Elefantul și crenguța: arta gândirii pozitive

Aceasta este lumea noastră, putem avea orice ne dorim, putem fi oricine ne dorim și putem face orice doresc inimile noastre. Gândurile noastre ne blochează, dar în același timp tot gândurile ne pot aduce eliberarea. Suntem unde suntem, datorită sau din cauza alegerilor noastre. Geoff Thompson te ghidează de-a lungul procesului de înlăturare a gândirii negative și îți dezvăluie Cele 14 reguli pentru Succes și Fericire!

Despre autor ... 5

Cuvânt înainte ... 9

Introducere ... 15

Regula numărul unu

Cu toții vom muri cândva, așadar acesta este momentul să acționăm ... 21

Regula numărul doi

Ești propriul tău Dumnezeu ... 25

Regula numărul trei

Ești ceea ce gândești ... 33

Regula numărul patru

Cum să obții energia necesară călătoriei ... 48

Regula numărul cinci

Puterea îți aparține doar ție ... 77

Regula numărul șase

Dacă mintea ta nu funcționează corect, schimb-o cu una care face asta ... 83

Regula numărul șapte

Ai nevoie să-ți găsești un scop ... 102

Regula numărul opt

Tenacitatea este cea care determină capacitatea ... 113

Regula numărul nouă

Folosește-ți timpul ... 131

Regula numărul zece

Dezvoltă-ți talentul ! ... 137

Regula numărul unsprezece

Secretul necesității și al creșterii ... 147

Regula numărul doisprezece

Integritatea (regula supremă) ... 163

Regula numărul treisprezece

Puterea ascunsă a cărților ... 171

Regula numărul paisprezece

Cum abordezi critica ... 176

Epilog ... 191

Regula numărul unu

Cu toții vom muri cândva, așadar acesta este momentul să acționăm

Am câteva vești bune pentru voi și câteva proaste – cum începe vorba aceea. Veștile proaste – și-mi pare tare rău că eu trebuie să fiu acela care vi le spune (cineva tot trebuie s-o facă) – sunt că vom muri cu toții la un moment dat! E adevărat, am verificat informația, de fapt am verificat-o de două și chiar de trei ori, s-a adeverit și, ei bine, nu există o modalitate mai blândă de a spune asta, vom muri. E un lucru pe care mereu l-am știut cumva, dar nu am ales niciodată cu adevărat să mă gândesc la el atât de mult. Dar realitatea este că, în următorii șaptezeci sau optzeci de ani – depinde ce vârstă avem și cât de mult o să supraviețuim – cu toții, fie ne vom face veacul într-un coșciug, fie va rămâne din noi doar cenușa călcată în picioare în „Grădina de trandafiri” a vreunui cimitir din zonă. înfricoșător! Cel mai ciudat lucru este că, și după ce noi vom fi oale și ulcele, același lucru se va aplica și următoarei generații de oameni care va citi această carte; nici lor nu le rămâne mai mult de șaptezeci, optzeci de ani. Așadar, regula numărul unu dintre cele paisprezece reguli de aur pentru dobândirea succesului și fericirii este: „Cu toții vom muri cândva, așadar acesta este momentul să acționăm”.

Vestea bună este că acum ne-am acceptat propria noastră mortalitate și am acceptat faptul că am putea ajunge oale și ulcele chiar mâine, așadar putem să începem să trăim cu adevărat. Toate planurile alea pe care le-am lăsat pe ultimul loc, știți voi, lucrurile minunate pe care le veți face cu viața voastră „când va veni momentul” (momentul nu este niciodată potrivit, am descoperit eu) trebuie să fie aduse în prim-plan și executate acum, în această clipă, pronto, în grabă, cât de repede vă duc picioarele. Romanul pe care vrei să-l scrii, călătoria până la Marele Canion pe care ai vrut mereu s-o faci, slujba pentru care ai vocație și pe care o vezi cu ochiul minții, piesa de teatru din West End pe care vrei s-o produci, pe toate trebuie să le faci acum. O să murim la un moment dat, înțelegi? Deci dacă ai de gând să le mai amâni până când circumstanțele vor fi potrivite, înseamnă că probabil nu se vor realiza niciodată.

