Lumea sufletelor

În sine, această „Realitate a Invizibilului” este superioară, fiind cu mult mai amplă și chiar mai potentă energetic decât „realitatea noastră a Vizibilului” – care, în fapt, este cuprinsă și larg învăluită de cadrul mult mai extins al „nevăzutului”. Înțelegând la înalt nivel conceptual sensul fizic al acestei „cuprinderi” – sau „înfășurări”, cum o denumea savantul fizician englez David Bohm, concluzia sa era întru totul semnificativă:

„Realitatea cea mai comprehensivă, mai adâncă și mai lăuntrică, nu este nici mintea, nici trupul, ci este de o dimensiune mai Înaltă, care este fundamentul lor comun și a cărei natură este dincolo de ambele”.

Una dintre cele mai șocante, dintre cele mai tulburătoare demonstrații a superiorității prin cunoaștere mult mai avansată și prin folosirea altor energii care au o „natură dincolo de mintea și trupul nostru”, a fost oferită in mod straniu, la Brașov, de ființe venite din spațiu – dintr-o „a treia realitate” și mai cuprinzătoare! Înregistrarea fotografică a „demonstrației” este probabil un document-unicat la nivelul întregii lumi!

Capitolul I
OAMENII TREBUIE SA ȘTIE!

Cunoașteri străvechi
Și totuși există o calitate superioară!
Fotografii din „Lumea de Dincolo"

Capitolul II
CE ESTE SUFLETUL?

Anticii cunoșteau structura complexă a Sufletului
Infuzii din gândirea orientală
Confirmări moderne întru totul obiective

Capitolul III
STRANIILE FENOMENE DIN INVIZIBIL

Ectoplasmie și fantome
„Forme-gând" și „plecări din trup"
Fantoma violetă

Capitolul IV
FIINȚE DIN SPAȚIU ȘI PORTALURI GALACTICE

Anularea Spațiului și a Timpului
Marele val al „Vizitatorilor din Spațiu"
Multiple „realități înfășurătoare"!

Capitolul 1

OAMENII TREBUIE SÃ ȘTIE!

Căci nu este ceva tăinuit, care să nu se vădească, sau ascuns, care să nu iasă la iveală.

MARCU (Evanghelia, cap. 4, v. 22)

Cunoașteri străvechi

Din timpuri arhaice, la toate comunitățile de oameni răspândiți în diferite părți ale lumii, s-au cristalizat și s-au tot transmis, generație după generație, de-a lungul zecilor de milenii, anumite cunoașteri fundamentale aparent foarte stranii: acestea se refereau în special la lumi invizibile coexistente cu lumea întrupaților, între ambele lumi existând, repetat, anumite interferențe și chiar legături magi ce, profund impresionante. Fondul lor real fiind demonstrat mereu în diferite moduri, faptele respective asociate cu descrieri mitizate au devenit treptat credințe fundamentale ale întregii omeniri. Erau stranii – și sunt încă așa chiar și în zilele noastre pentru mulți dintre noi –, întrucât erau obținute, pe de o parte, prin unele „revelații” oferite în timpuri străvechi de ființe care, coborând din ceruri, demonstrau atât o înțelepciune foarte înaltă, cât și puteri miraculoase; pe de altă parte, cunoașterile de acest fel – adesea tulburătoare –, erau oferite semenilor de anumiți oameni – șamanii, care, având nativ și dezvoltându-și treptat anumite capacități extrasenzoriale, percepeau în invizibil și chiar intrau în variate comunicări cu sufletele celor decedați, rămase în continuare să viețuiască în mediul apropiat solului terestru. Pe parcursul mileniilor, unii oameni care își descopereau asemenea capacități se asociau pentru a se completa reciproc în aflarea „tainelor din invizibil”, insistând să-și extindă tot mai mult cunoașteri le respective. Asemenea asocieri se efectuau în special în cadrul marilor temple, în care astfel de „slujitori” dotați cu percepții în invizibil erau selectați și onorați ca având un rang superior. În timp, la nivelul antichității, se ajunsese ca la popoarele mai dezvoltate să se structureze o extinsă cunoaștere inițiatică cu aspecte scientizate – devenită de-a lungul veacurilor o reală Știință spirituală.

