I. Suferința trăirii
Deoarece, ca mulți alții, am fost naiv și inocent la debutul activității mele într-o comunitate terapeutică, am fost deseori contrariat la început de cât de inconfortabilă era activitatea mea. Acest lucru părea în neregulă, fiind vorba despre o formă de terapie despre care gândisem că promite satisfacție pentru toată lumea. Primul impact pe care îl are comunitate a asupra
nou-venitului are de obicei de-a face cu felul în care îl face să se simtă. Acest capitol va începe, așadar, cu o serie de perspective legate de experimentarea comunității.
Întâlnirile de grup nu sunt întotdeauna evenimente utile. De asemenea – și acest lucru este ceva foarte diferit – grupurile sunt deseori trăite ca fiind inutile. Voi distinge între grupurile ce sunt cu adevărat inutile și cele ce par inutile și, în acest scop, voi începe cu ultimele. Argumentul avansat aici este că, indiferent de natura experienței, ea poate fi folosită chiar dacă este vorba despre experiența de a fi inutile.
Întâlniri care merg prost
Mă refer aici la tipul de grup în care nimic nu pare să meargă. Personalul medical ajunge într-un final să se simtă încolțit și pierdut. Când o întâlnire pare să meargă prost în ciuda eforturilor concertate ale personalului, există deseori tendința de a descărca experiența dezagreabilă în grupul personalului medical, după întâlnire.
În aceste discuții apar anumite aspecte: mai întâi, începe o discuție întru câtva tensionată și în ultimă instanță inutilă, legată de scopul întâlnirilor comunității terapeutice, apoi apare descărcarea emoțională sub forma unor plângeri ale personalului că întâlnire a mers prost sau greșit. Aceste discuții ale personalului urmează un curs previzibil. Unii oameni vor pune la îndoială valoarea întâlnirilor, citând deseori pacienți derutați cărora nu le este clar scopul acestora. Alții, probabil identificându-se cu comunitate a mai mult decât ceilalți, privesc această chestiune ca fiind de mult elucidată și nedemnă de a fi repusă în discuție. Aceste discuții se termină deseori fără nicio concluzie și nu conduc la nicio schimbare. Nimeni nu poate da răspunsuri convingătoare la aceste îndoieli și, în același timp, nimeni nu insistă să ajungă la o concluzie. Rezultatul nu este niciodată vreun răspuns, o nouă hotărâre sau o nouă decizie.
Centrală în aceste discuții este atmosfera întâlnirii, care provine dintr-o trăire comună că ceva nu a mers așa cum trebuie. Personalul medical a experimentat la nivel colectiv un eveniment inconfortabil și apoi toți își spun oful împreună. Reacțiile lor individuale diferite – fie critici disprețuitoare, fie o încredere resemnată – sunt puse, așa cum crede personalul medical că ar trebui să fie, în termeni raționali. Dar ele au rezultat din aceste sentimente împărtășite. Discuția este o descărcare a unor sentimente dezagreabile, mai degrabă decât un efort de a defini problemele.
Putem trece acum la studierea tipului de întâlnire a comunității terapeutice ce provoacă disconfort personalului.
Întâlnirea care a mers prost
Cam cu trei săptămâni înainte de vacanța de Paști, într-o marți după-amiază, a avut loc o întâlnire de aproximativ 35 de persoane. În această întâlnire, erau trei vizitatori și un pacient nou. Săptămâna precedentă fusese marcată de mai multe explozii de violență (în mod normal, foarte rare în această comunitate).