Îți datorezi ție să ieși în lume și să le împlinești înainte să fie prea târziu. Mâine? E totul o minciună, nu există un mâine, doar o poliță la purtător, pe care de cele mai multe ori nu ne aflăm în poziția de a o încasa. Când te trezești în zorii unei noi zile, mâine deja și-a luat zborul și va fi azi din nou, și se vor aplica exact aceleași reguli ca și ieri. Mâine nici măcar nu există. E doar o altă versiune a lui acum, un câmp gol care nu se va schimba dacă nu vei semăna niște semințe pe el. Timpul tău, care se scurge chiar în timp ce vorbim cu viteza de șaizeci de secunde pe minut, va dispărea și nu vei rămâne cu altceva decât cu regret și o oglindă întoarsă spre trecut plină de ”ce-ar fi putut ti”, „ar fi trebuit să se întâmple” și „s-ar fi întâmplat”. Dacă nu-ți revendici locul în analele istoriei acum, vei sfârși ca una dintre rudele fotografiate în sepia, de neidentificat, căreia nimeni nu-i mai știe numele, dintr-un album foto îngălbenit, care e șters de praf doar în zilele și de sărbători. Epitaful tău va spune: „Ionică Popescu... n-a făcut mare brânză cu viața lui, nu-i așa?”

Așadar, lucrul la care mă gândesc este că (și nu e vorba aici despre știință moleculară), dacă vom muri cu toții și cantitate a de timp care ne-a mai rămas constă doar în câțiva ani sau mai puțin, o mică bucată de timp, aproape nesemnificativă dacă stai să te gândești la milioanele de ani pe care planeta asta le-a petrecut rotindu-se, dacă asta e tot ce avem la dispoziție, de ce naiba nu facem toate lucrurile pe care ni le-am dori ACUM?! Ce e toată prostia asta cu planul doi”? Și de ce așteptăm cu toții „momentul potrivit” când știm deja că acela nu va veni? „Momentul potrivit” este clipa care nu sosește niciodată, fata sau băiatul care te reține la colțul întreprinderii, arătând ca un idiot. Așadar, reținând toate acestea, haide să începem să ne umplem coșurile cu toate bogățiile pe care viața le are de oferit. Când Doamna cu Coasa ne va chema la ea, vom fi adunat atât de multe lucruri în viața noastră, încât Marele Judecător din ceruri se va retrage plin de neîncredere și va cerc o resocotire. Vei fi obținut atât de multe, încât vei rămâne înscris în istorie drept unul dintre puținii; unul care a investit în fiecare secundă din viața lui, un exemplu sclipitor și un model după care se vor ghida generații viitoare. CV-ul tău va căpăta picioare, oamenii îl vor citi și îți vor striga că ești un mincinos, pentru că se va întinde pe pagini întregi, și Doamna cu Coasa va adormi, așteptând să ți se deruleze toată viața prin fața ochilor, pentru că va fi atât de plină.

Viața e ca un bol de salată de la Pizza Hut

Ai observat vreodată că atunci când mergi la Pizza Hut (grozav restaurant, unul dintre preferatele mele) îți dau de fapt un bol foarte mic de salată și apoi îți zic:

– Mâncați cât de multă salată vă poftește inima.

Viața este exact ca acel bol mic de salată, dar asemenea oamenilor flămânzi care așteaptă felul principal, putem înghesui în vasul acela micuț cât de mult putem duce. Ador să privesc oamenii care se duc să-și ia salatele și le îndeasă cu vârf ca și cum ar umple o găleată. Așează felii de castravete în jurul marginilor bolului pentru a fi mai adânc și apoi îl umplu până sus atât de mult, încât trebuie să angajeze un camion cu stivuitor să-I poate duce înapoi pe masă. Umple-ți bolul, ajungem aici doar o dată, așadar, să profităm din plin de scurta noastră ședere. La fel ca vacanța pe care ți-o iei o dată pe an ca să mergi în Florida sau în Spania, și încerci să înghesui ești cât de multe poți în scurtul timp pe care îl ai la dispoziție. Ai grijă să te întorci frânt de oboseală înapoi, pentru că ai reușit să faci atât de multe lucruri.

Dacă nu vrei să fi poștaș atunci nu fi poștaș, renunță la asta și, în schimb, poți să devii pictor, scriitor, specialist în alunecarea pe topogane, orice, dar nu mai fi ceva ce în mod limpede nu ești făcut să fii.

Și acum e momentul, nu mâine. Nu există moment mai potrivit decât prezentul. Dacă nu poți avea ceea ce-ți dorești în secunda asta, atunci ai putea cel puțin să-ți începi călătoria, acum, în secunda asta, în timp ce inspirația este la cote maxime. Cu toții avem la dispoziție același număr de ore pe zi, diferența constă în ce facem cu timpul nostru, cum îl investim, asta ne determină felul în care ne ducem viețile.