Conținutul esențial al acestor „informații din invizibil” obținute prin ambele moduri fiind asociat și cu ritualuri religioase, au impresionat mereu grupuri sau mulțimi de oameni răspândiți pe toate continentele; astfel au transpus pe parcursul antichității in tezaurele culturii tuturor popoarelor intrate in istoria omenirii, o serie de cunoașteri devenite sacre, care aveau intr-adevăr și un caracter fundamental: pe de o parte, era consacrată convingerea că fiecare om este în fapt un suflet nevăzut dar nepieritor – întrupat într-un trup carnal trecător; pe de altă parte, la fel de sacră era și convingerea că există o mare Lume a sufletelor nevăzute, care își continuă viețuirea în diferite zone terestre – în general foarte apropiate de mediul viețuirii întrupaților!

Poate că cea mai documentată sinteză a concluziilor exprimate în acest domeniu de paleoantropologi și arheologi care au investigat preistoria și antichitatea omenirii, a fost redată de eruditul profesor român Mircea Eliade. Dintre specialiștii pe care i-a citat, l-a evidențiat și pe etnologul francez A. Leroi-Gourhan, care a demonstrat un fapt semnificativ: înhumarea paleoantropilor în morminte datate din perioada musterian (70 000 – 50 000 ani î.e.n.) ar fi fost o dovadă clară a convingerii colective a acelor grupuri de populații umane asupra existenței sufletului și respectiv a viețuirii lui după decesul trupului. Însăși practica ulterioară a presărării pe trupurile decedate a prafului roșu de ocru (oxid de fer măcinat) – răspândită în Africa, Asia, Europa, chiar și în continentele Americane, dar și în Australia până în Tasmania –, a fost considerată de cercetători ca fiind o dovadă concludentă a credinței în continuitate a viețuirii sufletului.

Dar chiar mai mult decât atât, în cartea sa Religions australiennes, eruditul profesor a redat și modul în care erau inițiați tinerii triburilor australiene, încă din timpuri străvechi, într-o altă cunoaștere fundamentală: reîncarnarea periodică a sufletelor! (În sine, această cunoaștere este foarte veche și la populațiile hindo-tibetane, cât și la egiptenii antici.) Ritualul era următorul: arătându-li-se tinerilor obiecte-relicve care fuseseră ascunse cu grijă și care simbolizau trupuri ale strămoșilor lor, li se spunea un fapt profund impresionant:

Acesta este trupul tău. Este strămoșul care ai fost tu, în viața ta anterioară, când peregrinai. Apoi ai coborât în peștera sfântă ca să te odihnești. (!)

În fapt, la toate popoarele vechi care au edificat civilizații încă din antichitatea îndepărtată, aceste cunoașteri ale existenței sufletului și, respectiv, ale lumii sufletelor celor decedați au fost transpuse în scrieri care treptat au devenit „sfinte” și care au stat la baza formării diferitor religii cu specific local. Dată fiind profunzimea conținutului unor cunoașteri transcendentale fundamentale cât și a unor instruiri de etică socială vizând calea .mântuirii sufletelor” (în fapt a evoluției spirituale), acele scrieri antice – asociate mereu pe parcurs cu scrieri ulterioare similare – și-au demonstrat importanța esențială atât în cultura și în progresul general, cât și în viața socială a popoarelor, fiind mereu întru totul utile, chiar și până în zilele noastre. De exemplu, sunt astfel bine cunoscute și extins respectate, chiar și în epoca actuală, Pentateucul (cărțile lui Moise), completate ulterior cu alte texte constituind împreună Vechiul Testament – respectiv Biblia ebraic! (preluat! apoi și de popoarele creștinate, prin completarea ei cu Noul Testament); în zona hinduismului, la fel de sacralizat a rămas, în timp, și amplul text inițiatic Bhagavad-gita – asociat cu alte texte instructive în cadrul impresionantei epopei Mahabharata. Poate că unul din cele mai semnificative exemple ale convingerilor sacralizate, cât și a nivelului ridicat al „informațiilor fundamentale” oferite de asemenea scrieri care au cristalizat remarcabile cunoașteri cu mult mai vechi, este redat în textul ebraic Zahar – Cartea Strălucirii – considerat! de specialiști [2] ca fiind partea fundamental! din ansamblul scrierilor Kabalei:

Să nu credeți că omul ar fi numai din carne, o piele, oase și vene; departe de aceasta!.... Deasupra vieții simțurilor se ridică sufletul, care îl subjugă, îi impune legile și îl luminează în măsura în care natura sa i-o cere. În fine, deasupra sufletului se ridică spiritul, prin care sufletul este dominat la rândul său și care reflectă asupra lui lumina vieții. Sufletul este iluminat de această lumină și depinde cu totul de spirit. (partea a II-a).