La scurt timp după momentul stabilit pentru începerea ședinței, ne-am instalat cu toții într-o tăcere incomodă. Unul sau doi oameni au venit mai târziu, umplând scaunele goale. Ultimul venit, Adam, a vrut să se așeze, dar a văzut că scaunul era rupt. El a ezitat, nesigur ce să facă deoarece nu mai existau scaune libere în afara celui de lângă Brian, care își pusese picioarele pe el. Brian nici nu a schițat vreun gest de ajutor pentru Adam, nici nu s-a oferit să-și mute picioarele de pe cel de-al doilea scaun. În cele din urmă, Christine, care stătea în partea opusă a sălii, l-a întrebat pe Brian de ce nu îi oferă scaunul lui Adam. Atunci, Brian și-a mișcat picioarele de pe scaunul gol, fără să scoată vreun cuvânt. Acest exemplu de indisponibilitate tăcută a indicat cu acuratețe atmosfera emoțională a întâlnirii. Tăcerea s-a instalat din nou. După 5-10 minute, o pacientă, Diana, a început să emită un monolog adresat nimănui anume. Părea pornită s-o țină așa la nesfârșit, iar stilul introspectiv și monoton al monologului ei părea bine adaptat naturii neresponsive a întâlnirii din acea zi. Vorbele ei au constituit activitatea majoră. A subliniat câteva idei, dar mesajul cel mai accentuat și mai des repetat a fost că era iremediabil inconsolabilă. Întâlnirea pusese problema consolării neconsolabilului.
Această atmosferă caracteristică de împietrire atârna greu împotriva posibilității de a aborda orice travaliu terapeutic în cadrul întâlnirii. Diana ar fi putut să ne provoace să o consolăm și să eșueze în încercarea ei. În cele din urmă, un membru al echipei terapeutice, Noel, a spus că se pare că nimeni nu are de gând să beneficieze de vreun ajutor din întâlnirea din ziua respectivă. Nu a existat o reacție imediată la acest mesaj, dar mai târziu, o interpretare, tot a lui, a provocat o expresie finală de indignare și ostilitate. Mai mulți membri s-au plâns că suferă din cauza criticilor și măsurilor disciplinare impuse de echipa terapeutică. Era ca și cum Noel se comportase ca un vătaf lipsit de suflet, îndemnându-i pe pacienți la lucru cu biciul.
Această cultură de grup, alcătuită din pacienți morocănoși și neresponsivi, care rezistă pasiv unei critici tiranice din partea personalului, este o trăsătură foarte comună a ,,Întâlnirii care” merge prost”. Echipa terapeutică s-a simțit într-urî final nefericită și dezamăgită că răbdarea ei de a o tolera pe Diana așa de mult timp a fost răsplătită cu atâta cruzime.
Întâlnirea s-a deplasat spre o confruntare „paranoidă” între pacienți și personal, din care personalul a fost nevoit ulterior să se distanțeze. Membrii echipei fuseseră categorisiți involuntar drept critici, pretențioși și nerăbdători. Când Noel și-a exprimat sentimentul că ceva nu merge, era el În realitate mânat de ostilitate? Sau acest lucru descifrase un aspect anume al întâlnirii? Ce se întâmplase? Cum ar fi putut Noel să-și utilizeze diferit sentimentele?
O intervenție alternativă
Următorul exemplu contrastează cu cel anterior.
O interpretare reușită
În vinerea din aceeași săptămână, comunitatea s-a întâlnit după-amiaza. Atmosfera era asemenea celei din întâlnirea de marți și se menținuse de-a lungul săptămânii. După o lungă tăcere, Ann a început să se certe destul de tare cu Nancy, o membră a echipei. Era expresia unei diferențe de opinii ce dura de multe săptămâni și această repriză de ceartă ar fi putut fi menită să confirme că cearta rămăsese neschimbată și Nancy nu fusese iertată. Restul participanților stăteau inerți și plictisiți.
Un alt membru al personalului, Owen, a întrerupt această situație cu observația că se părea că nimeni nu avea atunci chef de lucru și că ar trebui mai bine să ieșim afară să ne bucurăm de soare. A urmat o discuție încărcată de tristețe despre iubirea pentru cineva în care nu poți avea încredere. La ea au participat mulți oameni. Atmosfera nu mai era morocănoasă, ci participativă și încărcată de tristețe.
Intervenția lui Owen a fost, la prima vedere, foarte similară cu cea a lui Noel, de marți. Cu toate acestea, a fost surprinzător de eficientă. A produs o schimbare semnificativă în întâlnire, destul
Pag. 27 – 31 |
Adevăr Divin