Regula numărul doi

Ești propriul tău Dumnezeu

Știu că regula numărul doi ar putea suna ca un sacrilegiu, și unii s-ar putea să mă disprețuiască pentru simplul fapt că fac aluzie la asta, dar: Tu ești propriul tău Dumnezeu! Ești un co-creator al universului, ești bărbatul / femeia care poate schimba totul. Fiecare text religios din lume îți va spune același lucru, Dumnezeu se află înăuntrul tău, că împărăția Cerurilor se află în interiorul tău și că, dacă ai credință în propria ta putere de creație, poți înfăptui miracole. Și e adevărat. Dar e o responsabilitate destul de împovărătoare, așadar majoritatea dintre noi, cedând în fața temerilor noastre, pierdem ocazia de a prelua controlul propriei noastre lumi. E mult mai ușor să-ți pui soarta în mâinile altora sau a forțelor naturii, și apoi să arunci vina pe oricine și orice când lucrurile merg anapoda, decât ar fi fost dacă ai fi preluat controlul.

Cred că știm cu toții asta în secret și când vine momentul potrivit, sper din suflet că vom reuși cu toții să preluăm conducerea prin intențiile noastre și să facem o gaură atât de mare în viață, încât alte suflete mai timide să se poată cățăra prin ea și să se împlinească și ele. Ai posibilitatea să schimbi lumea întreagă, astfel încât să ți se potrivească ca o mănușă. Dacă ești supraponderal poți slăbi, dacă ești subponderal te poți întări și construi, dacă ești nefericit sau nu ai succes sau ești neîmplinit, ai puterea de a schimba lucrurile în bine. Poți deveni persoana pe care ți-ai dori să o privești în oglindă, nu o reflexie ștearsă a cuiva pe care abia îl cunoști și poate nici măcar nu-l placi. Dacă ai credință, poți muta munții din loc. Poți avea orice și poți deveni orice, dar pentru a se întâmpla asta, trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru lumea ta și să faci lucrurile să se întâmple.

Ești o persoană unică, ești singura persoană din lume care privește prin proprii tăi ochi, aude prin urechile tale și vorbește cu buzele tale. De fiecare dată când atingi ceva cu degetele ești singura persoană din lume, de fapt, din tot universul cunoscut, care efectiv simte atingerea acelui obiect. Ești unul dintre câteva miliarde. Fiecare parte din tine este unică, originală, o capodoperă, cea mai grozavă bucățică din echipamentul pe care-l vei putea cunoaște vreodată.

Dar noi ca specie nu ne folosim talentul la maxim, e ca și cum am avea o mașină de Formula Unu în garaj, pe care nu o folosim niciodată pentru că suntem îngroziți să o scoatem în trafic, suntem speriați de gândul că i-am putea zgâria caroseria. Avem o capodoperă în pod, potențialul nostru, de care nu suntem conștienți și din cauză că nu-l cunoaștem nu ne putem da seama de beneficiile lui. Noi suntem comoara de la capătul curcubeului, noi suntem alchimiștii, amestecând ingredientele în cazanul pe care stă scris „Viață”.

Tu îți determini propriul univers

Cineva m-a întrebat la un moment dat, în timpul unei sesiuni de autografe, ce m-a speriat cel mai mult. Din moment ce lucrasem ca bătăuș într-un club de noapte timp de nouă ani, înfruntând giganți bădărani noapte ele noapte, cel care a adresat întrebarea s-a gândit desigur că aveam ele gând să le povestesc despre țiganul cu nouăsprezece pietre care a vrut să-mi sfâșie nasul cu dinții sau despre banda care oferea recompensă celui care mi-ar fi rupt picioarele. Și pentru o clipă și eu m-am gândit la aceleași lucruri. Toate aceste incidente chiar m-au speriat, dar a existat ceva ce mă înspăimânta și mai mult. Propriul meu potențial. Când am fost întrebat, mi-am dat seama pentru prima dată că cea mai mare spaimă a mea, cea pe care nici măcar nu îndrăzneam s-o recunosc față de mine însumi până în acea clipă, era propriul meu potențial. Ceea ce știam că aș putea realiza cu viața mea și ceea ce știam că aș putea deveni era mai înfricoșător decât orice alt lucru imaginabil, dar în același timp gândul la propriul meu potențial era palpitant. Ceea ce mă speria cel mai mult era faptul că acum, când în sfârșit îmi recunoscusem propriul potențial, nu mai puteam sta fără să fac ceva în privința asta. Ar fi fost un păcat să nu creez, pentru mine însumi și pentru binele celorlalți, acum că știam faptul că sunt un creator. Abraham Maslow l-a numit „complexul Iona”, teama de succes. El a spus că, în general, ne e teamă să devenim ceea ce putem întrezări În clipele noastre cele mai aproape de perfecțiune, în condițiile perfecte, în condițiile unui curaj excepțional: ne bucurăm și chiar trepidăm la gândul posibilităților aproape dumnezeiești pe care le vedem în noi înșine în asemenea momente de vârf și totuși, simultan, tremurăm de slăbiciune, înfiorare și frică în fața unor astfel de posibilități.

Pag. 21 – 27