ideea. Steve se pricepea să ia decizii rapide.

Steve avea puțin peste opt ani la acea vreme; eu aveam șase ani, iar Garry cinci. Intervalul dintre copii devenise tot mai scurt pe măsură ce părinții noștri continuau să procreeze, până ce, la final, între Garry și Bruce diferența s-a redus la 13 luni. Totuși, cele 13 luni se dovediseră a fi importante. Garry era un copil neobișnuit de frumos, cu gene extravagant de lungi și trăsături aproape absurd de perfecte. Găsise însă o modalitate de a compensa această înfățișare elegantă printr-un soi de duritate de pisică maidaneză care venea în contradicție cu frumusețea lui - o duritate la care nu mă îndoiam câtuși de puțin că avea să facă apel la nevoie. Bruce era complet diferit. La trei ani era deja atât de miop încât părinții noștri trebuiseră să-i ia ochelari; erau niște ochelari cu rame din baga care se potriveau cu tenul lui alb și cu părul roșcat, dându-i un aer caraghios de savant. Avea încă pântecul proeminent, ca de bebeluș, și deseori purta pantalonii legați mult deasupra mijlocului, ca un pensionar a cărui curea nu îi mai cuprinde burdihanul. La fel ca noi ceilalți, avea o tunsoare semisoldățească, linsă, aspect contrabalansat însă de un ciuf de bucle roșcate care îi cădeau pe frunte. Deși nu eram decât un copil, eram capabil să recunosc farmecul atunci când îl vedeam, după cum puteam recunoaște și vulnerabilitatea, iar Bruce le avea pe ambele. Acesta era motivul pentru care el, mai mult decât oricare dintre noi, avea nevoie de protecția conferită de tabloul electric.

Mama nu știa ce puneam noi la cale atunci când hotărâserăm să-l ascundem pe Bruce. Nici tata nu știa – și tocmai aici era clenciul. Frații mei și cu mine nu eram nici pe departe niște copii abuzați. N-am fost supuși niciodată acelor bătăi crunte și regulate care pot distruge mințile și corpul și care pot face praf toată copilăria. Eram însă bătuți - și încă suficient de des și de tare pentru ca, până și în momentele de acalmie, să fim conștienți de prezența unui pericol îndepărtat care plana furios asupra noastră. Pericol reprezentat mai ales de tatăl nostru.

Deștept, simpatic și impetuous cum era, tatăl meu se căsătorise la numai 22 de ani, iar la 24 avea deja primul fiu. Mie mi se părea un bărbat înalt, cu toate că nu era deloc așa, din moment ce nu avea decât un metru șaptezeci. Purta ochelari cu rame negre, părea să aibă permanent o umbră de barbă și fuma țigări L&M – o mulțime, o mulțime de L&M-uri, care aveau să-l și omoare la numai 67 de ani, cu toate că la momentul acela, copil fiind, nu aveam cum să bănuiesc așa ceva. Cu mult înainte ca țigările să-i ia viața, i-au luat glasul – încă de tânăr vorbea răgușit. Atunci când ceva i se părea amuzant, ceea ce i se întâmpla destul de des, răgușeala făcea ca râsul să-i capete un ton deosebit de fericit, venind de undeva din adânc, din gâtlej. Atunci când era supărat și striga – ceea ce se întâmpla, de asemenea, destul de des –, răgușeala se transforma în urlet.

Nu înțelegeam de ce tata era atât de temperamental, și nici acum nu știu. Presupun că, cel puțin parțial, felul lui de a fi se datora frustrării. Fiu al unui om de afaceri înstărit din Manhattan, care făcuse avere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tata urmase Universitatea Pennsylvania, subînțelegându-se că la terminarea ei avea să se ocupe de diversele interese de afaceri ale tatălui său. Cu puțin înainte de absolvire, bunicul meu își lichidase însă afacerile, își depusese banii câștigați în conturile personale și anunțase că își va petrece restul vieții investindu-i și reinvestindu-i.

Planul de rezervă la care a recurs tata a fost, în mod cert, mult mai lipsit de strălucire: s-a însurat, s-a mutat în Baltimore, orașul natal al mamei, și a deschis o afacere bazată pe vânzarea angro de jucării. Frații mei și cu mine – care eram adesea fericiții beneficiari ai surplus ului de marfă din depozitele sale – nici nu ne puteam închipui meserie mai frumoasă și, în chip firesc, presupuneam că tata era încântat să o practice. Deși probabil că doar o suporta cu stoicism.

O săptămână de astfel de furie fierbând la foc mic trebuia să izbucnească la un moment dat, iar asta se întâmpla de obicei în weekend. Oricum și-ar fi imaginat tata că aveau să fie diminețile lui de sâmbătă și duminică după nașterea unui al patrulea fiu plin de energie, nu pot să cred că și le închipuise ca fiind liniștite. Frații mei și cu mine ne jucam zgomotos, ne băteam mereu și spărgeam tot felul de lucruri prin casă. Săream pe paturi până le descleiam. Doi câte doi, ne cățăram în sertarele comodei pentru a ne juca de-a „înfășuratul și căzutul”, care, după cum o sugerează și numele, presupunea înfășuratul într-o pătură comună și căzutul – cu mare larmă - pe podea. Acum nu-mi mai dau seama ce ne atrăgea la jocul acela, dar adevărul este că în copilărie ne dădeam în vânt după el.