Dar în tânăra Biserică Creștină – acceptată ca una dintre religiile oficiale ale imperiului roman prin edictul din anul 313 al împăratului Constantin cel Mare –, puterea politică și-a impus în mod abuziv anumite principii care au deformat efectiv anumite cunoașteri de bază. Astfel, două secole mai târziu, din motive foarte subiective, împăratul Iustinian a dat în anul 543 un edict prin care erau interzise scrierile lui Ori gene (din secolul al III -lea e.n.) – unul dintre primii Părinți teologi ai Bisericii Creștine -, întrucât acestea explicitau preexistența sufletului înainte de naștere precum și reîncarnarea sufletelor pentru „purificarea lor” de-a lungul mai multor vieți. Zece ani mai târziu a impus celui de-al cincilea Sinod ecumenic de la Constantinopol ca edictul său să fie consfințit de toți prelații superiori [3]. Drept urmare, cunoașterile respective și însăși a existenței Spiritului ca adevărata parte nemuritoare din Om au fost eliminate din dogmele creștine, toate scrierile teologice fiind cenzurate [4] în acest sens. Astfel, până și în zilele noastre, în Bisericile Creștine s-a permanentizat respingerea existenței reîncarnării, deși tot mai multă lume din Occident ajunge să remarce și să constate realitatea acestui „proces fizic” fundamental [5]. În schimb, în cea mai mare parte a omenirii se mențin încă din timpuri străvechi aceste cunoașteri – mereu verificate de-a lungul mileniilor – dar care pentru lumea creștină au fost cenzurate arbitrar sub presiunea unei puteri politice „locale”; și această menținere având o bază întrutotul reală, mereu confirmată de clarvăzătorii de pretutindeni și demonstrată faptic prin felurite manifestări naturale, a transformat cunoașterile respective în credințe profunde ale unor miliarde de oameni – în special din Asia și din continentele Americii.

În era actuală, popoarele europene și mai târziu și cele americane fiind creștinate, au dezvoltat tot mai amplu noua învățătură a Iubirii spirituale adus! de Mântuitorul Iisus – care implica in sine o profundă etică socială și o reeducare morală, Dar introducerea și menținerea conservatoare a unor idei imaginate (chinurile iadului și fericiri materiale ale raiului, Pământul centrul Universului, ș.a.) preluate de la vechi popoare din Orientul Apropiat, a condus treptat la o fals! separare între „credință” și „cunoaștere-științ!”. Și această distanțare s-a accentuat prin eliminarea preoților-văzători-cercetători” care existau în vechile temple și care puteau percepe și analiza o realitate mult mai complex! prin clarvedere și prin comunicări extrasenzoriale cu apropiata Lume invizibilă a sufletelor; dar, în fapt, aceste capacități deosebite erau singurele metode accesibile de cunoaștere a adevăratei structurări a ființei umane, a lumilor nevăzute coexistente și însăși a întregului mediu existențial terestru. ar, interzicerea acestor metode a culminat în Evul Mediu, prin alunecarea diferitor prelați către un dogmatism exagerat – cum a fost de exemplu cazul Inchiziției, care a influențat negativ viața și cultura multor popoare europene și americane începând din secolul al XII-lea până în secolul al XVIII-lea. Arderea pe rug a filozofului italian Giordano Bruno, sau distrugerea întregii culturi a mayașilor au rămas ca amintiri penibile ale unui dogmatism exacerbat, imaginat de oameni care s-au îndepărtat de adevărata cunoaștere a legităților divine ce au stat la baza creării și dezvoltării omenirii... Una dintre principalele consecințe a fost separarea diferitor Biserici creștine și mai târziu apariția diferitor secte, dar și întârzierea în progresul cunoașteri lor spirituale ale unei mari părți a umanității...

O reacție cu efecte „ascunse” mult mai ample a survenit însă în ultimele veacuri ale mileniului anterior prin dezvoltarea crescândă a gândirii științifice realiste, stimulată de rapida apariție a diferitor Științe și tehnologii – care demonstrau importanța preocupărilor materialiste ca sens dominant al civilizației umane.