De cele mai multe ori ne petreceam diminețile de weekend în camera de joacă de la parter, o alegere nimerită dacă nu s-ar fi aflat chiar sub dormitorul părinților. Mama avea un somn greu – mulțumită, probabil, medicamentelor luate pe rețetă, obicei care la vremea aceea nu era decât la început și despre care noi nu știam nimic, deși cu timpul aveam să ajungem să-I cunoaștem mult prea bine – și nu părea deranjată de zarva care venea de jos. Tata, în schimb, dormea iepurește – și își ieșea repede din sărite. Și atunci devenea înfricoșător.

Primul semn că aveam să dăm de bucluc îl reprezenta tropăitul picioarelor lui la etaj. Cu toate că zgomotul se auzea direct de deasupra capetelor noastre, singurul mod în care tata putea ajunge la noi era prin străbaterea unui hol, imediat la ieșirea din dormitor, apoi prin coborârea scării până în camera de zi, traversarea bucătăriei și coborârea încă unei jumătăți de palier, spre nivelul la care se situa camera de joacă. Unui adult mergând cu pas normal asta i-ar fi luat probabil circa un minut – dar mai puțin unuia care pășea furios. Nouă însă ni se părea că totul dura mult mai mult.

Atunci când tata ajungea în camera de joacă și ne găsea pe toți încremeniți aproximativ în aceleași locuri în care ne aflam atunci când îi auziserăm prima oară pașii, nu exista nimic premeditat sau sistematic în modul în care ne bătea. Se avânta spre primul care îi cădea în mână, aplicându-i lovituri mai degrabă la nimereală decât plănuite cu grijă. Din câte îmi dau seama, nu ne pocnea neapărat peste fețe, dar nici nu-mi amintesc să se fi străduit să le cruțe. Ceea ce îmi aduc aminte însă este că odată m-a prins și m-a tras în sus de bluza de pijama, strângând o bucată de pânză în pumn, chiar sub bărbia mea, iar mie, vag conștient că văzusem mișcarea aceea de nenumărate ori în filmele de desene animate, mi se păruse că pe ecran nu implica cine știe ce efort. În realitate, era o mișcare complicată și extrem de înfricoșătoare. Îmi mai amintesc că altă dată am ridicat mâna ca să mă apăr și lovitura tatei a aterizat drept pe noul meu ceas de mână, pe care mi-l dăruise nu cu mult timp înainte. Mi s-a părut ironic că tata fusese cel care spărsese un cadou făcut chiar de el, însă până la urmă ceasul meu marca Timex a încasat pedeapsa.

Bătăile nu durau niciodată prea mult și după aceea ne potoleam garantat. Însă amintirea episodului și teama de următorul ne lăsa de fiecare dată zdruncinați, și încă în asemenea măsură încât am hotărât – sau mai bine zis Steve a hotărât – că aveam cu toții nevoie de un plan. De acum încolo, în cele 45 de secunde sau așa ceva cât îi lua tatei ca să ajungă la noi în diminețile de weekend, noi aveam să ne ascundem cu toții, fiecare în alt colțisor al camerei de joacă. Garry urma să intre în cutia cu jucării din nișa de lângă fereastră și să închidă după el capacul, iar Steve să se pitească sub canapea. Eu aveam să mă arunc în dulap și să mă cațăr pe un raft fixat cam la jumătatea înălțimii peretelui. Iar lui Bruce îi rămăsese tabloul electric. La început, când îi expuseserăm planul, Bruce se împotrivise, dar noi l-am încurajat. „Este o capsulă a timpului!”, i-am spus. „Exact ca cea a lui Alan Shepard!” Nu cu multă vreme în urmă îl urmăriserăm cu toții cu sufletul la gură la televizor pe Alan Shepard în zborul său spațial din cadrul programului Mercury. La auzul comparației, Bruce acceptase de bunăvoie.

Din când în când, ne antrenam la exercițiul acela, de dispersare pentru a ne îmbunătăți timpul de reacție și abilitățile de furișare. Nu-mi amintesc cum a funcționat planul nostru atunci când l-am pus prima oară în practică în condiții de urgență, într-o dimineață de duminică, însă bănuiesc că orice amintiri aș fi păstrat, ar fi influențate de dorința noastră ca planul să nu dea greș. În amintirea mea – și în mod cert și în cea a fraților mei, ca și în relatările mele ulterioare, tata și-ar fi făcut apariția în camera de joacă, s-ar fi uitat derutat în jur, ne-ar fi strigat și s-ar fi enervat, devenind tot mai frustrat văzând că nu-i răspundem. Noi, desigur, am fi păstrat tăcerea până ce, păcălit, tata s-ar fi răsucit pe călcâie și ar fi ieșit din cameră, bombănind și scărpinându-se în cap. Iar în relatările noastre povestea aceasta se repeta weekend după weekend.

Mă îndoiesc că lucrurile s-au petrecut chiar așa, ca într-un sitcom. Presupun mai degrabă că tata și-a dat iute seama de ceea ce puseserăm la cale ori că noi ne-am dat repede de gol, după care probabil că a urmat bătaia. Poate că nici n-am încercat decât de câteva ori figura – și, din fericire, de fiecare dată l-am recuperat pe Bruce viu și nevătămat din tabloul electric. Abia după mai mulți ani m-am înspăimântat un pic, retroactiv, la gândul pericolului mortal la care îl supuseserăm pe fratele meu mai mic în diminețile acelea când îl înghesuiam atât de aproape de siguranțele electrice.

Dar dacă amintirile acelor episoade rămân încețoșate, frații mei și cu mine am preluat totuși ceva din ele, ceva cât se poate de limpede, de dur și de bun: recunoștința profundă și primordială pentru legătura dătătoare – și salvatoare – de viață care ne unise. Noi patru am ajuns să înțelegem, adânc în sufletele noastre, că formam un întreg – un întreg zgomotos, supărător, arțăgos, loial, iubitor și de durată. În felul acesta ne simțeam mult, mult mai puternici decât ca indivizi luați separat. Și știam că ori de câte ori ar fi. fost nevoie puteam apela la această forță. O știm și acum, după câteva decenii.

Universul relațiilor umane este incredibil de variat. Soțiile au soții lor; copiii au părinți; iubiții au parteneri de viață; prietenii se au unii pe alții. Există veri și mătuși și unchi și bunici, colegi de școală și de serviciu, rivali și oameni aflați pe picior de egalitate cu tine. Fiecare dintre aceste relații se consumă conform propriului set de reguli și ritualuri, la fel de unice și de elaborate. Și totuși, în ciuda acestei diversități și complexități, nici o relație nu se compară ca profunzime și longevitate cu aceea dintre frați. O știți si voi dacă aveți frați sau surori. O știți dacă aveți mai mulți copii. O știți chiar dacă nu ați făcut altceva decât să urmăriți interacțiunile dintre frați.

Din clipa în care ne naștem, frații și surorile noastre ne sunt colaboratori și complici, modele de urmat în viață sau de evitat. Sunt cei cu care ne certăm, protectorii noștri, cei care ne împing înainte sau care ne chinuie, tovarășii noștri de joacă, sfătuitorii, sursele de invidie și motivele noastre de mândrie. Ei sunt cei care ne ajută să învățăm cum să ne rezolvăm conflictele și cum să nu le rezolvăm; cum să stabilim relații de prietenie și cum să ne înstrăinăm de amici. Surorile își învață frații despre misterul feminin; frații își învață surorile despre enigmele sufletului masculin. Frații mai mari învață cum să se îngrijească de cei din jur asumându-și rolul de mentor pentru frații mai mici; frații mai mici învață să fie înțelepți luând aminte la frații mai mari. Soții și soțiile, precum și copiii intră mai târziu în viețile noastre’; părinții ne părăsesc prea devreme. „Frații și surorile”, susține sociologul Katherine Conger de la Universitatea California, din Davis, specialistă în relații familiale, „ne întovărășesc pe tot parcursul călătoriei”.

Într-un fel, legătura fraternă nu ar trebui să fie atât de profundă pe cât este, chiar și pentru simplul fapt că frații și surorile sunt rudele cele mai banale. Ai o singură mamă; ai un singur tată; dacă faci o alegere bună, vei avea un singur soț sau o singură soție toată viața. Frații și surorile nu pot emite însă astfel de pretenții la unicitate. Ei sunt substituibili – un soi de bun dobândit genetic. Părinții își deschid prăvălia și apoi se pun pe treabă, producând câți copii doresc, până ce ajung la concluzia că rafturile magazinului sunt pline. Numărul exact de urmași este limitat doar de calitatea spermatozoizilor și a ovulelor și de rațiuni de ordin economic. Atâta timp cât mami și cu tati sunt capabili să procreeze și să întrețină financiar mai mulți copii, nu au decât să o facă. Chiar și atunci când familiile sunt excesiv – chiar regal de speciale, există un soi de calitate a liniei de producție care se manifestă la copii. Nu degeaba prinților britanici William și Harry li se spune „moștenitorul și rezerva”. Și nu degeaba ori de câte ori un bărbat din familia Kennedy murea, părinții săi – și mai târziu întreaga națiune – se întorceau spre următorul în linie descendentă pentru a umple golul, ca și cum nu ar fi fost decât un simplu înlocuitor, tocmai bun pentru a prelua rolul.

Pentru oamenii de știință care studiază copilăria și dezvoltarea umană, această calitate de produs în masă a însemnat întotdeauna un fel de retrogradare a fraților și a surorilor la un statut inferior. Un grup zgomotos de oameni, comparativ egali cu tine, care exercită prea puțină sau nici o autoritate asupra ta nu poate deține aceeași putere de a-ți modela devenirea precum părinții sau școala ori – într-o manieră încă și mai decisivă – genele cu care te-ai născut. Și chiar dacă studierea legăturilor

Pag. 9 – 15