Lansarea de filozoful francez Auguste Comte a pozitivismului a inspirat și apoi a determinat diferitele comunități științifice – și respectiv diferite mase de oameni –, să se îndepărteze de credințele privind existența sufletului și implicit – a Lumii sufletelor. Respingând apriori – la fel ca și diferitele Biserici apărute în era noastră – metodele de cercetare .metafizice” (prin clarvedere, telepatie, percepții extrasenzoriale), noua filozofie a fost îmbrățișată tot mai mult de lumea Științelor materialiste cât și de unele pături de intelectuali insuficient documentați. În fapt, concepțiile pozitiviste au impus chiar la nivel mondial, să se ia în considerare numai ceea ce putea fi observat și cercetat prin simțurile obișnuite ale omului și, respectiv, prin aparatele inventate de tehnica modernă. Altceva nu ar mai exista pe Pământ și nici în Univers! Dar prin acest empirism materialist s-a ajuns să se renunțe la o parte esențială din tezaurele cognitive acumulate de marile civilizații antice – care obținuseră în timp și dețineau cunoașterile unor ample realități fundamentale începând cu elemente „stranii” ale unor cosmogonii cu evidente elemente scientizate, extinse apoi și la variate aspecte privind apariția Vieții pe Pământ și respectiv a ființelor umane. Or, chiar in „Dicționarul enciclopedic” editat in perioada de impunere a concepțiilor materialiste (ediția 1972), erau evidențiate consecințele nocive ale îngrădirii cunoașterilor de susținătorii pozitivismului:

Prin limitarea cunoașterii la trăirile subiectului, prin negarea posibilității de a cunoaște esența fenomenelor și de a formula legi cauzale-explicative, Pozitivismul tinde spre agnosticism (negarea posibilității cunoașterii realității obiective, sau a esenței fenomenelor). (1)

Dar interzicerea metodelor de cercetare prin percepții extrasenzoriale și respectiva literaturii spirituale care oferea „cunoașterea realității obiective, sau a esenței fenomenelor” nu putea să persiste. Diferiți înțelepți clarvăzători din Orientul care continua să păstreze și să cultive profundele cunoașteri cristalizate în tezaurele asiatice ale unor culturi antice avansate, știau cu mult timp înainte că dogmatismul materialismului se va dilua. În cartea sa India secretă, ziaristul englez Paul Brunton [6] a re dat în prima parte a veacului trecut interesanta viziune a înțeleptului indian Sudhei Babu privind reorientarea ce avea să survină în gândirea lumii occidentale:

Mari schimbări sunt suspendate asupra lumii... Pentru moment, Europa fiind frământată de febra acțiunii, a trezit un val de materialism care se va topi însă de la sine într-o bună zi, ca să facă loc unui ideal mai nobil. Europa va căuta din nou valori spirituale și America o va urma.

În acea clipă filosofia noastră, învățăturile noastre vor pătrunde în Occident și țara noastră va deveni o călăuză spirituală. Erudiții voștri au și tradus câteva din cărțile și manuscrisele noastre sacre, dar o mare parte din ele zac neștiute prin mănăstiri și peșteri, în Tibet și în Nepal. Când va sosi ceasul, vor fi date și ele în vileag lumii. Atunci va fi timpul când vechile noastre învățături se vor contopi cu știința utilitară a Occidentului. Toate acestea se vor întâmpla, și sunt fericit că va fi așa...

Nu am inventat aceste doctrine! Ni s-au dat din timpuri străvechi.

Neînvinsa putere a destinului, cultul creaturii pentru Creatorul său, doctrina influențelor celorlalte planete erau lucruri cunoscute de popoarele primitive, care nu erau sălbatice, cum vă place să credeți. Dar ți-am prezis: înainte de sfârșitul acestui secol, Occidentul va recunoaște din nou realitatea acestor forțe invizibile care animă făpturile.

Și într-adevăr, sistemul politic care a interzis cunoașterile și manifestările spirituale s-a prăbușit în Europa înainte de finele secolului al XX-lea, iar gândire a metafizică și literatura spiritualistă a evidențiat o reală dezvoltare în întregul continent – și astfel în întreaga lume. Totuși, „neopozitivismul” s-a menținut dominant în concepțiile comunităților științifice, fiind întreținut în mod subiectiv de anumite grupuri, interesate în acest sens. Se pare însă că planeta – și deci și

Pag. 7 – 11